Drept

1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu

1.1. Noţiunea conflictului de legi în timp şi spaţiu

In timp ce conflictul de legi în spaţiu apare în momentul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic cu element de extraneitate, conflictul de legi în timp şi spaţiu se produce ulterior acestor situaţii în momentul când eficacitatea raportului juridic în cauză se cere într-un al stat decât cel în care a avut loc naşterea, modificarea sau stingerea lui. Astfel, de exemplu, există un conflict de legi în spaţiu atunci, când un cetăţean la Republicii Moldova încheie o căsătorie cu o cetăţeancă din Ucraina în faţa oficiilor de stare civilă din Republica Moldova. Conflictul de legi apare în acest caz cu privire la condiţiile de formă şi de fond a căsătoriei respective care urmează a fi soluţionat în momentul naşterii raportului de căsătorie. In situaţia în care aceştia ulterior urmează să se stabilească cu domiciliul în Ucraina şi în situaţia în care se va pune problema recunoaşterii căsătoriei oficiate în Republica Moldova, vom fi puşi în faţa unui conflict în timp şi spaţiu. In acest din urmă caz, conflictul de legi apare dintre legea statului după care dreptul s-a constituit (legislaţia moldovenească) şi legea statului unde urmează a fi invocat (legea ucraineană). Ca urmare, solicitându-se punerea în valoare a dreptului într-o altă ţară (eficacitate internaţională a dreptului dobândit), conflictul intervine ulterior formării sale, între două legi în vigoare, care aparţin unor state diferite. Deci, pe lângă un conflict în spaţiu a legilor apare şi un conflict în timp dintre acestea. Un al exemplu de conflict de legi în timp şi spaţiu poate servi situaţia când doi soţi obţin divorţul într-o ţară străină şi apoi fiecare voieşte a se recăsători într-o ţară străină, unde nu vor mai obţine încă odată divorţul, ci se vor folosi de situaţia lor juridică de divorţaţi, pentru a putea încheia o nouă căsătorie. Aceasta se datorează faptului că divorţul pronunţat într-un stat terţ va fi recunoscut în statul forului producându-şi, astfel, toate efectele cerute de legea statului de recunoaştere.

Conflictul de legi în timp şi spaţiu se poate prezenta sub două forme:^[1]

1. raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, se modifică sau se stinge în cadrul dreptului intern al unei anumite ţări, dar se invocă apoi în altă ţară. De exemplu, tutela asupra unui minor se instituie în Republica Moldova. Atât tutorele cât şi minorul sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. Ulterior ambii se stabilesc cu domiciliul în Germania unde în faţa organelor de tutelă şi curatelă apare problema conţinutului raportului de tutelă existent. In momentul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii raportului juridic n-a existat un conflict de legi (în spaţiu). Problema conflictuală se iveşte ulterior, când raportul juridic este invocat în altă ţară. De data acesta suntem în prezenta unui conflict de legi în timp şi spaţiu care nu ridică mari probleme.
2. alta este situaţia când raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, se modifică, se transmite sau se stinge în cadrul dreptului internaţional privat şi se invocă apoi în altă ţară decât aceea unde s-a născut, modificat, transmis sau stins. Un exemplu ar servi situaţia când doi cetăţeni ucraineni vin la noi în ţară şi vor să se căsătorească aici. Se iveşte un conflict de legi în momentul naşterii raportului juridic care se soluţionează după normele conflictuale ale ţării noastre. Ulterior, cei doi soţi merg şi se stabilesc în România, unde se pune problema recunoaşterii căsătoriei încheiate în cadrul internaţional. Se întâlnesc succesiv problema conflictuală privind naşterea (respectiv modificarea , transmiterea sau stingerea) raportului juridic şi problema conflictuală privind eficacitatea internaţională a unui raport juridic. Cu alte cuvinte, şi în cazul încheierii căsătoriei şi în cazul problemei de recunoaştere suntem în cadrul dreptului internaţional privat.

În cazul conflictului de legi în timp şi spaţiu se pune problema dacă o situaţie juridică dobândită conform unei legi competente (a unei ţări) poate fi recunoscută în altă ţară, adică problema eficacităţii internaţionale a unei situaţii juridice dobândite.

1.2. Teoria drepturilor câştigate

Conflictul de legi în timp şi spaţiu a mai primit în ştiinţa dreptului internaţional privat denumirea de "teoria recunoaşterii drepturilor dobândite» sau "teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate».^[2] Autorii din şcoala olandeza, autorii englezi, autorii americani şi Varcilles-Sommicres şi Pillet, în Franţa, şi-au adus succesiv contribuţia ia edificarea doctrinei drepturilor câştigate.

Contribuţia lui Pillet este cea mai vastă şi mai completă. El a formulat pentru prima oară o teorie generala a drepturilor câştigate. După Pillet, ştiinţa dreptului internaţional privat se ocupă de trei categorii de probleme : condiţia juridică a străinilor, conflictele de legi şi drepturile câştigate.¹¹ El limita categoria conflictelor de legi la conflicte de legi în spaţiu. Conflictele de legi si drepturile câştigate sunt, după el, două categorii distincte. Este conflict de legi atunci când se creadă sau se stinge un drept sau o obligaţie şi ne întrebăm ce lege se aplică. Autorul arată că în momentul când se pune problema naşterii ori stingerii dreptului ori obligaţiei, poate să nu apară nici un conflict de legi; dacă, în acel moment, un conflict de legi a existat, el a fost soluţionat conform regulii de drept internaţional privat a forului prin aplicarea uneia din legile în concurs. El separă momentul naşterii drepturilor de cel când un drept născut, stins sau modificat este invocat în alta ţară. Ceea ce se cere judecătorului ori autorităţii din altă ţara este să recunoască dreptul născut sau stins conform unei alte legi decât cea a forului.

Dreptul internaţional privat - spune Pillet - are ca obiect sa recunoască dreptul născut, stins ori modificat conform unei anumite legi. de a asigura dintr-o ţară în alia respectul drepturilor reglementar dobândite. El observa că, dacă nu s-ar recunoaşte drepturile câştigate, atunci o persoană, trecând dintr-o iară în alta, şi-ar constitui o personalitate noua: o persoană căsătorit-a într-o ţară n-ar mai fi considerată căsătorită în altă ţară, pentru că situaţia dobândită anterior ar rămâne fără efecte.

Pentru Pillet dreptul câştigat este un principiu fundamental şi autonom în raport cu principiile de soluţionare ale conflictelor de legi.^[3]

Nici un comerţ internaţional intra particulari n-ar fi posibil nici o relaţie de drept privai n- ar exista în societatea internaţională dacă drepturile dobândite într-o ţară ar fi considerate că există numai în acea ţară. O persoană trecând dintr-o ţară în pita ar trebui să-şi constituie o personalitate juridică nouă.

Circulaţia persoanelor si a bunurilor în societatea actuală se bazează pe teoria drepturilor câştigate, pe admiterea ideii eficacităţii internaţionale a situaţilor juridice, altfel spus: pe recunoaşterea în afară de frontiere a situaţiilor juridice dobândite, dar dobândite sub anumite condiţii prevăzute de dreptul internaţional privat al ţarii unde se invocă situaţia dobândită în spaţiu, după care un drept câştigat in virtutea unei legi competente trebuie să fie recunoscut pretutindeni. Ar fi vorba despre un principiu cu adevărat internaţional, pentru că domină sistemele de drept naţionale şi le impune recunoaşterea drepturilor câştigate în mod reglementat, adică în anumite condiţii, pe care Pillet le formulează. Ele sunt aceleaşi şi astăzi.

Într-o altă părere, recunoaşterea drepturilor dobândite nu este altceva decât recunoaşterea de către o instanţă străină că un anumit drept s-a creat în conformitate cu legea competentă a-l cârmui, după dreptul internaţional privat al instanţei sesizate. Această explicaţie nu se întemeiază deci pe formula «drepturilor dobândite», ci pe norma conflictuală a ţării unde se invocă dreptul născut în străinătate.

• Noţiunea de drepturi câştigate astăzi

În practica autorităţilor şi instanţelor, în textele noi de drept internaţional privat, există tendinţa de a situa drepturile câştigate la un nivel mai ridicat. Se conturează un principiu care ar încerca să domine conflictele de legi, stabilind o recunoaştere mai larga în practică decât s-a admis până acum, a situaţiilor juridice dobândite.^[4]

Am dori să menţionăm în primul rând în sprijinul acestei opinii câteva texte de lege.

Par. 328 din Codul de procedură german prescrie în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine să nu se mai verifice dacă s-a aplicat dreptul material arătat de regula conflictuală a instanţei solicitate. Apare clară ideea de a valida o situaţie dobândită în altă ţară după altă lege decât cea arătată de regula conflictuală a statului solicitat. Dreptul câştigat este, în această optică, un principiu autonom al reglementării civile şi comerciale în plan internaţional.

Art.1585 din Codul civil al Republicii Moldova are următoarea formulare: «Drepturile câştigate în ţara străină sunt recunoscute în Republica Moldova, afară daca sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat. Observăm că singura condiţie pusă pentru ca să obţină recunoaşterea este să nu contravină ordinii publice.

Art.131 al Codului civil portughez face o aplicare limitată a acestui principiu, precizând că actele juridice încheiate de o persoană conform regulilor de drept internaţional privat ale ţării unde avea reşedinţa obişnuită, sunt recunoscute.

Curtea Permanentă de Jusiiţie de la Haga a făcut între cele două războaie mondiale eforturi pentru a face ca aceste principii să fie respectate. În sentinţa nr. 6, Curtea a scris: «Dacă este adevărat că tratatele de pace nu enunţă expres şi formal că în caz de schimbare de suveranitate drepturile private trebuie să fie respectate, acest principiu este clar admis de tratate». Nu trebuie să se uite că, pentru judecătorul internaţional, legea internă este un simplu fapt şi nu o manifestare a suveranităţii.^[5] Un judecător internaţional poate deci să judece că o măsură legislativă, administrativă sau judiciară care poartă atingere drepturilor câştigate este inopozabilă sau fără efect. Ideea de drepturi câştigate este fundamentală.

• Frecvenţa conflictelor de legi în timp şi spaţiu

Conflictul de legi în timp şi spaţiu este o formă de conflict care se întâlneşte tot aşa de frecvent ca şi conflictul de legi în spaţiu, pentru unele state chiar mai frecvent, cum ar fi cazul Republicii Moldova ţinând cont de faptul că procesul migraţional este în creştere. Ca urmare a «pelegrinajului» cetăţenilor moldoveni prin diferite state, ca urmare, de regulă, în căutarea unui câştig mai bun, aceştia apar ca purtători, alături de drepturile câştigate sub imperiul dreptului intern şi de diferite alte drepturi - rezultat dintr-o multitudine de raporturi juridice avute loc în străinătate. Ulterior titularul unui asemenea drept născut în asemenea împrejurări se poate găsi in situaţia de a invoca dreptul său în altă ţară, respectiv în ţara sa. Pentru cetăţenii noştri, a doua situaţie apare mai frecventă decât situaţia în care poate stabili un drept în cadrul internaţional.

De asemenea, teoria drepturilor dobândite nu poate justifica efectul extrateritorial al legii străine, deoarece temeiul aplicării acesteia şi deci şi al dreptului dobândit în străinătate îl constituie dreptul internaţional privat; de aceea, este posibil ca într-o anumită ţară (unde se recunoaşte dreptul dobândit în străinătate) să se recunoască un drept care nu este admis de dreptul străin, astfel că nu s-ar putea invoca în această situaţie teoria extrateritorială a drepturilor dobândite; în sfârşit, întinderea efectelor unui drept într-o ţară unde se recunoaşte, poate să difere de întinderea efectelor acelui drept recunoscute în ţara unde s-a născut.²¹

La baza soluţionării conflictului de legi în timp şi spaţiu se află normele de drept internaţional privat, pentru noi, cel al Republicii Moldova. Extrateritorialitatea drepturilor dobândite nu este altceva decât aplicarea unei legi străine competente unui raport juridic şi ceea ce trebuie soluţionat este conflictul între legea sub imperiul căreia s-a născut dreptul şi legea ţării unde acesta se invocă. Or, soluţionarea conflictului de legi se face de norma conflictuală, ceea ce înseamnă că numai după ce se aplică această normă se poate spune dacă se recunoaşte ori nu un drept dobândit în conformitate cu legea străină, dacă deci se poate vorbi ori nu de un drept dobândit.

Recunoaşterea internaţională a drepturilor dobândite înseamnă că, atunci când un drept a fost dobândii în orice loc, în conformitate cu legile competente, trebuie să fie considerat ca existent şi valabil în orice ţară.

1.5. Condiţiile recunoaşterii drepturilor câştigate

1. Dreptul sa se fi creat potrivit legii competente.

Condiţia rezultă din însăşi noţiunea de eficacitate internaţională a unui drept, ceea ce presupune existenţa acestuia, deci naşterea lui conform legii competente, în caz contrar, dreptul nu există şi, ca atare, nici nu poate avea eficacitate internaţională. Deosebim în privinţa legii competente, după cum dreptul se dobândeşte în cadrul dreptului intern al unei anumite ţari sau după cum se dobândeşte în cadrul internaţional (cu ocazia dobândirii dreptului sau situaţiei juridice a existat un conflict de legi).

În primul caz, legea competentă este legea străină a statului unde s-a creat dreptul sau situaţia juridică dobândită. Este cazul căsătoriei între doi străini în ţara lor, care apoi merg în altă ţară. Determinarea legii competente nu prezintă deci nici o dificultate.

În cel de-al doilea caz, legea competentă este aceea arătată de normele dreptului internaţional privat al ţării unde se invocă dreptul. Ar fi situaţia dacă cei ce se căsătoresc sunt de diferite cetăţenii sau unul este cetăţean iar celălalt apatrid cu domiciliul în alt stat şi care, ulterior, merg în alt stat. În cazul în care dreptul s-ar invoca în ţara noastră şi potrivit normelor noastre conflictuale era competentă legea materială moldovenească pentru naşterea dreptului şi dacă dreptul internaţional al statului unde a luat naştere acest drept stabileşte aceeaşi soluţie - recunoaşterea dreptului nu ridică mari probleme. Dar dacă legea moldovenească conform dreptului internaţional străin nu este competentă pentru crearea raportului juridic, norma conflcituală cunoscând un principu diferit de legislaţia noastră soluţia provoacă unele îndoieli.

Pornind de la ideea că dreptul internaţional privat cuprinde, pe lângă normele conflictuale, şi principiile de armonizare a sistemelor de drept conflictuale ale statelor, s-ar putea admite că normele conflictuale ale forului, deci cele moldoveneşti, pot să prevadă că situaţiile juridice dobândite potrivii unei norme conflictuale străine, la o dată când situaţiile juridice nu aveau nici o legătură cu sistemul de drept al forului, iar efectele lor s-au produs toate în străinătate în aceeaşi perioadă de timp, pot fi luate în considerare şi acceptate ca atare. Dacă se pune problema producerii şi valorificării unor efecte ale acestor situaţii juridice, în ţara forului, ele nu se pot accepta dacă nu sunt conforme cu normele conflictuale ale forului, deoarece de data aceasta este vorba de eficacitatea internaţională a unui drept (situaţie juridică) dobândită în străinătate, care se apreciază potrivit normei conflictuale a forului. În oricare din aceste situaţii legea materială competentă este arătată de norma conflictuală a forului, fie direct, fie indirect prin norma conflictuală străină în sensul arătat.

Să presupunem ca doi cetăţeni francezi domiciliază în Anglia unde se căsătoresc potrivit legii engleze, adică după legea domiciliului. După normele noastre conflictuale căsătoria trebuia să se încheie în conformitate cu dispoziţiile legii naţionale. În ţara noastră va fi valabilă o asemenea căsătorie? În soluţia dată, răspunsul este negativ. În acest fel se ajunge la consecinţa ca cei care iau parte la comerţul juridic internaţional ar trebui să ştie mai dinainte toate sistemele de drept internaţional privat ale ţarilor prin care ar urma sa treacă ulterior, ceea ce practic este foarte dificil.²² De aceea, uneori se admite ca dacă legea materială a ţării unde se invocă raportul creat (în alta ţară) nu era interesata în mod direct (nu era competentă) la crearea acelui raport juridic, acesta poate fi socotit valabil dacă s-a creat în conformitate cu legea locului respectiv (în exemplul de mai sus ar urma ca raportul de căsătorie să fie considerat valabil şi în ţara noastră). Prin urmare, în această soluţie, se aplică norma conflictuală a ţării unde se naşte dreptul, în exemplu luat fiind norma conflictuala engleza. Această din urmă soluţie nu este totuşi conformă principiilor. Neadmiterea acestei soluţii duce la anumite dificultăţi practice care reprezintă consecinţe ale faptului că dreptul internaţional privat nu este acelaşi pentru toate statele. Prin urmare, şi în cazul în care legea noastră materială nu este direct interesată în naşterea raportului juridic trebuie să ţinem seama de normele noastre conflictuale.

Dar este posibil ca norma conflictuala a ţarii unde se invocă dreptul sa prevadă ca acesta este recunoscut daca s-a aplicat legea competentă arătată de norma conflictuala a ţării unde s-a născut, în exemplu luat norma conflictuala engleză. Această explicaţie nu este diferită de aceea la care ne-am referit mai înainte, deoarece are la bază sau ca punct de plecare tot norma conflictuala a ţării unde se invocă dreptul. Astfel, cu titlu de exemplu poate servi art.167 alin. ultim din Legea nr. 105/1992 prevede ca recunoaşterea hotărârii străine nu poate fi refuzată pentru singurul motiv ca instanţa care a pronunţat-o a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române. Rezultă că în privinţa stării civile şi capacităţii cetăţeanului român deosebim:

1. se aplică legea prevăzută de dreptul internaţional privat român; hotărârea străină se recunoaşte în România;
2. se aplică legea arătată de dreptul internaţional privat al ţării unde s-a pronunţat hotărârea (străină), iar soluţia dată nu diferă de aceea după legea română, se recunoaşte hotărârea străină la noi, în caz că soluţia diferă de aceea după legea română nu se recunoaşte în România. Prin urmare legea aplicabilă poate fi arătată de norma conflictuala a ţării unde se invoca dreptul în mod indirect prin norma conflictuala a ţarii unde s-a născut dreptul.

In legislaţia noastră, o normă similară ar fi cea de la art.156, alin.2 din Codul familiei care prevede că «căsătoriile dintre cetăţenii Republicii Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii Republici Moldova şi cetăţeni străini sau apatrizi încheieate în afara Republicii Moldova în conformitate cu legislaţia ţării în care a fost încheiată căsătoria sunt recunoscute în Republica Moldova doar în cazul dacă au fost respectate condiţiile art.11 şi 14 prezentului cod».

2. Dreptul (raportul juridic) sa fi îndeplinit cerinţele prevăzute de legea străină competentă.

Să presupunem ca un cetăţean moldovean dobândeşte un bun mobil în ţara noastră unde transmiterea proprietăţii operează prin remiterea materială a bunului de către vânzător cumpărătorului. Remiterea bunului nu a avut loc. In conformitate cu legile române, proprietatea asupra unui bun se transmite din momentul consimţământului părţilor. După vânzare, bunul este adus în România, de către vânzător. In aceasta situaţie, vânzarea se consideră oare valabilă, iar cumpărătorul a devenit proprietar, pe motiv ca exista consimţământul părţilor necesar transmisiunii proprietăţii, vânzătorul necontestând existenţa consimţământului? Răspunsul este negativ, deoarece raportul juridic s-a produs într-o ţară unde legea competentă (a Republicii Moldova) nu a fost respectată. După această lege, cumpărătorul nu a devenit proprietar şi deci nu se poate prevala în România de un asemenea drept.

Regimul juridic al bunului adus în ţara noastră va fi cel prevăzut de legea moldovenească, dar numai pentru efectele care se vor realiza, nu şi pentru efectele realizate anterior, potrivit unei legi competente. Exemplu luat ar putea fi schimbat pentru a sublinia soluţia dată. Sa presupunem că bunul a fost dobândit într-o ţară unde consimţământul părţilor este suficient pentru transmiterea proprietăţii de la vânzător la cumpărător. Remiterea materială n-a avut loc. Ulterior bunul este dus într-o ţară în care transmiterea proprietăţii se operează prin remiterea materială a bunului. Vânzătorul pretinde că nu s-a transmis proprietatea deoarece nu s-a efectuat predarea materială a bunului. În această situaţie, proprietatea s-a transmis, cerinţele legii competente fiind îndeplinite, cumpărătorul fiind titularul unui drept deja creat, dobândit.

3. Dreptul (raportul juridic) a cărui eficacitate internaţională se pretinde, este cel care s-a dobândit şi, aşa cum s-a dobândit, iar nu altul care ar fi substituit acestuia.

Un exemplu elocvent, adus adesea îl literatura de specialitate, ar fi situaţia când în ţara noastră se cere executarea unei hotărâri judecătoreşti străine. Cu alte cuvinte, se invocă eficacitatea internaţională a unui drept subiectiv constituit sau declarat în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Cererea poate fi admisă sau respinsă, după cum sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legea noastră în această privinţă pentru procedura exequator, ori cererea poate fi admisă numai parţial. Dar daca, înainte de a se încuviinţa executarea, s-ar modifica hotărârea judecătoreasca străină, nu mai suntem în prezenţa invocării efectelor internaţionale ale unui drept, ci a unui drept nou care se substituie celui precedent.

4. Dreptul dobândit într-o anumită ţară va produce efecte în altă ţară dacă între timp nu s-a creat în ţara unde se invocă, un drept nou care îl include pe acela creat în străinătate (teoria dreptului contrar).

Astfel, de exemplu, la fel de utilizat în doctrină,^[6] să presupunem că depozitarul sau creditorul gajist înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care legea acordă proprietarului dreptul de a-l revendica de la subdobânditor, iar bunul este apoi transportat într-o altă ţară (de exemplu la noi) a cărei lege prevede că, în cazul bunurilor mobile, posesiunea de bună credinţă echivalează cu însăşi titlul de proprietate, fără putinţă de probă contrară. Proprietarul nu va mai putea revendica bunul, în ţara unde el a fost deplasat, de la persoana care l-a dobândit aici, fiind de bună credinţă, deoarece aceasta a devenit proprietarul bunului, adică s-a creat un drept nou care-l include pe cel vechi.

În literatura juridică s-a arătat că regula lex ret sitae, nu se aplică bunurilor sustrase în ţara noastră, bunuri proprietate publică şi trecute apoi fraudulos în altă ţară, în această situaţie revendicarea se face potrivit legii ţarii unde au fost sustrase, adică legea română. După cum se ştie, prescripţia sub aspect extinctiv nu operează în favoarea posesorului în cazul în care statul revendică un bun scos din comerţ aflat în posesia nelegitimă a altcuiva. În această situaţie se mai consideră că acţiunea în revendicare a statului prezintă unele particularităţi, în consecinţă, dacă bunul proprietate publică sustras a fost dus în străinătate, acţiunea în revendicare a statului Republica Moldova este imprescriptibilă, neputându-se opune modurile de dobândire a dreptului de proprietate potrivit legii noii situaţii a bunurilor.

5. Dreptul dobândit să nu contravină ordinii publice din dreptul internaţional privat al statului în care se solicită eficacitatea acestuia

Atât Codul civil, cât şi Codul familiei, ar părea, la prima vedere, că impun o singură condiţie pentru recunoaşterea drepturilor civile dobândite în străinătate. Părerea dată se creează datorită faptului că această condiţie este reglementată expres de legislaţie, cum ar fi, de exemplu, textul art.1585 din C.C. care prevede că «drepturile dobândite în alt stat sunt recunoscute şi respectate în Republica Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice». Din cele relatate mai sus, reiese evident că această concluzie nu poate fi reţinută, deoarece condiţia de ordine publică trebuie analizată cumulativ cu restul condiţiilor impuse pentru ca un drept să producă efectele dorite pe teritoriul nostru.

6. Unii autori^[7] mai adaugă şi o altă condiţie şi anume pentru ca un drept să poată fi recunoscut extrateritorial se impune ca legea forului solicitat trebuie, la rândul ei, să cunoască un asemenea drept. Astfel, de exemplu, nu se poate cere în Republica Moldova ca o logodnă să producă efecte juridice la noi, chiar dacă legea statului unde a avut loc o reglementează, deoarece legislaţia moldovenească nu instituie juridic un asemenea fapt.

1.6. Efectele unui drept dobândit potrivit legii străine

1. In principiu, dreptul dobândit produce toate efectele pe care i le-a dat legea respectivă

Astfel, o femeie căsătorită în ţara noastră merge în străinătate, într-o ţară unde femeia are capacitatea deplină de exerciţiu, la o vârsta mai mare decât aceea pe care a dobândit-o femeia la noi datorită efectului de căsătorie, va avea capacitatea deplină de exerciţiu, şi în acel stat deoarece aceasta a fost dobândită potrivit legii competente. Tot astfel, o acţiune va putea fi introdusă în ţara noastră, în termenul fixat de legea străină, chiar dacă acesta este mai mare decât cel prevăzut de legea noastră. Acest lucru este stipulat expres de Codul civil la art.1624, conform căruia «prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv».

2. Un drept dobândit potrivit legii străine nu poate produce în altă ţară mai multe efecte decât ar produce în conformitate cu legea potrivit căreia a fost creat. Situaţia presupune că în ţara unde se invocă dreptul, acesta poate produce, după legea locală, mai multe efecte decât poate produce după legea potrivit căreia s-a creat. Dreptul dobândit nu poate produce decât efectele prevăzute de legea străina. Acest lucru se referă cu prioritate la persoanele juridice. Dacă ar fi să luăm exemplu de mai sus, persoana fizică capabilă poate beneficia pe teritoriul altui stat de mai multe drepturi pe teritoriul altui stat dacă statul pe teritoriul cărui se află stabileşte pentru persoanele capabile o gama mai mare de asemenea drepturi (cum ar fi, de exemplu, dreptul de a cumpăra imobile sau unele bunuri mobile în proprietate privată, drept nereglementat de legea personală). Referitor la persoanele juridice străine, acestea nu pot în R. Moldova face operaţii pe care nu sunt îndreptăţite de a le efectua în ţara în care acestea au fost constituite sau care nu intră în obiectul lor de activitate conform legii naţionale.

Tot astfel, autorizaţia de funcţionare a reprezentanţei firmei comerciale străine încetează de plin drept în cazul în care firma comercială reprezentată încetează de a mai funcţiona.

În sfârşit, mai menţionăm că potrivit Convenţiei de la Bena din 9 septembrie 1886 privind proprietatea literară şi artistică, protecţia este acordată după legea unde este reclamată dar durata protecţiei este determinată de legea ţării de origine (locul primei publicări). Acelaşi principiu îl conţine şi Convenţia universală de la Geneva din 6 sept. 1952 privind dreptul de autor.

3. Dreptul dobândit potrivit legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar contraveni ordinii publice a acestei ţâri sau nu-şi poate produce toate efectele dacă unele din acestea ar contraveni ordinii publice. O hotărâre străină nu poate fi recunoscută ori executată în ţara noastră, dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat . O hotărâre judecătorească prin care s-a anulat o căsătorie pentru un motiv respins de dreptul Republicii Moldova (de exemplu, repudiul tradiţional) nu poate fi recunoscută la noi.

După cum s-a arătat în materia ordinii publice, aceasta intervine cu o altă intensitate când este vorba de un drept deja dobândit, a cărui punere în valoare se cere, faţă de situaţia când este vorba de însăşi crearea dreptului. În prima situaţie, intensitatea cu care intervine «ordinea publică» este mai scăzută decât în cea de-a doua situaţie, în sensul că dacă aceasta s-ar fi invocat în momentul creării dreptului, acesta nu s-ar fi putut crea, pe teritoriul respectiv, dar odată el creat în alta ţară poate produce totuşi unele efecte. Astfel, de exemplu, doi cetăţeni străini, soţi, nu pot obţine divorţul într-o ţară care nu-l cunoaşte, căci se opune «ordinea publică'«, dar dacă ei au divorţat în altă ţară, se pot folosi de situaţia juridică de «divorţat» şi se pot recăsători în ţara care nu cunoaşte divorţul.²⁵

2. Conflictul mobil de legi

2.1. Noţiunea conflictului mobil de legi

Există conflict mobil de legi când un raport juridic este supus succesiv, datorită schimbării punctelor de legătură, la două sisteme de drept diferite. Astfel, de exemplu două persoane căsătorite având domiciliul în Republica Moldova îşi schimbă domiciliul în România. Ulterior, s-ar pune problema determinării domeniului de aplicare a celor două legi regimului lor matrimonial, în ipoteza dacă aceştia s-ar domicilia iarăşi în Republica Moldova. Dacă s-ar pune problema desfacerii căsătoriei celor doi soţi, care din cele două legi se va aplica regimului bunurilor lor dacă legislaţia moldovenească stabileşte pentru aceasta domiciliul comun ca punct de legătură? Conflictul mobil de legi presupune deci situaţia în care raportul juridic are legătură, succesiv, cu două sisteme de drept, prin punctul de legătură, care se modifică şi determină supunerea acelui raport juridic la două sisteme de drept.^[8]

• Comparaţia cu instituţiile juridice apropiate

Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne ale unui stat

Asemănarea constă în faptul că ambele conflicte implică aplicarea, cu privire la un raport juridic, a două legi, în mod succesiv.

Deosebirile sunt mult mai semnificative, şi anume:

1. conflictul mobil există între doua sisteme de drept aparţinând unor state diferite, pe când conflictul în timp la care ne referim se poartă între două legi din cadrul aceluiaşi sistem de drept;
2. la conflictul mobil ambele sisteme de drept rămân în vigoare (sunt simultane), chiar dacă ele se aplică în mod succesiv cu privire la acel raport juridic; la conflictul în timp al legilor interne, cele două legi nu sunt în vigoare simultan, ci legea anterioară este abrogată şi înlocuită cu o lege nouă.

Comparaţia cu conflictul de legi în timp şi spaţiu

Între cele două feluri de conflicte există asemănare, în sensul că ambele presupun coexistenţa, în spaţiu, a două sisteme de drept, precum şi incidenţa succesivă, în timp, a acestora, cu privire la acelaşi raport juridic.

Deosebirea esenţială rezidă în aceea că, în timp ce conflictul de legi în timp şi spaţiu nu implică o schimbare a punctului de legătură - şi deci nici a legii aplicabile - ci numai se cer a fi recunoscute într-o ţară drepturile dobândite în străinătate, conflictul mobil de legi presupune o deplasare a elementului (de extraneitate) care constituia punctul de legătură al normei conflictuale aplicabile în speţă, şi deci implică o schimbare a însăşi legii aplicabile raportului juridic respectiv.

• Domeniile în care poate interveni conflictul mobil de legi

Rezultă că unele puncte de legături sunt variabile, pe când altele nu se pot schimba, fiind constatate. Astfel, locul situării bunurilor mobile, pavilionul navelor şi aeronavelor, cetăţenia ori domiciliul persoanelor fizice, sediul persoanelor juridice sunt puncte de legături variabile, iar locul situării bunurilor imobile este punctul de legătură constatat.^[9]

Conflictul mobil poate interveni, aşadar, numai în legătură cu raporturile juridice la care sunt aplicabile norme conflictuale cu puncte de legătură mobile (variabile), care pot fi deplasate în timpul existenţei raportului juridic respectiv.

Astfel, conflictul mobil poate apare în cazul următoarelor puncte de legătură: a) Cetăţenia şi domiciliul (reşedinţa) persoanei fizice. Aşadar, conflictul mobil poate apare în toate raporturile juridice în care acestea sunt puncte de legătură, şi anume: starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice; moştenirea bunurilor mobile; drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului, când debitorul îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul până la achitarea creanţei etc.

1. Sediul persoanei juridice cu privire la statul organic al persoanei juridice guvernat de legea naţională a acesteia. Astfel, apare conflict mobil atunci când persoana juridică îşi schimbă sediul, dintr-un stat în altul, pe durata existenţei sale.
2. Locul situării bunului mobil cu privire la statutul real al bunurilor mobile. Apare conflict mobil în cazul în care bunul mobil, asupra căruia s-au constituit, transmis sau stins drepturi reale, îşi schimă aşezarea.
3. punctele de legătură privind condiţiile de formă ale testamentului. Apare conflict mobil atunci când testatorul şi-a schimbat, în timpul vieţii sale, unul din punctele de legătură relevante, prevăzute de art.1623 (în special, cetăţenia şi domiciliul).

2.4. Soluţiile aplicabile conflictelor mobile

1. Soluţionarea conflictului mobil de legi prin reglementări legale

Soluţionarea conflictului mobil de legi se face în conformitate cu dispoziţiile normelor conflictuale sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al statului forului. Aşadar, norma juridică a forului este cea care indică acţiunea în timp a dreptului naţional şi/sau a celui străin asupra unui raport juridic.

Soluţia conflictului mobil de legi diferă de la caz la caz, norma conflictuală putând face aplicabilă raportului juridic fie legea anterioară (veche), fie legea nouă, fie putând indica până când se întind efectele legii vechi şi de când încep să se aplice cele ale legii noi, asupra raportului juridic respectiv.

Referitor la statutul personal al persoanei fizice, legea veche continuă să reglementeze raportul juridic respectiv şi în cazul schimbării punctului de legătură în materie. Aşa se arată de exemplu la art.1590, alin.4 C.C. conform căruia «apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit şi recunoscut conform legii aplicabile anterior». In ceea ce priveşte persoanele juridice, are însemnătate criteriul de determinare a naţionalităţii acestora. Astfel, dacă acest punct de legătură este sediul social, schimbarea acestuia conduce la atribuirea persoanei juridice unei alte legi naţionale. In practică, pentru a determina continuitatea persoanei juridice atunci când conform legii noi se stabileşte un termen de durată în timp a persoanei juridice, acesta se calculează din momentul schimbării naţionalităţii şi nu din momentul înregistrării acesteia sub imperiul legii anterioare. In rest, drepturile şi obligaţii dobândite până la schimbarea punctului de legătură (sediului social) rămân a fi guvernate de legea naţională anterioară a persoanei juridice. Rezultă că, în acest caz, se aplică legea veche până la schimbarea sediului şi legea nouă, după această schimbare. Dacă criteriul de determinare a naţionalităţii este cel a constituirii, problema conflictului mobil de legi decade deoarece personalitatea persoanei juridice nu poate cunoaşte o continuare în caz de constituire în alt stat pe motiv că are loc mai întâi încetarea acesteia.

Un alt exemplu de soluţie legală dată soluţionării unui conflict mobil de legi este situaţia când persoana care se află sub tutela instituită în alt stat se află pe teritoriul Republicii Moldova şi când legea moldovenească este mai favorabilă, conform art.1592, alin.3, se aplică legea Republicii Moldova.

O altă situaţie de aplicare în continuare a legii vechi este cea reglementată de art.1602 C.C. care prevede că constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv. In schimb, relativ la conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunurilor se aplică fie legea veche, fie cea nouă, în funcţie de locul situării bunului mobil.

Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se realizează (art.1608, alin.1). In acest caz, ca şi în cel precedent, se aplică fie legea veche, fie cea nouă, în funcţie de momentul când se efectuează măsura de publicitate, indiferent dacă bunul (mobil) a fost deplasat anterior sau va fi deplasat ulterior pe teritoriul unei alte ţări.

Bunul aflat în curs de transport este supus, conform art.1605, legii statului de unde a fost expediat, cu excepţiile prevăzute la literele a) şi b) şi c) din acelaşi articol. Aşadar, în acest caz, primează, ca regulă, legea veche.

În baza art.1622, succesiunea este supusă în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii. Aşadar, în acest caz, se aplică legea nouă, respectiv legea cetăţeniei defunctului din momentul morţii, fiind indiferente eventualele schimbări de cetăţenie intervenite pe parcursul vieţii defunctului.

Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului, conform art.1623 C.C., sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare: a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (...). Conform acestui text, testamentul este valabil dacă se respectă condiţiile oricăreia dintre legile menţionate (a cetăţeniei sau domiciliului testatorului, a locului actului etc), care, din punct de vedere al conflictului mobil, poate fi atât legea veche (de la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat), cât şi legea nouă (din momentul decesului testatorului). Aşadar, în acest caz, cele două legi (veche şi nouă) nu se exclud, ci oricare dintre ele poate fi competentă pentru a guverna forma testamentului.

Art.1611, alin.1 consideră că un contract prezintă legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul prestaţiei «caracteristice» (n.a.) are «la momentul încheierii contractului», după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori este înregistrat în calitate de persoană juridică. Legea acordă prioritate în aplicare, în acest caz, legii vechi.

În materie de uzucapiune, conform art.1603, alin.3 C.C. uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se află la momentul expirării termenului de posesie. După cum rezultă din texte, în principiu, în materie de uzucapiune se aplică legea veche sau legea nouă respectiv a locului situaţiei bunului din momentul expirării curgerii termenului de uzucapiune. Reglementarea dată de acest articol conflictului mobil de legi prezintă interes, de exemplu, pentru posesorul unui bun mobil care este deplasat, într-un stat care cunoaşte un termen mai mic referitor la posesiunea bunului, condiţie pentru a putea uzucapa acel bun. Ca urmare, dacă bunul mobil a fost adus pe teritoriul nostru, dar termenul a expirat pe teritoriul altui stat care prevede 3 ani de posesie şi nu 5 prevăzut de legislaţia noastră, se consideră că uzucapiunea a avut loc. Astfel, se aplică legea veche în favoarea legii noi. În unele cazuri, se aplică principiul legii mai favorabile (melior lex).

Cele mai importante exemple ar fi cel care susţine că apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingerea majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă, precum şi situaţia care prevede că în cazul în care persoana care se află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, se aplică legea Republicii Moldova dacă este mai favorabilă.

2. Soluţionarea conflictului mobil de legi în lipsa unei reglementări legale

În cazurile, practic reduse ca număr, în care legea moldovenească nu ar da o soluţie privind conflictul mobil de legi, ne aliniem la autorii care consideră că conflictul trebuie soluţionat prin aplicarea prin analogie a dispoziţiilor privind rezolvarea conflictului de legi în timp din dreptul intern român (dreptul tranzitoriu intern), ţinând însă seama de particularităţile contextului juridic internaţional în care acest conflict apare.

Soluţia propusă

Determinarea domeniilor de aplicare a legilor în prezenţă în cazul conflictului mobil se face potrivit normei conflictuale a ţării cu care raportul juridic are legătură, în urma schimbării punctului de legătură. Determinarea poate fi expresă ori implicită. Aplicarea acestei norme conflictuale nu exclude luarea în considerare a normei conflictuale a ţării cu care raportul juridic avea legătură înainte de schimbarea punctului de legătură. Dar acest lucru se poate face în limitele prevăzute de norma conflictuală a ţării cu care raportul juridic are legătură prin schimbarea punctului de legătură. În felul acesta soluţia poate diferi de la o materie la alta, de exemplu de statut personal ori de statut real mobiliar.

Conflictul mobil de legi trebuie să reprezinte o situaţie normală, adică să nu se fi creat în mod fraudulos, ceea ce înseamnă că soluţiile sunt diferite în cele două situaţii. În darea soluţiei urmează să se ţină seama şi de legea materială a ţării unde a fost sustras ori dobândit mobilul, deoarece unele bunuri sunt scoase din circuitul civil, fiind inalienabile, şi deci acest lucru are importanţă în darea soluţiei, deoarece nu numai în cazul sustragerii, dar şi dacă s-ar pretinde că s-ar fi dobândit bunul printr-un act juridic dobândirea nu este valabilă şi ca atare nu se poate invoca în străinătate un drept dobândit. Aşadar, în raport de această lege materială competentă se determină dacă bunul este ori nu alienabil. Practica internaţională confirmă că nu se poate da o soluţie unică tuturor conflictelor mobile de legi. În cazul unor reglementări internaţionale se va ţine seama de acestea.

3. Conflictul de legi în unele situaţii

• Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut

În legătură cu aplicarea legii străine, s-a ridicat în practică problema dacă legile unui stat nerecunoscut de către statul căruia îi aparţine instanţa în faţa căreia se ridică aplicarea legii străine, pot fi luate în considerare şi dacă ele deci pot da naştere la conflicte de legi.^[10]

Legile unui stat nerecunoscut pot şi trebuie luate în considerare şi aplicate. Ele pot şi trebuie să dea naştere la conflicte de legi. Soluţia a fost admisă în practica judecătorească a unor ţări. În acest sens sunt şi unii autori. Astfel, de exemplu, L.Rappe^[11] arată că legile unui stat nerecunoscut trebuie luate în considerare, căci altfel ar însemna să se aplice legile care existau mai înainte în acel stat, ceea ce ar fi nejust şi pentru părţile raportului juridic. Addolf Schnitzer^[12]arată în sprijinul acestei soluţii argumente, în esenţă:

1. recunoaşterea statului străin de către statul forului are caracter declarativ, iar nu constitutiv pentru statul respectiv (4). în caz contrar, consecinţa ar fi încălcarea suveranităţii statului străin respectiv;
2. dacă nu se aplică legile statului nerecunoscut, atunci ar trebui să se aplice cele care au existat anterior, în acel stat, ceea ce poate duce la consecinţe injuste pentru părţi;
3. fiind vorba de raporturi de drept privat, ar fi injust ca drepturile persoanelor participante să fie micşorate sau înlăturate pe motivul că aceste persoane aparţin unui stat nerecunoscut.

• Conflictul legilor interprovinciale

Sunt unele ţări care, datorită unor condiţii istorice, au o legislaţie diferită de la o regiune (provincie sau parte componentă) la alta. Pe de altă parte, există state-federaţii în cadrul cărora statele federate au unele legi proprii. Astfel, de exemplu, legile unui stat federat (de ex. New York) se deosebesc de legile altui stat (de exemplu Florida).Tot astfel legile Angliei se deosebesc de legile Scoţiei. Această împrejurare face ca privitor la un anumit raport juridic să existe mai multe legi susceptibile a se aplica. Este o situaţie ce pare asemănătoare aceleia care se numeşte conflict de legi. Această situaţie se numeşte conflict de legi interregionale sau interprovinciale ori intre legile statelor federate.^[13]

Prevederi în acest sens există în art.1579 C.C., conform căruia, «în cazul în care legea străină (se subînţelege, la care norma conflictuală moldovenească face trimitere) aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile ori se aplică sistemul legislativ cu care raportul de drept civil respectiv prezintă cele mai strânse legături».

Conflictele de legi interprovinciale prezintă anumite particularităţi, care le deosebesc în mod semnificativ faţa de conflictele de legi propriu-zise (între sistemele de drept ale diferitelor state suverane), sub mai multe aspecte, şi anume:

1. din punct de vedere al naturii lor, deosebirile rezidă, în esenţă, în următoarele aspecte:

• conflictele interprovinciale nu pun probleme de suveranitate, deoarece apar în cadrul aceluiaşi stat suveran;
• elementul de extraneitate din cadrul acestor conflicte este numai aparent. De aceea, hotărârile judecătoreşti date într-un stat federal se execută în alt stat membru a federaţiei fără exequatur.
  1. frecvenţa conflictelor de legi interprovinciale este mult mai redusă faţă de cea a conflictelor de legi propriu-zise, deoarece posibilitatea adoptării de legi uniforme (de drept internaţional privat şi de drept material) în cadrul aceluiaşi stat suveran este mai mare. De asemenea, în cazul în care apar, conflictele interprovinciale pot fi soluţionate în cadrul intern al statului suveran respectiv, pe cale jurisdicţională, de către curţile supreme de justiţie, care în principiu sunt unice,
  2. regulile soluţionării conflictelor de legi propriu-zise nu sunt în toate cazurile aceleaşi cu cele aplicabile pentru rezolvarea conflictelor de legi interprovinciale. Astfel, de exemplu, dacă statutul persoanei fizice este supus, la nivelul conflictului de legi propriu-zis, legii naţionale, în cadrul conflictului interprovincial punctul de legătură în această materie nu poate fi decât domiciliul (cetăţenia fiind comună pentru toţi resortisanţii statului suveran);
  3. excepţia de ordine publică, care poate fi întâlnită în cadrul conflictului de legi propriu- zis, este foarte puţin probabilă în conflictele dintre statele membre ale federaţiei şi este practic inexistentă în conflictele interprovinciale.
  4. retrimiterea nu este posibilă între statele federaţiei.

Cu toate acestea, poate apare un caz de retrimitere forţată de gradul al Il-lea. Astfel, atunci când norma conflictuală română trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei, dacă în acel stat nu există o lege federala privind statutul personal, ci numai legi ale statelor componente ale federaţiei, punctul de legătură cetăţenia trebuie schimbat cu domiciliul, care operează o trimitere forţată mai departe (retrimitere de gradul al II-lea), la legea statului membru al federaţiei, care va determina statutul personal.

3.3. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state

Ipoteza la care ne referim este cea a dispariţiei unui stat, la al cărui sistem de drept trimite norma conflictuală moldovenească, între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului. Problema care se pune este dacă judecătorul dintr-o ţară terţă (în speţă, cel din Republica Moldova) va aplica într-un litigiu dat legea statului care a încetat să existe sau cea a statului succesor.

Pentru soluţionarea acestei probleme se impune o distincţie:

1. dacă statul străin a fost desfiinţat prin constrângere, se înclină către o soluţie întemeiată pe ideea ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor afectate nemijlocit prin schimbarea abuzivă de suveranitate. Practic, în aplicarea acestei soluţii, urmează a se ţine seama de voinţa reală a părţilor actului juridic şi de principiul că actul trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).
2. în cazul în care un stat a fost desfiinţat prin contopire voluntară cu alt stat (cazul Germaniei unite), se vor aplica regulile de drept tranzitoriu din tratatul de unificare a celor două state, iar, ca principiu, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile intertemporale din sistemul de drept străin (la care norma conflictuală a trimis), iar nu de cele stabilite de legea forului.

3.4. Conflictul interpersonal

Conflicte interpersonale pot apare în cazul în care, în cadrul aceluiaşi stat, diferitele grupuri de indivizi (colectivităţi) sunt supuse unor legi diferite - eventual şi unor jurisdicţii diferite (speciale) -, în funcţie de apartenenţa lor la o anumită religie.

Asemenea conflicte apar mai ales în probleme de familie, în acele sisteme de drept în care religia produce efecte juridice, precum în dreptul mozaic, musulman, hindus etc.

Conflictele interpersonale prezintă importanţă pentru dreptul internaţional privat, în cel puţin următoarele situaţii:

1. atunci când norma conflictuală a forului trimite la legea unui asemenea stat, pentru a reglementa statutul personal, trebuie văzut cărei religii îi aparţine persoana în cauză, pentru a se putea astfel stabili ce lege de fond i se aplică.
2. atunci când se pune problema executării în Republica Moldova a unei hotărâri pronunţate de un tribunal confesional din străinătate, instanţa moldovenească de exequatur trebuie să verifice şi competenţa acestui tribunal, în conformitate cu legea statului unde hotărârea a fost pronunţată.

^[1] Filipescu Ion P., op.cit., p.169 şi urm.

^[2] M. V. Jakotă, op. cit., vol.I, p

[3]

Astfel, când a început să explice studenţilor principiul dreptului câştigat Pillet le dădea următorul exemplu: «Plecaţi pentru Elveţia si luaţi cu voi o valiză. Ajuns în para Geneva, puneţi jos valiza pentru a vă lua un bilet. Un vecin pune mâna pe valiză şi refuză să v-o înapoieze, pretinzând că valiza nu mai este a voastră, că ea nu aparţine nimănui si că poate s-o i-a în posesie. Dacă obiectaţi că aţi cumpărat în Franţa valiza cu tot ce cuprinde, el vă răspunde că legile asupra dobândirii proprietăţii sunt teritoriale, că legile franceze privind proprietatea n-au în Elveţia nici o autoritate. Este clar că dacă n-ar exista principiul respectului internaţional al drepturilor dobândite, judecătorul ar trebui să-i dea dreptate».

^[4]  Jakotă M., op. cit., p. 30.

^[5]   Idem, p. 31.

^[6]   Filipescu I. P., op. cit., p. 112.

^[7]   Jakotă M. V., op. cit., p. 23.

^[8]   Filipescu Ion P., op.cit., p.174.

^[9]   Ibidem.

^[10] La început rezolvarea problemei a depins de natura care s-a atribuit recunoaşterii statului sau guvernului ca având caracter constitutiv, deci în lipsa acesteia, precizîndu-se că acel stat nu există, a dus la consecinţa că nici legile statului nerecunoscut n-au fost luate în considerare şi n-au putut da naştere la conflicte de legi. Dimpotrivă, considerarea recunoaşterii statului sau guvernului ca având caracter declarativ (neconstitutiv) adică statul există şi în lipsa recunoaşterii, care n-are efectul de a da naştere statului - a dus la consecinţa că legile respective au putut duce la conflicte de legi.

^[11] Rappe L., Mejdunarodnoe ciastnoe pravo (traducere în rusă, 1960, din limba germană) 1955, p.31 -32.

^[12]  Schnitzer A., Handbuch des internationalen privatrechts, Basel, 1960, p. 187 (citat după .. A..yH^ op.cit., 1959, p.144.

^[13] Filipescu Ion P.,. op.cit., p.47.