Drept

1. Factorii social-economici care au determinat apariţia dreptului internaţional privat

Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării normelor dreptului internaţional privat prezintă o importanţă deosebită. Aceasta ajută la înţelegerea specificului dreptului internaţional privat, în raport cu alte ramuri de drept, şi la cunoaşterea diferitelor teorii şi doctrine, în ce măsură ele au ajutat şi corespuns mersului dezvoltării sociale. în domeniul dreptului internaţional privat, reglementarea juridică este, în general, mai redusă decât în alte ramuri de drept. De aceea, dezvoltarea acestuia a fost o dezvoltare, în primul rând, doctrinară. Chiar apariţia primelor norme de soluţionare a conflictelor de legi a fost opera juriştilor timpului, care căutau soluţii problemelor ridicate de mersul dezvoltării sociale. Cunoaşterea diferitelor doctrine în dreptul internaţional privat este astfel necesară pentru cunoaşterea, în bună măsură, a însuşi dreptului internaţional privat. Mai mult decât în oricare ramură de drept deci cunoaşterea istoricului dreptului internaţional privat se impune¹³.

Metoda cea mai utilizată de studiere a evoluţiei dreptului internaţional privat, este aceea de scoatere în revistă a determinantelor economico-sociale şi istorico-cronologice ale dezvoltării sale.³ În doctrina de specialitate s-au evidenţiat, de fapt, patru premise ale apariţiei şi edictării normelor dreptului internaţional privat.⁴ Aceşti factori, dacă ar fi să-i enumerăm, sunt:

• existenţa în plan politico-teritorial a unor state, provincii, precum şi a altor entităţi statale ce beneficiază de suveranitate;
• prezenţa unui intens circuit de bunuri, valori şi persoane între aceste formaţiuni statale;

• existenţa în cadrul acestor entităţi a unor sisteme juridice de drept privat proprii lor şi diferite prin conţinut de la un stat la altul;
• recunoaşterea străinului a drepturilor dobândite conform legii sale personale şi atribuirii acestuia unui minim de drepturi şi a calităţii de subiect de drept pe un alt teritoriu decât al său.

Numai în prin întrunirea cumulativă a tuturor acestor piloni, se poate fundamenta un raport juridic cu element străin, atrăgând după sine şi o reglementare juridică specifică. Dacă primele trei premise au cunoscut, comparativ, o prezenţă de-a lungul istoriei, în ceea ce priveşte protecţia străinului, lucrurile au evoluat mai lent.

2. Epoca antică şi principiul teritorialităţii legilor

Epoca antică a istoriei este caracterizată, din această perspectivă, de o lipsă totală faţă protecţia străinului. Tratatele ce interveneau între popoare nu aveau în mod necesar un caracter de continuitate, fiind mai mult limitate la respectarea unor obiceiuri de încheiere a păcii, rituri religioase ce nu aveau nimic juridic la baza lor. Tocmai din acest motiv, se poate constata tenta respingere a străinilor, de neacordare a vreunui drept acestora de către jurisdicţia forului. Toţi cei ce nu erau cetăţeni ai cetăţii erau consideraţi fiinţe inferioare, asemuiţi animalelor, barbarilor, prin urmare puteau fi transformaţi în sclavi şi chiar omorâţi, iar mormintele acestora nu erau nici măcar asimilate cu acelea ale sclavilor, nefiind considerate res religiosa? În Grecia se considera că este normal şi just ca sclavii să se supună oamenilor liberi, iar un străin era inferior unui sclav şi se considera că deosebirea dintre un grec şi un străin (barbar) poate fi suprapusă cu deosebirea dintre o fiinţă umană şi un animal.⁸ Conform Legilor lui Manu, străinul era plasat conform ierarhiei sociale a statutului juridic mai jos de elefant, dar mai sus de fiarele sălbatice. În dreptul roman - perioada statului-cetate, situaţia străinului nu era cu mult deosebită decât la popoarele menţionate. Străinul care se găsea pe teritoriul roman era lipsit de protecţia juridică acordată cetăţenilor romani şi îl aştepta aceeaşi soartă ca şi în Grecia. Numai cetăţeanul roman (civis Romanus) era membru al societăţii civile şi subiect de drept. Sistemul de drept aplicat cetăţenilor erajus civile saujus Quiritium.ⁿ Străinul era considerat un duşman (hostis), noţiunile de străin şi duşman fiind sinonime. Iată de ce status civitas reprezenta pentru juriştii romani unica condiţie în atribuirea unei persoane a capacităţii de folosinţă. Unica excepţie de la această regulă erau latinii (latini prisci sau vetares) - popoare ce intrau în componenţa uniunii latine alături de romani. Aceştia beneficiau de jus commercii, adică de o capacitate patrimonială ca şi romanii.¹²

Totuşi, în pofida poziţiei luate faţă de străini în statele antice, întâlnim şi unele instituţii care acordau străinului, în caz de necesitate, un minim de protecţie. Această protecţie era instituită prin unele instrumente juridice, cum ar fi - instituţia patronatului, ospitalităţii sau tratatelor. În Grecia, de exemplu, unele relaţii cu străinii, comerciale de cele mai multe ori, erau considerate ca «un rău necesar».¹³ Astfel, străinul aflat sub protecţie în Atena beneficia de supraveghere din partea unui proxen, care-l şi reprezenta în justiţie. Această categorie o formau de cele mai multe ori comercianţii fenicieni şi cartaginezi - resortisanţii acelor cetăţi cu care Atena întreţinea relaţii de comerţ. Capacitatea acestora era redusă numai la efectuarea actelor de comerţ. O altă categorie de protejaţi în Grecia erau isoteli. Aceştia reprezentau resortisanţii altor state-cetăţi cu care Atena încheiase tratate de reciprocitate Ispolita şi care prin decrete individuale ale demosului primeau aproape toate drepturile de care beneficia un localnic, cu excepţia dreptului de vot. În acelaşi timp, isoteli nu puteau beneficia de prevederile legilor lor, aplicarea lex fori fiind totală. A treia categorie era formată din metiki - străini cu drept de şedere primiţi să facă comerţ în Atena. Aceştia erau sub jurisdicţia unui magistrat Polemarh care avea competenţă în judecarea cauzelor dintre meteci sau dintre aceştia şi cetăţeni. Metecii cunoşteau unele incapacităţi şi anume: de a nu putea testa şi de a nu se putea căsători în Atena.

În Roma Antica, la fel ca şi în Grecia, rezultanta dezvoltării relaţiilor comerciale a constat în «schimbarea» conceptului asupra a ceea ce astăzi numim - regimul juridic al străinului. Datorită acestui fapt, în sistemul juridic roman a luat naştere instituţia hospitium (ospitalitate) şi clientela. Clientul (străinul) se afla într-o dependenţă totală de persoana patronului (patricianul) şi era ca un membru de familie al acestuia.¹⁴ În aceste condiţii străinul capătă posibilitatea de a participa la circuitul civil, însă fiind dependent de patronul său nu avea capacitate juridică, ci uza de capacitatea patronului său. În aceste condiţii, nu poate fi vorba de atribuirea străinului a capacităţii de subiect de drept de sine stătător şi nici de o extrateritorialitate a statutului său personal şi deci, extensiv, nici de un raport de drept internaţional privat în contextul viziunii actuale. Dacă ar fi să facem o analiză generală a dreptului roman în toate etapele sale evolutive - statul-cetate, imperiu mediteranian, imperiu romano-bizantin, se poate concluziona că juriştii romani au reuşit să evite situaţiile conflictuale legislative şi sa aplice dreptul roman tuturor raporturilor sociale. Ca exemplu poate servi crearea sistemului juridic jus gentium şi care a funcşionat paralel cu jus civile, constituind împreună marele sistem roman de drept. Jus gentium (sistemul de drept al popoarelor), a prezentat soluţia eliminării conflictelor dintre cutumele peregrinilor, fiind chemat să reglementeze raporturile dintre peregrini şi dintre aceştia şi romani. Astfel, necetăţenii capătă practic un statut juridic în imperiul roman putînd participa la circuitul civil. În anul 212 e. n., prin Edictul împăratului Caracalla peregrinii devin cetăţeni romani şi ius gentium îşi pierde scopul său iniţial.

3. Principiul personalităţii legilor în perioada premedievală (sec. V-X)

Perioada dintre căderea imperiului roman şi formarea statelor europene timpurii este marcată succesiv de mai multe etape de reglementare al statutului personal. Popoarele barbare care au invadat fostul Imperiu Roman de Apus, după căderea acestuia (476 e. n.), nu au reuşit să impună sistemele lor cutumiare populaţiei romane sau romanizate băştinaşe, cauza fiind slaba reglementare şi lapsusurile din instituţiile juridice ale acestor cutume. S-a ajuns la situaţia că pe acelaşi teritoriu, în acelaşi timp, se aplicau mai multe legi şi aceasta deoarece fiecare individ era cârmuit de propria sa lege. Astfel, romanii erau cârmuiţi de legea romană, burgunzii de legea burgundă, francii de legea salică etc. Acest sistem a primit denumirea de - sistemul personalităţii legilor¹⁵, fiind opus teritorialităţii antice. Această etapă este caracterizată ca etapa apariţiilor primelor conflicte de legi, evidenţiindu-se în acelaşi timp, primele încercări de a atribui statutului persoanei o oarecare extrateritorialitate. Spre sfârşitul sec. IX se conturaseră deja unele principii de soluţionare a conflictelor de legi: capacitatea contractuală era generată de legea personală a fiecărei părţi; succesiunea era supusă legii personale a defunctului; transferul proprietăţii se realiza respectând formalităţile cerute de legea testatorului; căsătoria se celebra conform legii soţului; în instanţele de judecată se aplica legea pârâtului etc. De aceea judecătorul întotdeauna punea întrebarea: Qua lex vivis? - după ce lege trăieşti.¹⁶

4. Teritorialismul cutumelor în perioada feudală (secolele XI-XIII)

Acest mers al lucrurilor a fost perturbat în decurs de trei secole şi începând din sec. X se sintetizează un sistem incompatibil cu recunoaşterea drepturilor persoanei străine. Odată cu formarea statelor feudale are loc stabilirea unui nou principiu de aplicare a legilor - principiul teritorial. Originea omului îşi pierde orice importanţă, acesta devenind vasalul seniorului său şi neputându-i-se aplica o altă lege decât legea feudei pe care se află, persoana având numai acele drepturi care erau dăruite de senior. Cutumele erau teritoriale, în sensul că ele cârmuiau pe toţi acei care se găseau pe teritoriul respectiv şi nu aveau nici o putere în afara acelui teritoriu. Omnes consuetudines sunt reales - iată principiul care se aplica. In fiecare seniorie, jurisdicţia aparţinea seniorului, care o exercita personal sau prin reprezentantul său. Justiţia seniorului aplica celor care se judecau cutuma proprie, fără deosebire dacă aceştia erau localnici sau străini. Acest sistem potrivit căruia, atât localnicului, cât şi străinului li se aplica legea locală sau legea instanţei se numeşte sistemul teritorialităţii legilor. Numai în unele cazuri şi foarte limitate, seniorii acordau drepturi, privilegii şi protecţie negustorilor străini. In asemenea condiţii evident că nu puteau să apară premise de recunoaştere a careva drepturi străinului şi, deci, nici de conflicte de legi. Sistemul era incompatibil cu recunoaşterea drepturilor străinilor.

5. Teoria statutarilor italieni (sec. XIII-XV)
6. Glosatorii

Situaţia s-a schimbat radical cu transformarea unor oraşe din Nordul Italiei (ca urmare a unei dezvoltări economice progresive) în centre comerciale, meşteşugăreşti şi politice. Negustorii au mers mai departe însă decât meşteşugarii şi s-au unit în mari uniuni sau confederaţii comerciale, cum au fost Liga de Nord, Liga Lombardă, Liga de la Legnano. Asemenea ligi au apărut şi în alte părţi decât Italia, cum a fost, de exemplu, Liga hanseatică, ce cuprindea 78 de oraşe, în anul 1300, printre care Bremen, Liibeck, Koln, Magdenburg. Comerţul exterior a fost influenţat şi de cruciade, care, în număr de 8, s-au efectuat de la 1095 la 1270.

Aceasta a condus la faptul că în anul 1183, unele oraşe a Italiei de Nord să capete independenţa faţă de împăratul Germaniei. Fiecare oraş îşi creează propriul său sistem de drept romano-cutumiar, de cele mai multe ori codificat, numite statute. Reglementarea conflictelor de legi se efectua conform unor principii stabilite în urma unor interpretări şi însemnări pe marginea textelor ale Corpus juris civilis al lui Justinian care purtau denumirea de glose. Soluţiile pe care le dădeau glosatorii nu aveau legătură cu textul de drept roman invocat în sprijinul soluţiei. Ne referim la două exemple de glose:

• Glosa lui Accursius: Aceasta este din anul 1228 şi este cea mai cunoscută şi cea mai comentată. Accursius şi-a pus întrebarea dacă un locuitor din Bolognia care se judecă în Modena poate fi judecat după statutele oraşului Modena? El răspunde negativ la această întrebare, deoarece statutele oraşului Modena sunt obligatorii numai pentru locuitorii ei. Pentru a întării soluţia, el se referă la constituţia împăraţilor Graţian, Valentinian şi Teodosiu, din anul 380, Sfânta trinitate şi credinţa catolică. Această lege începe cu cuvintele cunctos populos şi, de aceea, se mai numeşte şi legea cuntos populos. În constituţia menţionată, care are un caracter religios, există o regulă referitoare la dogma trinităţii, care este astfel concepută: cunctos populos qous clementiae nostre regit imperium... volumus. La acest text se face următoarea observaţie: dacă un locuitor al Boloniei este chemat în judecată la Modena, nu trebuie judecat după statutele Modenei, deoarece nu-i este supus, după cum rezultă din regula: «Acei ce sunt supuşi binevoitoarei noastre autorităţi».
• Glosa lui Magister Aldricus. Aceasta este din secolul al Xll-lea şi se pare că este cea mai veche glosă cu preocupări conflictuale. Comentatorul şi-a pus întrebarea pe care dintre cutume va trebui s-o aplice judecătorul, dacă într-un proces sunt persoane aparţinând unor provincii diferite, cârmuite de cutume diferite. Se dă răspunsul că trebuie aplicată acea cutumă care va părea mai utilă şi mai indicată de «împrejurări».

S-a ajuns astfel la situaţia că oraşele, comunele erau supuse dreptului roman, desemnat prin formula lex, ca drept comun tuturor acestora, iar fiecare comună avea şi norme de drept proprii numite statute, care difereau nu numai faţă de dreptul roman, ci şi unele faţă de altele.

În acelaşi timp, dezvoltarea urmărită în această perioadă a relaţiilor comerciale, ca urmare a unei producţii din ce în ce mai ridicate, a făcut ca nici dispoziţiile luate din dreptul roman să nu mai fie suficiente, corespunzătoare. Atunci, negustorii şi-au elaborat norme de drept corespunzătoare intereselor lor, uzurile comerciale care se formau, se perfecţionau şi se uniformizau în oraşe şi târguri. Acesta era dreptul negustorilor (ius mercatorum).

Datorită circuitului comercial intens dintre locuitorii acestor entităţi statale, precum şi atribuirii reciproce a unui regim juridic străinilor şi a existenţei statutelor proprii, conflictul de legi devine o realitate atrăgând şi o reglementare corespunzătoare. Fiind întrunite toate premisele unui raport juridic cu element străin, de la această etapă încep să se dezvolte doctrinele dreptului internaţional privat. Glosele, precum şi comentariile de mai târziu ale juriştilor italieni (postglosatorii), au pus temelia la ceea ce mai târziu a luat denumirea de norme conflictuale.

2. Postglosatorii. Tranziţia între glosatori şi post-glosatori o fac juriştii franzezi ai timpului, Pierre de Belleperche şi Jeacque de Revigny. Postglosatorii sunt juriştii care au urmat glosatorilor. Cei mai cunoscuţi sunt: Bartolus, Baldus, Salicitus, Rochus Curtius. În justificarea soluţiilor pe care le dădeau, se sprijineau pe comentariile glosatorilor. Prin urmare, ei sunt comentatori ai comentatorilor dreptului roman. Cu ei începe studiul sistematic al conflictelor de legi. Rezultatele la care au ajuns postglosatorii în elaborarea şi sistematizarea soluţiilor pentru rezolvarea conflictelor de legi sunt cunoscute sub denumirea de teoria «italiană a statutelor» sau «şcoala postglosatorilor». Denumirea vine de la locul unde a apărut această teorie (nordul Italiei).
3. Teoria statutarilot francezi (sec. XVI).

În secolul al XVI-lea, Franţa îşi realizase unitatea politică, însă nu şi unitatea cutumelor. Diferitele provincii ale acestei ţări aveau cutume proprii. Astfel, Paris, Bordeaux, Bretania, Normandia şi altele aveau fiecare cutume proprii, astfel că pe teritoriul Franţei erau în vigoare mai multe sisteme cutumiare, desigur diferite în mai multe privinţe. în secolul al XV-lea şi al XVI-lea s-a realizat şi codificarea sau redactarea cutumelor⁸, ceea ce a atras numeroase discuţii din partea juriştilor asupra următoarelor două probleme: a) daca o cutumă se aplică numai pe teritoriul unde fusese edictată; b) dacă o cutumă prezintă lacune sau nelămuriri, ea urmează să fie completată cu dreptul roman sau cu cutuma Parisului ca fiind cea mai dezvoltată? Redactarea cutumelor nu a înlăturat neajunsurile decurgând din existenţa sistemelor cutumiare diferite. Aceste neajunsuri constituiau o piedică în dezvoltarea schimbului comercial în plină evoluţie. Soluţiile posibile erau două: a) unificarea dreptului cutumiar; b) soluţionarea conflictelor care se iveau între diferite cutume. În Franţa, cei mai cunoscuţi jurişti care se ocupau cu studiul conflictelor de legi în secolele XV-XVI au fost: L. Jean Maseur; Chasseneuz; Tiraqueau; Ch. Dumoulin; B. d'Argentre; Gui Coquille.

Charles Dumoulin (Carolus Mohneus) (1500-1566). Acesta a fost unul din apărătorii ideii de unificare a dreptului cutumiar pe baza cutumei Parisului care era un mare centru comercial şi sediul puterii regale. Dumoulin este întemeietorul teoriei autonomiei de voinţă şi a ridicat problema calificării. Dumoulin este considerat ca ocupând un loc intermediar între şcoala italiană a statutelor şi şcoala franceză a statutelor, reprezentată în secolul al XVI-lea de Bertrand D 'Argentre, deci ca fiind ultimul postglosator. Teoria autonomiei de voinţă a primit o mare dezvoltare în secolul al XlX-lea în ţările de pe continentul european, în Anglia şi S.U.A. Dumoulin s-a pronunţat pentru limitarea domeniului de aplicare a cutumelor reale, cantonându-1 la regimul transmisiunii bunurilor. Dacă o cutumă prezenta lacune ori nu era suficient de clară, el se pronunţa pentru aplicarea cutumei Parisului, care era cea mai dezvoltată dintre cutumele franceze.

Bertrand D 'Argentre (1519-1590). Acesta a fost contemporan cu Dumoulin. În lucrarea Comentariul cutumelor Bretaniei pune bazele şcolii franceze a statutelor din secolul al XVI-lea, care prezintă deosebiri faţă de şcoala italiană a statutelor. D'Argentre a dezvoltat teoria statutelor reale sau personale. Sunt reale statutele care au ca obiect bunurile, cum ar fi cele care reglementează modul de dobândire a proprietăţii. Sunt personale statutele care au ca obiect persoanele, cum ar fi acelea care reglementează vârsta pentru căsătorie. Constatând că unele statute se refereau, în acelaşi timp, şi la bunuri şi la persoane, D'Argentre a admis existenţa unei a treia categorii de statute, anume cele mixte, în care intră toate statutele care nu sunt reale sau personale. Aceasta însă nu modifică teoria menţionată, deoarece şi statutele mixte sunt teritoriale, ca şi cele reale.

7. Teoria statutarilor olandezi (sec. XVII)

Ţările de Jos, în care se cuprindea şi Olanda, s-au aflat sub stăpânirea Spaniei până în secolul al XVII-lea când au reuşit să se elibereze, constituind o republică federativă independentă.

Principalii statutari olandezi sunt: Paul Voet, Jean Voet, Ulrich Huber. Ideile principale ale teoriei statutarilor olandezi sunt:

• Legile oricărui stat au putere în limitele teritoriului său, deci principiul teritorialităţii legilor. Pe acest teritoriu legile se aplică tuturor persoanele care se află aici, indiferent dacă sunt cetăţeni sau străini. Legile unui stat nu se aplică în afara limitelor teritoriului său. Se admite extrateritorialitatea statutului personal, deoarece altfel îşi pierde orice valoare în cazul deplasării persoanei dintr-o parte în alta.
• Se poate aplica o lege proprie în străinătate sau o lege străină pe teritoriul propriu, dar nu în virtutea unei idei de drept, deci ca o obligaţie, ci în virtutea unei formule de politeţe internaţională, de curtoazie, în virtutea formulei comitas gentium. Aplicarea legii străine în baza formulei de politeţe comitas gentium constituie o atenuare a principiului teritorialităţii, dictată de necesitatea relaţiilor economice pe care Olanda le întreţinea la vremea respectivă. Curtoazia internaţională era o formulă care permite judecătorului să determine în mod concret aplicarea legii străine. Judecătorul avea astfel o mare putere în privinţa aplicării legii străine. Prin urmare, în privinţa fundamentului aplicării legii străine teoria statutarilor olandezi se deosebea de aceea a lui D'Argentre.
• Aplicarea legii străine poate fi înlăturată dacă aduce atingerea ordinii locale. Aceasta cu privire la efectele drepturilor dobândite în străinătate. Ordinea locală reprezintă ceva intermediar între statutul odios şi ordinea publică.
  8. Soluţionarea conflictelor de legi în Germania (sec. XlX)

Savigny (1779-1861) ca şi Wachter şi Schaefner părăsesc metoda statutarilor. Ei nu pornesc în rezolvarea conflictelor de legi de la clasificarea statutelor în personale şi reale.

Ideile doctrinei la care ne referim sunt¹⁰:

• Toate legile nu se pot clasifica apriori în personale şi reale. în unele cazuri, legile sunt teritoriale şi în altele sunt extrateritoriale. Aceste două clasificări nu trebuie confundate, deoarece au la bază criterii deosebite: obiectul în prima clasificare şi întinderea aplicării în spaţiu în cea de-a doua.

împărţirea legilor în teritoriale şi extrateritoriale se face după natura şi scopul acestora;

• Rezolvarea conflictului de legi este redusă la localizarea raportului juridic. Pentru a şti ce lege trebuie să cârmuiască un raport juridic trebuie văzut care este sediul acelui raport juridic, adică legătura lui cu un anumit sistem de drept. Pentru a afla acest sediu, se utilizează două prezumţii:
  1. prezumţia de localizare a raportului juridic. Orice raport juridic are o legătură materială în spaţiu, iar punctul de unde pleacă această legătură determină legea care îl cârmuieşte. Astfel, persoanele fizice au sediul juridic la domiciliul lor, persoanele juridice la sediul lor, lucrurile au sediul la locul unde sunt situate, obligaţiile delictuale sunt localizate la locul unde s-a produs faptul păgubitor, obligaţiile contractuale sunt localizate la locul executării acestora;
  2. prezumţia de supunere voluntară a părţilor faţă de legea locului unde raportul este localizat prin sediul său.

Rezolvarea conflictelor de legi nu se poate face în toate cazurile cu ajutorul ideii de localizare a raporturilor juridice. Pentru aceste situaţii Savigny a propus ca determinarea legii aplicabile să se facă după natura lucrurilor (Natur der Sache) ori după natura raporturilor juridice respective;

• în materia contractelor, ca şi a altor raporturi juridice, părţile pot, prin voinţa lor, să supună raportul juridic legii pe care o doresc - locală sau străină.
• în cazul în care sunt competente, legile străine se aplică în temeiul unei obligaţii juridice şi nu ca urmare a unei curtoazii internaţionale. Judecătorul nu trebuie să aplice legile ţării sale decât persoanelor şi cazurilor pentru care au fost făcute. în acest fel se justifică şi aplicarea legilor proprii în străinătate.

9. Teoria italiană a personalităţii legilor (teoria lui Mancini)

Această teorie a fost elaborată de Mancini (1817-1888).

• Legile sunt personale, iar nu teritoriale în sprijinul acestei susţineri se invocă argumentul că legile sunt făcute pentru persoane, în consideraţia şi folosul acestora şi de aceea ele trebuie să cârmuiască persoanele oriunde acestea s-ar găsi. De aceea, teoria lui Mancini poarta şi denumirea de doctrina personalităţii legilor. Această idee constituie contrariul teoriei statutarilor olandezi, după care legile sunt teritoriale, şj nu personale.
• Principiul personalităţii legilor cunoaşte unele excepţii. Acestea sunt:
  1. legea străină nu se aplică ori de câte ori contravine ordinii publice;
  2. regula locus regit actum. Prin urmare, forma exterioară a actelor juridice scapă legii personale, pentru a fi cârmuită de legea locului unde se încheie actul juridic;
  3. principiul autonomiei de voinţă, potrivit căreia în materia contractelor părţile puteau deroga de la principiul personalităţii legilor, fie în mod expres, fie în mod tacit.
     10. Doctrina anglo-americană

Această doctrina s-a format mai întâi în S.U.A. şi apoi în Anglia.

In Anglia, până la mijlocul secolului al XVII-lea, nu s-au întâlnit conflicte între cutume, aşa cum s-au întâlnit în Italia, Franţa, Olanda, în secolele XITI-XVII şi în consecinţă nu s-a format o doctrină corespunzătoare aceleia de pe continent¹¹.

In cazurile în care se iveau asemenea conflicte, instanţele engleze ori se declarau necompetente, ori aplicau dreptul englez intern.

In prima jumătate a secolului al XlX-lea s-a format doctrina engleză a dreptului internaţional privat, prin împrumutarea aceleia care se formase în S.U.A., pe baza teoriei olandeze.

In S.U.A., datorită mai multor factori, printre care faptul că fiecare stat federat avea propria legislaţie civilă şi s-au dezvoltat legături economice între aceste state, în secolul al XVIII-lea s-au ridicat în faţa instanţelor probleme conflictuale. întemeietorul doctrinei americane este considerat Joseph Story, care a publicat în anul 1834 lucrarea Commentanes on the Conflict of Laws, Boston, 1834. Acesta şi-a construit sistemul său pe baza teoriei olandeze a statutelor, mai ales formula corni tas gentium, devenita, în condiţiile din S.U.A., doctrina comity.

Teoria lui Story a fost adoptată şi de alţi jurişti americani, precum şi de cei englezi. Astfel, în S.U.A., teoria a fost însuşită de Beale, iar în Anglia de Dicey.

Ideile doctrinei anglo-americane sunt:

• Dominaţia principiului teritorialităţii legilor, care se exprimă prin tendinţa de a se aplica dreptul local tuturor raporturilor juridice. Principiul teritorialităţii se exprimă şi în aceea că în dreptul anglo-american, legea personală este legea domiciliului,
• Drepturile dobândite în virtutea legii străine sunt recunoscute. Această recunoaştere are loc potrivit formulei «comity», (politeţe internaţională). Potrivit acestei idei efectul extrateritorial nu-l are legea străină, deoarece judecătorul trebuie să aplice propria lege, ci drepturile născute prin aplicarea legii străine¹³. In practica judecătorească americană şi engleză mai recentă se arată că formula «comity» nu înseamnă lipsa de obligaţie a instanţelor de a recunoaşte drepturile născute sub imperiul legilor străine, ci numai că normele conflictuale aplicate de acestea au caracter intern, naţional. Uneori, referirea instanţelor la formula «comity» se face pentru recunoaşterea drepturilor născute prin aplicarea legii străine şi pentru a arăta că refuzul recunoaşterii acestor drepturi constituie o încălcare a cutumelor internaţionale.