Drept

1 Prevederi ale Tratatului asupra Uniunii Europene

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) s-au pus bazele creării de către cele 12 state membre ale Comunităţii Europene pe o treapă superioară a procesului de integrare europeană. Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors afirma „paralelismul indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a numitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea - toate acestea vor fi realizate prin UE, ambiţie economică profund politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile comunităţi de destin."

De la 1 ianuarie 1993, în mod oficial, între cele 12 state membre ale Uniunii Europene nu mai există frontiere; toţi cetăţenii sunt egali în drepturi, au cetăţenie europeană şi beneficiază de drepturi depline în ceea ce priveşte circulaţia, stabilirea, votul, protecţia diplomatică şi consulară etc.

Uniunea monetară trebuie privită în strânsă legătură cu uniunea politică, euro va deveni forţă conducătoare a integrării europene, chiar dacă dimensiunile politice ale acestei integrări nu au fost luate integral în considerare.

 2 Adoptarea Euro drept moneda unică europeană

Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit că Uniunea Economică şi Monetară va fi creată în trei etape. Prima etapă, derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de pregătire, presupunea:

• întărirea Uniunii Economice, prin măsuri de desăvârşire a Pieţei Unice interne;
• dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor orientări cantitative pe termen mediu în planul politicilor bugetare naţionale, concertarea politicilor bugetare);
• extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului Sistemului Monetar European şi lărgirea rolului ECU;
• negocierea şi aprobarea Tratatului Uniunii Europene.

În a doua etapă, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1996, a fost înfiinţat Institutul Monetar European (IME), care va deveni, ulterior, din 1998, Banca Centrală Europeană. IME a conturat în această perioadă viitoarea politică monetară unică.

În această fază, s-a folosit, pentru prima dată, noţiunea de euro şi s-au luat măsuri pentru întărirea Pieţei Unice Interne, a ajutoarelor structurale şi a politicii de concurenţă, pentru lărgirea regulii majorităţii, în privinţa deciziilor de orientare a politicilor economice şi a regulilor referitoare la amploarea deficitelor bugetare.

A treia etapă, prevăzută iniţial pentru intervalul 1997-1999 a fost decalată cu doi ani. La 16 decembrie 1996, la Madrid, s-a decis ca al treilea stadiu al UEM să înceapă la 1 ianuarie 1999. Conform acordului prealabil, analizând lista ţărilor care îndeplineau criteriile de convergenţă, Consiliul European urma să constate că 7 ţări comunitare sunt pregătite să treacă la a treia etapă, începând cu 1 ianuarie 1997.

În a treia etapă, au fost fixate irevocabil parităţile între monedele ţărilor care urmau să facă parte din uniunea monetară, iar BCE defineşte politica monetară comună.

Trecerea propriu-zisă de la ECU la EURO s-a realizat în baza Regulamentului nr. 1103 din 16 iunie 1997 prin care Consiliul Uniunii Europene a decis:

• de la data de 1 ianuarie 1999, toate referirile la moneda ECU din contracte şi din alte instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la EURO, utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie;
• continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale ţărilor membre participante la EURO;
• trebuiau respectate regulile de rotunjire stabilite, la exprimarea preţurilor în noua monedă şi era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb (irevocabile) între monedele ţărilor din viitoarea uniune monetară şi euro, ce urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1999, utilizându-se 6 cifre după virgulă.

Denumirea de Euro, la rândul ei, a constituit subiect de controverse. Au existat opinii conform cărora moneda unică ar fi trebuit să fie marca germană sau francul sau că ar fi utilă adăugarea prefixului euro în faţa denumirilor deja consacrate pentru monedele statelor membre (euromărci, eurofranci etc.) La Consiliul European de la Madrid din 15-16 decembrie 1995, s-a optat pentru numele de euro pentru moneda unică, iar la 15 iulie 1997, a fost luată decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, înregistrat la Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (EUR) şi un simbol al monedei, caracterul € indicând stabilitatea monedei unice prin cele două linii paralele. Creatorii s-au inspirat din caracterul epsilon, Grecia fiind leagănul civilizaţiei europene.

Conştient de faptul că apariţia monedei unice europene joacă un rol în stabilirea încrederii publice, atât în aspectul politic, cât şi cel economic al unei Europe unificate, Institutul Monetar European a organizat între februarie şi septembrie 1996 un concurs oficial de design. Concurenţilor le-a fost interzisă utilizarea unor imagini care ar putea fi asociate cu o ţară anume sau un popor (Turnul Eiffel, Turnul înclinat din Pisa, Beethoven, Bach sau Caravagio etc.), de teama de a nu provoca rivalitate între naţiuni.

Grafica bancnotelor euro este realizată de către Robert Kalina, de la imprimeria Băncii Centrale a Austriei şi este strâns legată de moştenirea culturală europeană, fără să prezinte însă aspecte concrete, ci doar simboluri: desenele bancnotelor sunt inspirate din ani şi stiluri în Europa, fiind reprezentative pentru toate statele Europei; ferestrele şi porţile ce domină aversul fiecărei bancnote simbolizează spiritul european de deschidere şi cooperare. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Cele 12 stele, desenate pe bancnote reprezintă dinamismul şi armonia Europei contemporane. Reversul înfăţişează poduri ilustrând aceleaşi perioade arhitecturale, constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoarele europene şi dintre Europa şi restul lumii. Podurile, plecând de la cele foarte vechi şi ajungând la podurile suspendate sofisticate, caracteristice erei moderne, sugerează şi ele comunicarea continuă între ţările europene, dar şi între toate popoarele lumii.

Faţa comună a tuturor monedelor euro, indiferent de statul emitent, este desenată de Luc Luycx de la Monetăria Regală Belgiană şi reprezintă o hartă a Uniunii Europene, pe un fond de linii transversale la care sunt ataşate stelele. Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume, în timp ce monedele de 10, 20 şi 50 de eurocenţi descriu Uniunea ca o grupare de naţiuni individuale. Monedele de 1 şi 2 euro sugerează Europa fără graniţe. Pe faţa monedelor sunt reprezentate grafic simbolurile naţionale asupra cărora a decis fiecare stat membru.

În februarie 1997, un Comitet Directorial numit Comitetul Monetar a înaintat o propunere finală cu privire la denominare şi specificaţii tehnice ale monedelor EURO (diametru, greutate, culoare, compoziţie etc.). S-a ţinut cont de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile se fac prin sisteme şi echipamente deja existente în funcţiune. Pentru recunoaşterea monedelor EURO, a fost necesară includerea unor caracteristici unice.

S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şi structurarea monedelor EURO, pentru a se evita, într-o măsură ridicată, frauda în confecţionarea acestor monede.

Prin Directiva 94/27CE, Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie de monede EURO să includă 8 denominaţii, variind între 1 cent şi 2 EURO, cu anumite specificaţii tehnice. Funcţiile EURO sunt:

1. unitate de cont;
2. mijloc legal de plată;
3. instrument de economisire.^[1]

Această monedă este o unitate de cont, deoarece permite cuantificarea valorii unui bun sau a unui serviciu pe baza monedelor şi bancnotelor obişnuite. Trecerea de la o monedă naţională la EURO nu va avea efecte asupra valorii efective a bunurilor sau serviciilor, datorită parităţilor fixe stabilite între acestea.

A doua funcţie este cea de mijloc legal de plată. Pentru bancnote, cecuri şi ordine de plată, trecerea la EURO are loc în mod diferit. Astfel, monedele şi bancnotele statelor care au preluat EURO au fost preschimbate fizic în EURO după 1 ianuarie 2002, în timp ce transferurile bancare au putut fi efectuate în EURO înainte de această dată.

Ultima funcţie a monedei EURO este cea de instrument de economisire, fie sub forma monetarului fizic, fie sub forma depozitului bancar sau a altor instrumente (obligaţiuni, acţiuni). Caracteristicile acestor instrumente sunt similare celor în moneda naţională, doar că titlurile publice au fost emise după 1 ianuarie 1999, numai în moneda euro. Moneda unică europeană va deveni moneda de bază în care vor fi deţinute rezervele valutare internaţionale şi, totodată, moneda în care se va derula cea mai mare parte a împrumuturilor internaţionale.

EURO a devenit moneda preferată pentru denominarea împrumuturilor internaţionale şi pentru rezervele valutare internaţionale. Această evoluţie a fost, de altfel, anticipată statistic în rapoartele FMI, prin evidenţierea scăderii rolului dolarului şi creşterea ponderii EURO, dar şi a yenului japonez în rezervele internaţionale.

Regulamentul nr. 1103/1997 al Consiliului Uniunii Europene prevede reguli precise cu privire la introducerea EURO şi anume:

• începând cu 1 ianuarie 1999, toate referirile la moneda ECU din contracte şi alte instrumente juridice au fost înlocuite cu referiri la EURO, utilizându-se raportul de conversie de 1:1;
• contractele în derulare la momentul 1 ianuarie 1999, şi-au continuat valabilitatea doar prin denominarea monedei naţionale şi înlocuirea cu EURO pentru toate ţările care au preluat EURO;
• gradul de precizie la determinarea rapoartelor fixe de schimb la 1 ianuarie 1999 a fost de 6 cifre;

- perioada de tranziţie a fost 1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001, iar în această perioadă, monedele naţionale ale ţărilor membre sunt unităţi subdivizionare temporare ale EURO.

Reglementările au vizat expres contractele în derulare în timpul şi după perioada de tranziţie către EURO. S-a prevăzut că introducerea monedei EURO nu are ca efect modificarea termenilor unui instrument juridic ori de a elibera părţile de obligativitatea execuţiei acestuia. Nu se naşte prin această operaţiune dreptul vreunei părţi de a modifica un asemenea instrument juridic sau de a decide unilateral să denunţe contractul.

Principiul continuităţii contractelor se aplică, în mod egal, tuturor contractelor: comerciale, de muncă, de împrumuturi, operaţiuni valutare etc. Continuitatea contractelor se extinde şi asupra ratelor dobânzilor, atât cele fixe, cât şi cele variabile. Art. 3 din Reglementarea CE nr. 3320/1994 arată că introducerea EURO nu are ca efect modificarea termenilor contractelor, ea nemodificând nivelul dobânzii nominale plătibilă de către debitor. Schimbarea nivelului dobânzii nu poate fi afectată de schimbarea monedei, cu atât mai puţin termenii contractului nu pot fi schimbaţi de înlocuirea monedei iniţiale.

Se observă din această analiză că Regulamentul 1103/97 utilizează sensul larg al noţiunii de drept internaţional privat desemnată cu denumirea lex contractus. În locul sensului restrâns, obişnuit al noţiunii, respectiv sensul de lege aplicabilă unei singure tranzacţii, desemnarea de către statele membre ale eurozonei a unei monede unice are semnificaţia mai largă a termenului, aplicându-se o singură bază normativă pentru toate contractele încheiate ulterior adoptării Euro, dar şi contractelor aflate deja în derulare.

3 EURO, moneda unică europeană

Colaborarea guvernelor din eurozonă, armonizarea politicilor monetare şi a politicii de securitate sunt elemente care sprijină nemijlocit succesul EURO. Conceptul unei Europe unite ca un singur bloc economic şi politic pare a fi astăzi mai actual ca întotdeauna. Europa reprezintă casa mai multor oameni (consumatori, investitori şi plătitori de impozite) uniţi printr-o singură monedă, prin comparaţie cu ceea ce reprezintă Statele Unite sau Japonia.^[2]

Cele 19 state participante la zona euro (care utilizează drept monedă unică euro) sunt Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Luxemburg, Letonia (2014), Lituania (2015), Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Spania.

Extinderea către est a eurozonei este un fenomen aşteptat ca firesc în urma extinderii UE la 28 (27) de membri. Statele nou integrate în uniune au demarat procesele de reformare structurală care vizează diminuarea deficitelor bugetare şi fiscale, creşterea economică, creşterea nivelului de trai, rezolvarea problemelor sociale, reducerea gradului de infracţionalitate, diminuarea sau îndepărtarea fenomenului corupţiei etc., însă un termen pentru finalizarea pregătirilor în vederea preluării EURO de către aceste state nu poate fi estimat.

Avantajele economice fundamentale ale EURO (eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea pieţelor financiare) rezultă, în mod inevitabil, din înlocuirea cu o singură monedă a monedelor statelor membre.

Riscul legat de rata de schimb este potenţial neplăcut pentru orice consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică şi implică o plată sau furnizarea unui serviciu sau unui bun la o dată ulterioară. Deşi tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluţie suficientă pentru această problemă. Firmele îşi acoperă, în mod constant, riscul prin intermediul pieţelor valutare cu livrare la termen în străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele externe la ţara care este valabilă astăzi.

În ceea ce priveşte costurile tranzacţiilor, industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro pentru costurile tranzacţiilor. Domeniul economic al zonei euro includea zeci de mii de tranzacţii dintr-o deviză în alta, în fiecare zi. Este dificil să se estimeze cât de mari vor fi, în cele din urmă, economiile realizate în euro în ceea ce priveşte costurile tranzacţiilor doar pentru Europa, un continent în care comerţul internaţional are o importanţă vitală, însă indiscutabil economiile sunt astăzi, după cca 20 ani de utilizare a monedei unice, substanţiale.

De asemenea, moneda unică face preţurile transparente datorită faptului că difenţele de preţ sunt evidente pentru orice categorie de bunuri şi servicii. De asemenea, salariile din ţări diferite vor tinde să se uniformizeze, îmbunătăţind competiţia dintre angajatori pe piaţa relaţiilor de muncă, în folosul direct al salariaţilor.

În plus, EURO mai oferă şi o serie de avantaje economice indirecte. Aceste beneficii ţin de modificările mai profunde în comportamentul pieţelor financiare şi al companiilor şi, prin urmare, sunt mai controversate. Avantajele economice indirecte sunt stabilitatea macroeconomică, ratele reduse ale dobânzilor, reforma structurală, statutul de monedă de rezervă şi creşterea economică.

Stabilitatea macroeconomică generată de EURO este, probabil, cel mai important obiectiv urmărit de statele recent integrate în uniune. În acelaşi timp, există şi printre statele care participă de mai mult timp la Uniunea Economică şi Monetară argumente care ţin de stabilitatea macroeconomică generată de euro. De exemplu, italienii consideră inflaţia scăzută unul dintre avantajele semnificative ale utilizării monedei unice.

EURO introduce un nou regim cu inflaţie redusă, deziderat garantat prin activitatea desfăşurată de cea mai independentă bancă centrală din lume: Banca Centrală Europeană. Deşi nivelul foarte ridicat al autonomiei BCE aduce puţine avantaje pentru ţările deja recunoscute pentru inflaţia lor foarte scăzută (Germania, Austria, Belgia, Olanda), există numeroase alte avantaje şi pentru viitorul economic al acestor state.

În aceeaşi măsură în care EURO reduce inflaţia, exercită şi o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Acest beneficiu este important tot pentru statele care au înregistrat rezultate scăzute în lupta împotriva inflaţiei (Italia, Spania, Portugalia). EURO aduce rate mai mici ale inflaţiei şi prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. Dobânda suplimentară încasată în trecut drept primă de risc pentru schimbul valutar este astăzi eliminată. Ratele dobânzilor pe termen lung sunt astfel reduse cu 2% sau chiar mai mult, funcţie de plafoanele practicate de bănci.

Unii experţi argumentează că euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa. Statele care doresc să adopte euro trebuie să-şi ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă şi, mai apoi, să respecte prevederile Pactului de stabilitate şi de creştere. Aceste măsuri au condus la mari reduceri bugetare şi au obţinut o creştere economică susţinută. Reducerea bugetară în ţări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor, deoarece pieţele financiare şi-au schimbat părerea despre guvern, anterior apreciat incapabil să gestioneze corespunzător politica financiară. Acest lucru a declanşat o creştere economică prelungită, care continuă şi astăzi. Din acest motiv, guvernul SUA a sprijinit cu putere efectul Euro asupra reformelor structurale din Europa, deoarece modernizarea economiilor acestor state a avut efecte benefice la nivel global.

Liderii Uniunii Europene au anticipat statutul de monedă de rezervă pe care l-a dobândit euro. Numai monedele foarte lichide, stabile şi care sunt acceptate ca modalitate de plată într-o largă arie economică au potenţialul de a deveni monede importante în care să se plaseze rezervele.

Monedele în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate şi, prin urmare, beneficiază de pe urma acestei lichidităţi ridicate şi a costurilor extrem de reduse ale tranzacţiilor de pe pieţele externe de schimb. Acest rol a aparţinut în secolul trecut exclusiv dolarului american. Cererea enormă de dolari din lumea întreagă a făcut ca guvernul SUA să poată finanţa deficitele comerciale, împrumutând foarte ieftin de peste hotare. Liderii Uniunii Europene au fost foarte deschişi, exprimându-şi timp de decenii invidia faţă de acest „privilegiu exorbitant" şi sperând să obţină beneficii în mod similar.^[3]

Statutul de monedă în care se plasează rezervele mai prezintă avantajul că, spre exemplu în situaţia SUA, economiseşte miliarde de dolari prin costurile directe de conversie, deoarece dolarul este acceptat ca modalitate de plată în întreaga lume.

Un alt efect pozitiv al utilizării monedei unice este creşterea economică, ca efect al costurilor reduse ale tranzacţiilor şi riscul mai mic legat de rata de schimb, împreună cu transparenţa preţurilor. Companiile multinaţionale realizează acum economii care nu au fost posibile anterior în mediile de afaceri europene. Zona euro profită de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite, factori inerenţi unei pieţe interne atât de vaste. Acest lucru este cu atât mai firesc, cu cât Banca Centrală Europeană aduce preţuri stabile şi rate mai mici ale dobânzilor.

Rezultatul tuturor acestor factori este creşterea economică ridicată pentru economiile statelor europene, euro configurând o uniune economică, politică şi socială bine definită, în care scopul prioritar urmărit de membri este acela de a construi un viitor comun şi prosper, în conformitate cu respectarea integrităţii mediului natural, conservarea valorilor tradiţionale şi a trecutului istoric, implementarea valorilor moderne, în spiritul globalizării mondoeconomice şi a beneficiilor ce decurg din acest proces.

De la 1.01.1999, bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Fondurile de investiţii din Austria investesc acum în titluri emise de guvernul italian exprimate în euro, fără a mai exista impactul psihologic şi economic al conversiilor devizelor şi cotelor preţurilor externe. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro, pentru companiile de pe teritoriul întregii Uniuni Europene.

Avantajele indiscutabile ale monedei europene sunt, întrucâtva, umbrite de riscurile şi incertitudinile monedei unice. Cei care şi-au manifestat pe baza unor analize judicioase neîncrederea în viitorul monedei unice (euroscepticii) au pornit de la argumente care ţin de costurile inerente tranziţiei, costurile ocazionale, şocurile economice şi posibilitatea apariţiei unor discordii la nivel politic.

Pentru unii doctrinari, euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, a diferenţelor de putere la nivel comunitar, ceea ce ar conduce la alterarea suveranităţii naţionale a statelor membre, cu toate consecinţele care decurg de aici. Pierderea suveranităţii a creat un şoc psihologic asupra populaţiei din ţările UE.^[4]Baterea monedei proprii unei naţiuni reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statelor independente, prevăzut în constituţie, iar renunţarea de bunăvoie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele foarte puternice, este un eveniment inedit în istorie.

Deşi euro promite avantaje economice substanţiale, el aduce, de asemenea, multe costuri. Costurile inerente tranziţiei se referă atât la sumele cheltuite pentru modificarea formularelor, listelor de preţuri, etichete, documente tipizate de birou, acte bancare, baze de date, programe software, case de marcat, automate bancare şi chiar contoare computerizate bancare. Numai producerea bancnotelor şi monedelor noi a angajat preţuri de miliarde de dolari, preţul total al tranziţiei fiind de peste 1% din PIB-ul eurozonei. Firma de consultanţă KPMG a estimat că, finalmente, costul total al tranziţiei se va ridica la aproximativ 50 de miliarde de dolari.^[5]

Crearea monedei unice a determinat şi dispariţia unor locuri de muncă, deoarece băncile au pierdut până la 50% din veniturile lor realizate din devize şi 60% din veniturile lor din comerţul legat de arbitrajul obligaţiunilor. Birourile de schimb valutar au fost dezavantajate în Uniunea Europeană, pierzând aproximativ 1,9 miliarde de dolari, adică două treimi din afacerea lor.

Şocurile economice se referă la schimbări neaşteptate în mediul macroeconomic al unei ţări sau al unei regiuni care distrug balanţa producţiei, consumului, investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale şi comerţului. Cel mai ameninţător tip de şoc economic pentru zona monedei unice este cunoscut ca un şoc asimetric, numit astfel deoarece aceste şocuri afectează ţările în mod diferit.

Totuşi, construcţia europeană a rezistat la numeroase momente de criză, iar stadiul actual al integrării şi dezvoltării europene este rezultatul efortului concertat al statelor membre. În acest condiţii, considerăm oportun să ne exprimăm convingerea că în faţa unui şoc asimetric real şi nu ipotetic, statele membre vor avea maturitatea pentru a aplica soluţiile pentru contracararea efectelor negative asupra statului afectat. Cum probabil că migrarea forţei de muncă nu va avea niciodată promptitudinea şi amploarea din SUA, singurul mecanism de ajustare economică împotriva şocurilor asimetrice rămâne transferul de resurse financiare.

Constituirea în bugetul unional al unor fonduri, în vederea contracarării şocurilor asimetrice ni se pare o soluţie care ar putea face posibilă contracararea şocurilor asimetrice în timp real, mai înainte ca efectul să fie devastator pentru economia unui stat sau a unei regiuni.

Mai există un al doilea risc politic major pentru uniunea monetară, în afară de cel presupus de şocurile economice. Integrarea politică europeană nefiind desăvârşită, lipseşte un guvern federal european unificat şi puternic, ceea ce determină două ameninţări semnificative:

• guvernele statelor membre pot deveni risipitoare din punct de vedere financiar, punând în pericol viabilitatea unei monede unice (vezi exemplul recent al Greciei);
• tensiunile politice grave ar putea submina cooperarea economică (vezi exemplul UK/Brexit).

UE duce lipsa unui sistem internaţional eficient de transfer fiscal. Deşi Germania de vest plăteşte miliarde de euro statelor din estul Germaniei prin faimoasa „taxă de solidaritate" iar nordul bogat al Italiei sponsorizează indirect sudul mai sărac, între naţiunile din zona euro survin doar transferuri fiscale foarte mici.^[6]

În mod cert, trecerea la moneda unică implică un anumit grad în care suveranitatea statului este pierdută, cedată în favoarea unor organisme decizionale comunitare. Cu toate acestea, avantajele deja dovedite de utilizarea monedei unice pentru întreaga zonă euro confirmă creşterea economică generală şi dovedesc justeţea celor care au susţinut proiectul monetar european.

4 Sistemul european al băncilor centrale

Art. 109F din Tratatul instituind Uniunea Europeană prevede înfiinţarea unui Institut Monetar European (IME), ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare. IME a fost un pilon de bază al integrării monetare europene şi este precursorul Sistemului European al Băncilor Centrale.

Sistemul bancar european presupune o organizare a instituţiilor de credit pe trei niveluri:

• un nivel superior, la care regăsim Banca Centrală Europeană;
• un nivel intermediar, care include Sistemul European al Băncilor Centrale;
• un nivel inferior, care include toate instituţiile de creditare care oferă servicii persoanelor fizice şi juridice.

Aquis-ul comunitar în domeniu bancar a afectat, în egală măsură, toate cele trei niveluri prezentate, ţările membre fiind nevoite să îşi ajusteze cadrul reglementativ al instituţiilor de credit care sunt înfiinţate şi desfăşoară activitate pe teritoriul lor, să schimbe reglementările cu privire la băncile naţionale, dacă existau neconcordanţe faţă de prevederile europene şi să accepte poziţia privilegiată şi absolut independentă a Băncii Centrale Europene.

Apariţia Băncii Centrale Europene şi Sistemului European al Băncilor Centrale la data de 1 iunie 1998 a reprezentat transpunerea în practică a două inovaţii normative, nu atât prin modul de înfiinţare a acestor organisme, cât mai ales prin sarcinile şi competenţele atribuite lor.^[7]

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană (BCE) au fost constituite în baza art. 4A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Aceste instituţii îşi îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale statutului lor, cuprins în Protocolul 3 al Tratatului Uniunii Europene.^[8]

SEBC are drept obiectiv principal menţinerea stabilităţii preţurilor, conform art. 105, paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene. SEBC sprijină politicile economice generale din uniune, pentru a contribui la realizarea obiectivelor comunităţii prevăzute în art. 2 din tratat: dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice.

Cu privire la funcţionarea SEBC, ne reţine atenţia art. 107 din Tratatul CE, completat cu prevederile Protocolului 3 al Tratatului UE, conform căror nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al organelor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau organismelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme.

Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să-i influenţeze pe membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor. Această regulă conferă un grad mare de independenţă SEBC, lucru imperativ necesar pentru îndeplinirea sarcinilor propuse.

SEBC este format din BCE şi din băncile centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene. SEBC nu are personalitate juridică proprie şi nici organe de conducere proprii, fiind guvernat de organele de conducere şi decizie ale BCE.

• definirea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro;
• conducerea operaţiunilor pe piaţă valutară;
• deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor participante;
• promovarea unui sistem de plăţi operaţional;
• emisiunea monetară în zona euro;
• colaborarea cu băncile centrale în supravegherea prudenţială bancară;
• funcţii consultative (în relaţia cu instituţiile europene);
• colectarea de informaţii statistice în domeniu, prin colaborarea cu băncile centrale la nivelul fiecărui stat membru.

Totodată, Sistemul European al Băncilor Centrale are obligaţia de a sprijini implementarea politicilor economice generale ale UE, în măsura în care aceasta nu contravine obiectivului principal trasat, adică asigurarea stabilităţii preţurilor.^[9]

Banca Centrală Europeană (BCE) are personalitate juridică în virtutea art. 16, paragraful 106 din Tratatul CE şi se bucură în fiecare dintre statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislaţia naţională. În virtutea acestui fapt, BCE poate să dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie.

BCE veghează ca sarcinile încredinţate SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale activităţi. BCE şi-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998, înlocuind Institutul Monetar European.

Capitalul BCE, operaţional de la data constituirii băncii, se ridică la 5 miliarde euro şi poate fi majorat prin decizia Consiliului guvernatorilor, cu majoritatea calificată conform prevederilor art. 10.3. Băncile Centrale Naţionale (BCN) sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capital al BCE. Subscrierea capitalului se realizează conform grilei de repartiţie stabilită în art. 29, iar părţile băncilor centrale nu pot fi cedate, gajate sau puse sub sechestru.

Contribuţia fiecărei bănci centrale naţionale este stabilită proporţional cu partea sa din capitalul subscris la BCE. BCE este pe deplin îndreptăţită să deţină şi să gestioneze rezervele care îi sunt transferate şi să le utilizeze în scopurile stabilite prin statut.

Fiecare bancă centrală naţională deţine o creanţă asupra BCE, corespunzătoare contribuţiei sale, iar BCE poate pretinde băncilor centrale rezerve valutare suplimentare, în conformitate cu cota subscrisă, şi peste limita celor 50 de miliarde de euro.

Sediul BCE este la Frankfurt, într-o clădire modernă (Eurotower) construită în mod special pentru a găzdui această instituţie.

Analizând normele de drept care au pus bazele funcţionării acestei instituţii, putem constata cu uşurinţă că cel mai important dintre atributele conferite Băncii Centrale Europene prin statutul de înfiinţare este independenţa acesteia.

Principiul independenţei^[10] presupune că banca are autonomie absolută asupra luării deciziilor şi asupra implementării politicilor care îi revin prin actele constitutive.

În literatura de specialitate, a fost analizată independenţa BCE din mai multe puncte de vedere^[11]. Astfel, putem concluziona că:

• din punct de vedere instituţional, BCE are personalitate juridică distinctă de personalitatea oricăror alte entităţi juridice, prin comparaţie cu instituţiile UE care nu au o personalitate distinctă de personalitatea uniunii;
• din punct de vedere al personalului care funcţionează în organele de decizie şi conducere ale BCE, prevederile normative constitutive ale BCE garantează independenţa absolută a celor care lucrează la BCE faţă de guvernele statelor a căror cetăţenie o au;
• din punct de vedere funcţional, BCE are posibilitatea de a lua decizii în mod independent de orice altă instituţie sau organism politic, unic la nivel european sau specific unuia dintre statele membre;
• din punct de vedere financiar, patrimoniul BCE este autonom faţă de bugetul UE; BCE şi SEBC poate avea propriile venituri din activităţile pe care le poate desfăşura, potrivit statutului; aceste venituri se gestionează autonom.

În acelaşi timp, au fost exprimate şi puncte de vedere critice la independenţa oferită BCE şi funcţionarilor acesteia.

Se afirmă că ne putem îndoi că nişte funcţionari independenţi au o cunoaştere şi o conştiinţă mai ascuţită a interesului general decât guvernele, dacă este adevărat că ei pot scăpa mai uşor solicitărilor grupurilor de presiune, ei pot la fel de bine să se înşele sau să aibă o viziune eronată asupra funcţionării economiei. Astfel, ajustarea politicii economice devine eficientă în măsura în care independenţa acestor funcţionari este legată, pe termen lung, de mandatul lor.

De asemenea, conform teoriei birocraţiei, este permis să gândim că bancherii la nivel central pot să privilegieze obiective personale, să îşi menţină bunăstarea fizică, să îşi dezvolte prestigiul şi chiar venitul, obiective care nu sunt neapărat în acord cu obiectivele statului şi ale cetăţenilor.^[12]

Cele trei organe de decizie şi conducere ale BCE sunt Consiliul executiv, Consiliul guvernatorilor şi Consiliul general.

Consiliul executiv poartă şi denumirea de Consiliul director, Comitet director sau Directorat - Executive Board - şi este alcătuit, conform art. 11 din Statutul BCE, din şase membri. Membrii Consiliului Executiv sunt numiţi de Consiliul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului Guvernatorilor BCE.

Mandatul tuturor membrilor este de opt ani, nereînnoibil, măsură luată pentru asigurarea independenţei Băncii Centrale Europene. La numirea primilor membri, cu excepţia preşedintelui, s-a adoptat un sistem de numire pe perioade diferite: vicepreşedintele a fost numit pe patru ani şi ceilalţi membri au un mandat între cinci şi opt ani. Reînnoirea parţială treptată a fost gândită pentru a asigura atât continuitatea, cât şi independenţa Consiliului Executiv în acţiune.

Membrii Consiliului Executiv trebuie să fie cetăţeni ai uniunii, rezidenţi ai ţărilor membre participante la zona euro, să aibă autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar-bancar recunoscut. Pe parcursul mandatului, sunt incompatibili cu orice altă profesie sau meserie, remunerată sau nu, cu excepţia cazului în care obţin o derogare specială din partea Consiliului Guvernatorilor. Aceştia nu reprezintă ţările din care provin, ci trebuie să aibă în vedere interesele BCE şi să acţioneze exclusiv pentru îndeplinirea funcţiilor şi misiunilor sale.

Întrucât deciziile se iau în cadrul Consiliului Executiv prin vot, pe baza majorităţii simple a voturilor şi fiecare membru are un vot, în cazul egalităţii de voturi, votul preşedintelui are rol hotărâtor. Pentru validarea deciziilor este necesară existenţa unui cvorum de prezenţă de 2/3 din membri (adică minimum 4 membri ai Consiliului Executiv trebuie să fie prezenţi la deliberări).

Consiliul Guvernatorilor este alcătuit, conform art. 101 din Statutul SEBC şi al BCE, din membrii Consiliului Executiv şi din cei 16 guvernatori ai băncilor centrale din zona euro. Este organul suprem de decizie al SEBC şi al BCE.

Conform prevederilor art. 10 din statut, reuniunile consiliului sunt secrete, dar membrii consiliului pot decide să facă public rezultatul deliberărilor (art. 10.4). Caracterul confidenţial al întrunirilor a dat naştere la acuzaţii privind transparenţa redusă în acţiunile BCE, dar este motivată de independenţa absolută a membrilor BCE şi ai Consiliului, în luarea deciziilor.

Consiliul se întruneşte de regula de doua ori pe luna, la sediul BCE din Frankfurt, iar deciziile sale sunt anticipate, de obicei, de pieţele financiare globale. De regulă, întâlnirile Consiliului Guvernatorilor au loc la fiecare 2 sau 3 săptămâni şi se face apel chiar mai des de atât la teleconferinţe.

Membrii Consiliului Guvernatorilor trebuie să acţioneze independent şi nu ca membri ai ţărilor din care provin, în scopul atingerii obiectivelor BCE stabilite prin statut. Întrucât consiliul este un organ colegial, a fost adoptat principiul o persoană/un vot şi nu o ponderare a drepturilor la vot, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cadrul Fondului Monetar Internaţional sau al Băncii Mondiale, în funcţie de importanţa ţării pe care persoana care îşi exprimă votul o reprezintă.

În perspectiva extinderii UE, BCE a trebuit să formuleze propuneri cu privire la funcţionarea SEBC. Astfel, a fost propus principiul rotaţiei voturilor în Consiliul Guvernatorilor, din momentul în care numărul membrilor eurozonei va fi mai mare de 15, cu posibilitatea ca aplicarea deciziei să fie amânată până în momentul în care numărul guvernatorilor va fi mai mare de 18. Acest sistem se aplica incepand de la 01.01.2015; în funcţie de dimensiunea PIB şi a activităţii bancare (bilanţul agregat al instituţiilor financiare), fiecare ţară să fie repartizată într- o categorie, urmând să împartă voturile cu alte ţări, astfel:

1. până numărul ţărilor din zona euro nu va depăşi 21, vor exista două grupuri de ţări, primul grup format din cinci guvernatori care vor împărţi patru voturi, iar al doilea grup indiferent de numărul guvernatorilor (maxim 16) vor împărţi 11 voturi;
2. din momentul în care vor fi 22 de guvernatori sau mai mulţi, vor exista trei grupuri: în primul grup, vor fi, în continuare, cinci guvernatori care vor împărţi patru voturi, în al doilea grup vor fi 8 voturi, iar în cel de-al treilea, vor fi împărţite trei voturi.

Eşecul înregistrat în procesul adoptării constituţiei europene a determinat o reacţie generală de precauţie în ceea ce priveşte orice modificare a procesului decizional şi a mecanismelor instituţionale deja verificate prin activitatea trecută. Extinderea Uniunii impune însă adoptarea unor măsuri care să uşureze derularea activităţilor specifice fiecărei instituţii, inclusiv, într-o uniune cu 28/27 de membri.

Al treilea organ de decizie al BCE îl formează Consiliul General, alcătuit conform art. 45.2 din statut, din preşedintele BCE si vicepreşedintele BCE, guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene (toate cele 27). În momentul în care toate ţările vor fi adoptat EURO drept monedă unică, funcţionarea Consiliului General nu se va mai justifica, el confundându-se, în acel moment, cu actualul Consiliul al Guvernatorilor.

Băncile centrale naţionale ale statelor în afara eurozonei au un rol marginal în procesul decizional legat de politica monetară, atribuţiile Consiliului General fiind mai mult consultative. Acest consiliu se întruneşte tot la sediul BCE din Frankfurt, însă o dată la trei luni.

Organizarea extrem de descentralizată a fost uneori criticată în literatura de specialitate, apreciindu-se că BCE este mai descentralizată decât Bundesbank sau decât Federal Reserve System al SUA. Structura federală a BCE şi SEBC este mai bine conturată prin raportarea activităţii şi organizării Consiliului Guvernatorilor faţă de organisme similare din Germania şi SUA. Astfel, Consiliul Executiv reprezintă componenta federală, iar Consiliul Guvernatorilor reprezintă componenta naţională.

Activitatea Consiliului guvernatorilor se desfasoara cu respectarea principiul separatiei atributiilor de politica monetara - atributii de supraveghere; in acest sens, intalnirile consiliului au loc in baza unei ordini de zi care include in sedinte separate aspectele legate de politica monetara fata de cele in legatura cu exercitiul aributiilor de supraveghere/monitorizare.

Dupa criza financiara cea mai recenta, la nivelul BCE au fost organiate organisme de reprezentare si conducere noi, cu rol principal in supravegherea activitatii bancare.

Comitetul de supraveghere se intalneste de doua ori pe luna pentru a discuta, previziona si indeplini atributiile de supraveghere ale BCE. Comitetul de supraveghere elaboreaza propunerile de decizii ale Consiliului Guvernatorilor .

Comitetul de supraveghere este compus din:

• presedinte (numit pentru un mandat care nu poate fi reinnoit de 5 ani),
• vice-presedinte (ales dintre membrii Consiliului executiv al BCE)
• 4 reprezentanti ai BCE,
• reprezentanti ai autoritatilor de supraveghere nationale din statele care sunt in eurozona

Comitetul de conducere sprijina activitatile Consiliului de supraveghere si pregateste intrunirile acestuia

Este compus din: presedintele si vice-presedintele Comitetului de supraveghere, un reprezentant al BCE si cinci reprezentanti ai autoritatilor nationale

de supraveghere, desemnati de Comitetul de supraveghere organizat la nivelul BCE pentru o perioada de un an, pe principiul rotatiei care sa asigure o reprezentare corecta a tuturor statelor din eurozona.

^[1]  M.Şt. Minea, Elemente de drept financiar internaţional, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 35.

^[2] D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 572.

^[3] D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 580.

^[4]   T. Mardale, Implicaţiile adoptării euro de către România asupra activităţii bancare, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p. 20.

^[5]   Ch.N. Chabot, op. cit., p. 43.

^[6]   Ibidem, p. 48.

^[7] R. Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium", Oxford University Press, 2000, p. 245.

^[8] www.ecb.int,www.eurlex.eu

^[9] R. Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium", Oxford University Press, 2000, p. 250.

^[10] Art. 108 (fostul art. 107) din tratatul CE şi art. 7 din Statutul SEBC.

^[11] R. Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium", Oxford University Press, 2000, p. 255-258.

^[12] Ph. Rollet, Patru întrebări despre euro, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p. 10.