In literatura de specialitate dreptul locativ a obţinit o acceptare largă şi alta restrânsă. în sens restrîns dreptul locativ este definit ca fiind o totalitate de norme juridice ce reglementează raporturile ce ţin de folosirea spaţiului locativ. Susţinătorii acestei concepţii (Litovkin V., Braude I.) consideră, că dreptul locativ are ca obiect de reglemenatre în exclusivitate raporturile de folosire a spaţiului locativ. Raporturile apărute în procesul acordării spaţiului locativ, expoatarea lui, sunt examinate ca nelocative, fiind incluse în obiectul de reglemenatre a altor ramuri de drept.
în sens larg dreptul locativ este definit ca fiind o ramură de drept ce reglementează raporturile ce apar în procesul satisfacerii necesităţilor locative ale cetăţenilor.
In literatura de specialitatea s-au dus contraverse cu privire la recunoaşterea dreptului locativ ca ramură de drept autonom. Potrivit unei opinii, dreptul locativ nu este o ramură de drept autonomă, dar fiind o instituţie de drept civil (Pigolkin A).
Potrivit altei opinii, dreptul locativ este o ramură complexă de drept, deoarece se bazează pe îmbinarea unor obiecte şi metode neomogene de reglementare juridică (Polenina C). Ramurile complexe de drept includ o totalitae de instituţii interramurale, ce reglemenatează relaţii sociale omogene (Raiher V.). Acest autor a menţionat, că raporturile locative sunt reglemenetate de normele a trei instituţii juridice: instituţia de drept administrativ ce ţine de evidenţa persoanelor ce au nevoie de îmbunătăţirea condiţiilor locative şi acordarea încăperilor de locuit; instituţia civilă ce se referă la contractul de încherierea a spaţiului locativ şi instituţia civilă ce ţine de folosirea încăperilor cooperatiste.
Ca ramură complexă de drept, dreptul locativ este o totalitate de norme juridice ce reglementează raporturile din domeniul administrării întreţinerii şi reparării fondului locativ, acordării şi folosirii încăperilor şi alte raporturi ce ţin de satisfacerea necesităţilor locative.
Dreptul locativ este o ramură complexă de drept, deoarece în procesul reglementării raporturilor îmbină norme şi instituţii specifice altor ramuri de drept - dreptului civil, administrativ. O trăsătură specifică raporturilor reglemenate de dreptul locativ se referă la faptul, că ele apar în privinţa unui obiect material specific - locuinţei, încăpere destinată pentru trai permanent. In afară de acesta un subioect obligatoriu al acestor raporturi este persoana fizică - cetăţeanul.
Dreptul locativ a împtumutat norme şi metode de reglemenate specifice altor ramuri de drept, sar acest procedeu nu s-a făcut mecanic. In procesul codificării s-a făcut sistematizarea normelor locative, preluicrarea şi adaptarea lor, fapt ce a permis crearea unei entităţi juridice autonome. In calitate de ramură complexă de drept, dreptul locativ se caracterizează prin obiect propriu de reglemntare, principii şi mijloace proprii dee reglemenate juriidcă. Dreptul locativ dispune de sistemul său propriu, adică de insituţii juridice proprii, care conţin norme ce reglementează relaţiile sociale omogene.