1. Dreptul medical – știință ramurală
Medicina legală – știință auxiliară
DM e ansamblul normelor juridice omogene care reglementează raporturile juridice profesionale, patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între cei care exercită profesiunile medicale și pacienți precum și raporturile juridice specifice instituțiilor sanitare, caracterizate prin poziția de egalitate juridică a participanților la aceste raporturi.
/Relațiile cu conotație medicală/ și alte raporturi conexe.
Autorul Stețenco argumentează că DM e o ramură distinctă de drept reieșind din următoarele:
– Dreptul la ocrotirea sănătății e reglementat de constituție;
– Există o multitudine de acte normative speciale consacrate reglementării relațiilor sociale ce apar în sfera ocrotirii sănătății;
– Relațiile sociale din sfera activității medicale sunt reglementate atât de norme proprii dreptului medical cât și de normele altor ramuri de drept (civil, penal, administrativ, contravențional);
– Există un sistem de principii speciale ce caracterizează totalitatea normelor dreptului medical;
– Există un sistem al dreptului medical constituit din instituții juridice și norme de drept;
– Nu este posibil în limitele ramurilor de drept clasice de a garanta o reglementare calitativă a întregului spectru de relații ce apar în domeniul ocrotirii sănătății.
Obiectul de reglementare a DM îl reprezintă relațiile sociale dintre prestatorii de servicii medicale și consumatorii de servicii medicale precum și relațiile sociale conexe acestora.
DM reglementează un șir de relații sociale ce au ca obiect actul medical, adică procesul de acordare a serviciilor medicale pacienților. Aceste relații sociale constituie relațiile principale reglementate de normele dreptului medical. Totodată, constituie obiect de reglementare al DM și un șir de alte relații sociale numite conexe sau auxiliare. Aceste relații nu au ca obiect însăși acordarea de asistență medicală, dar au ca obiect fapte strâns legate de asistența medicală. Exemple: relațiile în domeniul asigurării obligatorii de asistență medicală.
2. Noțiunea de metodă de reglementare răspunde la întrebarea cum normele unei ramuri de drept acționează asupra relațiilor sociale ce constituie obiectul acestei ramuri.
Metoda de reglementare a unei ramuri de drept – totalitatea procedeelor și mijloacelor prin care acționează normele ramurii respective. Astfel, DM utilizează un complex de procedee și mijloace împrumutate de la alte ramuri de drept (administrativ, civil..). DM îi sunt specifice atât caracterele metodei imperative de reglementare cât și metodei dispozitive. Metoda imperativă se întâlnește în special în cazul urm instituții ale DM:
– Asigurarea obligatorie a asistenței medicale;
– Inst. Transplantului;
Metoda dispozitivă e întâlnită la reglementarea relațiilor în domeniul dreptului pacientului, contractului de asistență medicală etc.
3. Principiile.
Cuvântul principiu provine din latină – cale de urmat.
Principiile DM reprezintă reprezintă acele principii juridice care caracterizează totalitatea normelor acestei ramuri de drept și totodată reies din aceste norme.
Categorii:
– Principii generale sunt cele care caracterizează întregul sistem de drept, inclusiv ramura de DM. De ex: egalitatea, non-discriminarea, legalitatea.
– Principii speciale: legalitatea actului medical, garantarea dreptului la ocrotirea sănătății, garantarea dreptului la asistență medicală, garantarea dreptului la a doua opinie (pacientul poate consulta un alt medic), autodeterminarea individuală (alege singur instituția, acceptă sau nu actul medical), inviolabilitatea și intangibilitatea corpului uman.
Principii
– Garantarea dreptului la a doua opinie în aceeași cauză medicală. Pacientul are dreptul să solicite opinia a 2 sau mai mulți medici cu privire la aceeași problemă de sănătate. La fel și lucrătorul medical are dreptul să solicite opinia a unuia sau a unor colegi de ai săi cu privire la probleme de sănătate ale pacientului său. În acest din urmă caz, medicul e obligat să respecte datele confidențiale ale pacientului;
– Autodeterminarea. Presupune că pacientul este subiectul principal în luarea deciziilor cu privire la propria sănătate. Deciziile pacientului urmează a fi luate în cunoștință de cauză după o informare din partea medicului. Principiul presupune că pacientul are dreptul să aleagă instituția medicală, medicul său, iar unde este posibil, să aleagă metodele de diagnosticare și tratament.
– Inviolabilitatea și intangibilitatea corpului uman. El presupune că orice intervenție medicală poate avea loc doar cu acordul pacientului dacă interesele acestuia o cer și dacă nu este interzisă de lege. Medicul nu poate să acționeze asupra pacientului în dauna acestuia sau fără a avea perspective de a trata o maladie.