Drept

1. Noţiunea de calificare

Procedurii de calificare este supus atât conţinutul normei conflictuale, cât şi legătura acesteia. Referitor la conţinutul normei conflictuale, aceasta se referă la o anumită categorie de raporturi juridice, cum ar fi: starea persoanelor, capacitatea, familia, contractul, delictul civil, proces civil şi altele. Aceste categorii raporturi formează conţinutul normei conflictuale. Astfel, potrivit art.1587 Cod Civil al Republicii Moldova, starea civilă şi capacitatea persoanelor este reglementată de legea ţării a cărui cetăţean este. Conţinutul acestei norme conflictuale îl formează raporturile de stare civilă şi de capacitate a persoanei fizice.

Pentru a desemna grupul de raporturi juridice care privesc o anumită normă conflictuală, se folosesc anumite noţiuni juridice. Astfel, în norma conflictuală prevăzută în art.1609 C.C «condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de legea statului care guvernează fondul actului juridic». Noţiunea condiţiile de formă defineşte obiectul de reglementare a normei conflictuale, adică reprezintă conţinutul ei.

În cazul în care o instanţă judecătorească ori o altă autoritate este sesizată cu o cauză având un element de extraneitate, mai întâi trebuie stabilit care anume din categoriile de raporturi i se aplică, adică dacă este vorba de o problemă de stare civilă, de forma contractului (tranzacţiei) ori o altă categorie. În momentul când s-a ajuns la o concluzie se spune ca autoritatea judecătorească sau alta a făcut o calificare.

Legătura normei conflictuale se determină, de asemenea cu ajutorul unor noţiuni juridice, aşa ca: locul de încheiere a tranzacţiei, locul unde s-a produs faptul păgubitor, ultimul domiciliu, locul situării bunului şi altele. Astfel, în norma conflictuală cuprinsă în art.1622, alin.1 C.C. se menţionează că "raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sunt reglementate de legea naţională în vigoare în momentul decesului persoanei ce a lăsat moştenirea». Cuvintele "legea naţională a persoanei» ne ajută a determina legea competentă, deci ne conduc la soluţia dată de norma conflictuală conflictului de legi dat. În această situaţie este vorba de interpretarea punctului de legătură, în raport de care se determină legea aplicabilă. Asemenea problemă presupune că în prealabil s-a determinat conţinutul normei conflictuale aplicabile în cauză.^[1]

Se numeşte calificare, aşadar, operaţia pe care o face autoritatea chemată să rezolve o problemă conflictuală, atunci când caută să descopere categoria conflictuală în care se încadrează situaţia dată, pentru a şti ce regulă să aplice^[2]

Este de asemenea calificare operaţia pe care o face autoritatea atunci când interpretează noţiunea folosită de norma conflictuală pentru a indica legea aplicabilă^[3]. Această noţiune poate fi domiciliul, reşedinţa, locul încheierii tranzacţiei, locul încheierii convenţiei de comerţ exterior.

2. Apariţia calificării^[4]

Operaţiunea calificării a fost utilizată pentru prima oară de către Dumoulin. Mai târziu, în condiţiile conflictelor între legile naţionale, calificarea a fost ridicată de Kahn în 1891 sub numele de conflict latent şi apoi de Bartin. Pentru formularea calificării s-a pornit de la următoarele exemple:

• Speţa malteză. Doi soţi având domiciliul la data încheierii căsătoriei în Malta au dobândit ulterior domiciliu în Franţa, unde soţul a dobândit un imobil. După decesul bărbatului, soţia a introdus acţiune în faţa instanţelor franceze, cerând o parte din imobilul achiziţionat în timpul căsătoriei. Atât legea franceză cât şi cea malteză cunoşteau aceleaşi norme conflictuale. Succesiunea imobilelor era cârmuită de lex situs, iar regimul matrimonial era cârmuit de lex domicilii la data căsătoriei. Deosebirea între cele două legi a fost în ce priveşte calificarea dreptului pe care l-a cerut soţia supravieţuitoare. Acest drept ţine de succesiunea imobilelor sau de regimul matrimonial. În mod corespunzător, legea franceză nu acorda soţului supravieţuitor nici un drept succesoral, pe când legea malteză recunoaşte văduvei sărace, cu titlu de avantaj matrimonial, dreptul la un sfert din averea soţului.
• Speţa privind testamentul olandezului . Un olandez întocmeşte în Franţa un testament olograf. Valabilitatea acestui testament este contestată printr-o acţiune introdusă în faţa instanţelor franceze. În conformitate cu legislaţia franceză precum şi cea olandeză, capacitatea persoanei este supusă legii sale naţionale, iar forma actelor este supusă legii locului încheierii lor. Dar Codul Civil olandez opreşte în anumite condiţii, testamentul olograf al olandezului domiciliat în străinătate. Caracterul olograf al testamentului poate fi socotit deci ca o problemă de capacitate sau ca o problemă de formă a actelor. În consecinţă, testamentul olograf este valabil pentru instanţa franceză, dar va fi declarat nul de instanţa olandeză . Ridicarea problemei calificării a dus la concluzia că unificarea normelor conflictuale nu înseamnă în toate cazurile şi unificarea soluţiilor pe baza acestora.
• Felurile calificării

Calificarea poate fi de 2 feluri. După momentul când intervine, se distinge calificarea primară şi calificarea secundară. Calificarea primară este aceea care determină legea competentă, în sensul că în funcţia de felul în care se face o calificare, depinde şi legea competentă a cârmui raportul juridic respectiv. Calificarea primară este deci, o problemă de drept internaţional privat. Toate exemplele de calificări menţionate sunt calificări primare. Calificarea secundară este aceea care nu influenţează asupra legii competente a cârmui raportul juridic. Această calificare se face după ce s-a făcut calificarea primară şi astfel s-a determinat legea competentă a cârmui raportul juridic. Calificarea secundară este o problemă a legii interne a cârmui raportul juridic, după ce s-a făcut calificarea primară. Fiind o problemă de drept intern, se admite că legea internă care a fost declarată competentă va face şi calificarea secundară. De exemplu, caracterul licit sau ilicit al unui fapt juridic se stabileşte după legea statului unde are loc acest fapt sau apartenenţa bunului la categoria bunurilor mobile sau imobile se va face de legea unde se află bunul. Tot astfel, caracterul civil sau comercial al unei vânzări se determină ulterior indicării legii aplicabile contractului.

• Conflictul de calificări

Suntem în prezenţa unui asemenea conflict când noţiunile folosite de norma conflictuală sunt calificate în mod diferit de sistemele de drept care se află în conflict.

În mod practic, problema calificării în dreptul internaţional privat interesează în cazul conflictului de calificări. Soluţionarea unui conflict de legi depinde de felul în care se soluţionează conflictele de calificări. Aceasta, deoarece mai întâi se soluţionează conflictul de calificări şi apoi conflictul de legi, iar soluţia dată în primul caz determină soluţia în cel de al doilea caz. ^[5]

• Importanţa calificării

Pentru dreptul internaţional privat calificarea prezintă interes în situaţia în care legile în concurs au sensuri diferite. De felul cum se rezolvă conflictul de calificări depinde soluţia conflictului de legi.

1. Importanţa calificării noţiunilor din cuprinsul normei conflictuale.

În acest caz, de felul în care se face calificarea depinde conţinutul normei conflictuale şi deci legătura acesteia. Astfel, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca o problemă de procedură, atunci va fi cârmuită de legea forului, în virtutea principiului că în materie de procedură se aplică legea locului judecăţii, iar dacă este calificată ca o problemă interesând însăşi fondul dreptului subiectiv în discuţie, atunci se va aplica legea care cârmuieşte fondul acestui drept. Dacă dreptul statului de a culege bunurile vacante este calificat ca un drept de moştenire atunci se va aplica legea care cârmuieşte succesiunea, iar dacă acest drept este calificat ca un drept al statului decurgând din dreptul lui de suveranitate, se va aplica legea locului situaţiei bunurilor^[6] (lex rei sitae).

1. Importanţa calificării noţiunilor din legătura normei conflictuale.

În acest caz, fără a se schimba conţinutul normei conflictuale, soluţia conflictului de lege depinde de asemenea de felul în care se face calificarea. Astfel, dacă locul încheierii contractului se consideră acela unde se emite acceptarea ofertei, iar norma conflictuală dispune că se aplică legea locului încheierii contractului (convenţiei) înseamnă că acel contract va fi cârmuit de o lege, iar dacă locul încheierii contractului se consideră locul unde ofertantul primeşte acceptarea ofertei, contractul va fi cârmuit de altă lege, deşi norma conflictuală rămâne aceeaşi: convenţia va fi cârmuită de legea locului încheierii acesteia. Importanţa calificării nu trebuie exagerată. De multe ori, legile în conflict au calificări similare. Pentru soluţionarea conflictului de legi, ponderea calificării nu mai este decisivă. Calificarea se poate face după oricare din legile în conflict, fără să influenţeze rezultatul litigiului.

6. Legea după care se face calificarea

Conflictul de calificări se poate soluţiona prin mai multe procedee. Principalele criterii utilizate sunt lex fori şi lex cauzae.

6.1 Calificarea după legea forului

Majoritatea autorilor împărtăşesc soluţia potrivit căreia calificarea se face după legea instanţei sesizate (lex fori) sau în cele mai multe cazuri după această lege. În sprijinul acestei soluţii se invocă următoarele argumente:

1. Un prim argument are în vedere legătura dintre calificare şi normele de drept internaţional privat. Întrucât normele conflictuale aparţin unui anumit sistem de drept, legiuitorul va lua în considerare calificările din legea proprie. Pentru elaborarea unei norme conflictuale se va folosi numai noţiunile din sistemul de drept naţional. De altfel, ar fi dificilă admiterea altor calificări, în măsura în care nu putem preciza ce lege străină se va găsi în conflict cu legea proprie.^[7]
2. Calificarea este o etapă intermediară în aplicarea normelor conflictuale, iar calificarea primară influenţează soluţia litigiului. În soluţionarea unui conflict de legi, succesiunea operaţiilor săvârşite de jurist este următoarea: calificarea noţiunilor folosite de norma conflictuală pentru a arăta conţinutul său, adică pentru a şti ce norma conflictuală are aplicarea; calificarea noţiunilor folosite de norma conflictuală pentru a arăta sistemul de drept intern aplicabil; calificarea legii interne pe care, în urma calificării făcute - acum o cunoaştem. Până nu se soluţionează conflictul de calificări nu se cunoaşte sistemul de drept care se va aplica. Prin urmare, calificarea după legea forului se impune din punct de vedere logic.^[8]
3. Dacă nu s-ar face calificarea după legea forului, ar însemna că forul nu are nici nu control asupra aplicării legii străine, ceea ce nu poate fi admis.

6.2 Calificarea după lex cauzae

In această teorie, calificarea se face după legea străină principial competentă asupra unui raport juridic. In acest sens se arată că orice norma juridică se califică potrivit sistemului de drept căruia îi aparţine.

Argumentele invocate în favoarea acestei teorii sunt:

1. Trimiterea la legea străină competentă implică şi trimiterea la calificarea acestei legi. Dacă nu se ţine seama de calificarea pe care o face legea străină, înseamnă că se impune acestei legi o competenţă pe care ea însăşi n-o primeşte , adică se denaturează această lege. Astfel, de exemplu, să presupunem că legea forului califică prescripţia acţiunii în justiţia ca fiind o problemă de fond, de drept material, care potrivit normelor conflictuale ale forului, urmează a fi cârmuită de legea străină. Să presupunem că legea străină califică prescripţia acţiunii în justiţie ca fiind o problemă de procedură, supusă legii forului, ca orice problemă de procedură. Dacă nu s-ar accepta calificarea şi trimiterea făcută de legea străină, ar însemna că se aplică această lege într-o materie, unde ea însăşi se declară necompetentă. S-ar da legii străine astfel un conţinut pe care nu-l are. Prin urmare aplicarea legii străine la care trimite norma conflictuală, independent de calificarea pe care această lege o are, duce la denaturarea legii străine.^[9]
2. Legea străină la care face trimitere norma conflictuală trebuie aplicată astfel încât să se obţină apărarea efectivă a drepturilor subiective născute sub acţiunea lor. Acest lucru nu s­ar realiza dacă s-ar face calificarea în toate cazurile după legea forului.

Calificarea după lex cauzae este dificil de a fi susţinută. Potrivit acestei teorii, lex cauzae nu poate fi cunoscută până nu se face calificarea, implicând un cerc vicios. Desemnarea legii competente depinde de calificarea dată. Calificarea se poate face după lex cauzae, dar stabilirea legii proprii cauzei presupune efectuarea calificării.^[10]

Complexitatea problemelor, determinate de interpretarea normei conflictuale, impune luarea în considerare a mai multor criterii. In funcţie de situaţia concretă, calificarea se face după legea care permite o soluţie echitabilă.

Soluţia legală în sistemul moldovenesc de drept internaţional privat este dată de textul art.1577 C. C. care prevede la alin.1 că «la determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi tratatele internaţionale la care R. Moldova este parte nu prevăd altfel. Astfel, punctul de plecare în materia calificării conform legislaţiei moldoveneşti este calificarea după legea forului. Totuşi, alin.2 al aceluiaşi articol stipulează că «în cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sunt cunoscute dreptului R. Moldova ori sunt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului Republicii Moldova, la calificare lor juridică poate fi aplicat dreptului unui stat străin dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă». Aşadar, legiuitorul a instituit în funcţie de împrejurări unele excepţii de la calificarea după legea forului.

6.3. Excepţii de la calificarea după legea forului

După cum reiese din reglementările de mai sus, precum şi din practică, în unele împrejurări, calificarea nu se poate face totuşi după legea forului. Alături de excepţiile arătate de lege sunt admise şi un şir de alte excepţii, după cum urmează: autonomia de voinţă, calificarea

secundară, bunurile imobile, retrimiterea, instituţiile juridice necunoscute, cetăţenia, convenţiile internaţionale.

1. Autonomia de voinţă. În măsura în care părţile pot să aleagă legea competentă a se aplica raportului juridic, ele au posibilitatea să decidă asupra calificării. Astfel, ele pot determina ce se înţelege prin locul încheierii contractului, locul executării contractului ori alte noţiuni ce interesează în legătură cu contractul încheiat.
2. Calificarea secundară. Calificarea secundară este o problemă de drept intern. Fiind ulterioară celei primare, calificarea secundară se face după legea desemnată a se aplica raportului juridic (lex cauzae).
3. Bunurie imobile. Bunurile imobile fiind reglementate de lex rei sitae şi calificarea va fi dată de aceeaşi lege. Dintre toate ţările care au legătură cu un imobil, legea locului unde se găseşte este singura îndrituită să-i determine regimul juridic. Regăsindu-se în toate sistemele de drept internaţional privat, regula lex rei sitae arată ce se înţelege prin imobile, calificând un bun ca mobil sau imobil.
4. Admiterea de către lex fori a retrimiterii implică luarea în considerare şi a calificării date de legea străină. Astfel, când norma conflictuală străină retrimite la lex domicilii, ce se găseşte într-un stat terţ, noţiunea de domiciliu se va califica după legea ţării care a dispus retrimiterea.
5. Instituţiile juridice necunoscute. Unele instituţii juridice străine pot fi necunoscute pentru legea forului. De exemplu, instituţia agency sau trust din dreptul englez nu sunt întâlnite în toate sistemele juridice ale ţărilor de pe continent. Pentru instituţiile juridice fără corespondent în dreptul ţării de care aparţine instanţa, calificarea trebuie să se facă după legea străină care le reglementează şi nu de legea forului.
6. Cetăţenia. Prin cetăţenie se înţelege apartenenţa unei persoane fizice la un stat. Cetăţenia se determină după legea statului al cărui cetăţean este persoana.Această regulă poate fi luată în considerare numai atunci când persoana are o singură cetăţenie. Dacă persoana are mai multe cetăţenii şi una din ele este a ţării judecătorului, cetăţenia se va decide după lex fori. În eventualitatea în care nici una din cetăţenii nu este a ţării forului, soluţiile concrete pot acorda preferinţă cetăţeniei vechi, cetăţeniei noi, cetăţeniei efective ori prin neutralizarea lor se va aplica legea domiciliului sau legea locală.^[11] Prin urmare, excepţia de la calificarea forului există în cazul în care persoana are o singură cetăţenie străină, bineînţeles neavând cetăţenia forului.
7. Convenţiile internaţionale. Unele norme conflictuale se găsesc în izvoare internaţionale . Se obişnuieşte ca tratatele să arate în cuprinsul lor care este sensul pe care-l au anumiţi termeni ori noţiuni la care se referă.^[12]

^[1]  A se vedea Filipescu Ion P.,

^[2]  Jacotă M.V., op.cit., p.210.

^[3]  Ibidem.

^[4] A se vedea Macovei I., op.cit., p.79.; Filipescu Ion P., op.cit., p.100.

^[5]  Filipescu Ion P., op.cit., p.101.

^[6]  Într-o spetă constatându-se că defunctul a fost cetăţean grec, fără rude şi a lăsat o succesiune mobiliară, s-a aplicat legea grecească potrivit căreia, în lipsa de succesori, statul culege succesiunea vacantă în calitate de moştenitor, în consecinţă s-a eliberat certificat de moştenire statului grec. (Filipescu Ion P., op.cit., p.99)

^[7]  Macovei I., op.cit., p.82.

^[8]  Teoria calificării după lex fori nu este în afară de critică. Intr-adevăr problema conflictuală apare din cauza existenţei în conţinutul raportului juridic a unui element străin datorită căruia raportul juridic are legătură cu legislaţia statului respectiv. Calificarea se ridică în legătură cu acest conţinut de fapt al raportului juridic în care se găseşte elementul străin. Calificarea acestui conţinut se poate face după legea forului sau după legea străină, cu care are legătură elementul străin. Astfel, de exemplu, în cazul în care rezolvarea conflictului de legi depinde de întrebarea dacă bunul aflat în străinătate este mobil sau imobil, distincţia bunurilor în mobile sau imobile nu se face după legea forului, ci după legea locului unde se găsesc bunurile. (Ion P.Filipescu, op.cit., p. 102 şi urm.)

^[9]  Ion P.Filipescu, op.cit., p.105

^[10]         Ioan Macovei, op.cit., p.84.

^[11]         Radu I., Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional privat, vol.I, Editura Universităţii, Cluj, 1933, p.342 şi urm.

^[12]         De exemplu, Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare din 24 aprilie 1963 defineşte, în art.1, expresiile de post consular, circumscripţie consulară, funcţionar consular, localuri consulare, arhive consulare.