În scopul desfăşurării activităţilor comunităţilor europene, şi deci pentru realizarea obiectivelor prevăzute prin tratate, acestea au avut nevoie încă de la constituirea lor de resurse financiare determinate. Situaţia este valabilă şi în prezent în cadrul Uniunii Europene. Aceste resurse trebuie să acopere cheltuielile necesare din punct de vedere administrativ, identificând fondurile necesare funcţionării instituţiilor şi organelor comunitare, cât mai ales fondurile necesare pentru a susţine cheltuielile aşa-numite operaţionale, care corespund realizării politicilor prevăzute de tratate.[1]
Strict raportându-ne la capacitatea juridică a unui subiect colectiv de drept, aşa cum este şi Uniunea europeană, trebuie să analizăm atributele persoanei juridice, pornind chiar de la definiţia acestei instituţii.
Astfel, persoana juridică reprezintă acel colectiv de persoane având un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor fizice care o compun, cu organizare de sine stătătoare, potrivit unui anumit statut şi având un scop determinat şi legal.
Pornind de la această definiţie, putem analiza scopul UE, care constă în: - promovarea valorilor UE
- urmărirea obiectivelor UE
- servirea intereselor UE, ale cetăţenilor UE şi ale statelor membre
- asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.
Analiza îndeplinirii condiţiilor pentru existenţa persoanei juridice, aşa cum sunt precizate expres în definiţie, relevă nevoia unei organizări interne de sine stătătoare pentru subiectul de drept colectiv. Pentru protejarea valorilor şi atingerea obiectelor stabilite, UE dispune de un cadru instituţional unic.
Fără îndoială, la ora actuală, construcţia europeană nu mai este posibilă fără un cadrul financiar propriu, respectiv resursele financiare adecvate, iar procesul de constituire a acestui cadru a avut o evoluţie inconstantă. UE a trebuit să găsească şi să-şi constituie resurse financiare pentru punerea în practică şi derularea politicilor comunitare. Controversele privind problemele fiscale şi bugetare nu au lipsit nici din acest domeniu şi au vizat o gama variată de aspecte: resursele financiare proprii ale CE, dezechilibrul bugetar, chiar rivalităţile dintre instituţiile comunitare (respectiv Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri).
Se remarcă importanţa covârşitoare a patrimoniului care să susţină întreaga activitate a subiectului colectiv de drept. Pentru acest patrimoniu, în literatura din domeniu se identifică mai multe direcţii de interes:
- modalitatea de constituire a lui,
- administrarea şi gestiunea patrimoniului dar şi
- controlul operaţiunilor derulate în vederea asigurării desfăşurării unei activităţi orientate către scopul declarat al respectivei persoane juridice.
În contextul actual, este de neconceput activitatea unui subiect colectiv de drept în lipsa unui patrimoniu propriu, corect dimensionat pentru a acoperi integral nevoile curente şi a susţine operaţiunile de dezvoltare. Pentru acoperirea acestei condiţii, la nivel european s-a dezvoltat un cadru normativ specific, care să precizeze modul de derulare a relaţiilor dintre state în legătură cu constituirea, gestionarea şi controlul executării patrimoniului propriu al uniunii. Evoluţia sistemului financiar bugetar comunitar a fost marcată de câteva decizii şi momente importante:
- unificarea instrumentelor bugetare;
- creşterea autonomiei financiare,
- realizarea echilibrului instituţional.
Până în 1965 (Tratatul de fuziune), cele trei CE dispuneau fiecare de buget propriu şi separat, după acest moment au mai fost reglementare două mari bugete:
- bugetul general şi
- bugetul CECO[2].
Pe această linie s-a dezvoltat la nivelul colaborării dintre statele membre ale Uniunii europene un întreg sistem autonom de reguli care reglementează bugetul european, sistem care cuprinde reguli de constituire, de gestiune şi de control în materia resurselor Uniunii europene.
[1] C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 237.
[2] Începând din 2002, când Tratatul CECO a împlinit cei 50 de ani de durată prestabilită, bugetul CECO nu mai există, dar veniturile realizate din gestiunea acestui patrimoniului se constituie într-un fond gestionat separat de celelalte.