Drept

Omenirea, în decursul istoriei sale, a parcurs etape interesante prin prisma evoluţiei fenomenului criminalităţii, dar şi a măsurilor de apărare socială pe care le-a adoptat pentru a bloca, diminua şi preveni unul dintre acele flageluri care, în decursul veacurilor, au produs însemnate pagube umane, morale şi materiale.

Secolul XX şi începutul secolului XXI, cu progrese remarcabile pe plan tehnico-ştiinţific şi sub raportul nivelului de dezvoltare al civilizaţiei umane, reprezintă, din păcate, şi un record în evoluţia fenomenului criminalităţii. De la an la an infracţionalitatea a cunoscut creşteri alarmante. Mergând de la in­fracţiuni cu un pericol social redus şi până la infracţiuni săvârşite de grupuri organizate, premeditate şi cu urmări deosebit de grave, uneori afectând înseşi structurile de bază ale societăţii, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă ofensivă, societatea reuşind să facă destul de puţin pentru a asigura o apărare socială eficientă împotriva acestui devastator flagel. Totodată, s-a cunoscut o extindere din ce în ce mai mare a crimei organizate, s-a mărit numărul fapte­lor de corupţie, cu importante reverberaţii pe plan politic, economic, social şi juridic. Astfel perioada pe care o parcurgem se caracterizează printr-o perma­nentă escaladare a criminalităţii, care implică efecte negative pentru stabilita­tea societăţii noastre şi, nu în ultimul rând, pentru fiecare persoană în parte.

Legile, numai prin conţinutul şi sancţiunile pe care le prevăd, reprezintă mult prea puţin pentru a contracara fenomenul infracţional. Organizarea unui aparat de poliţie şi judecătoresc de mare eficienţă, bine pregătit profesional şi dotat potrivit ultimelor realizări în domeniul luptei antiinfracţionale, consti­tuie, de asemenea, doar o soluţie parţială.

Combaterea şi diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în condiţiile în care sunt întreprinse cumulativ iniţiative legislative şi măsuri de ordin soci­al, economic, juridic care să permită contracararea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează infracţionalitatea şi să asigure intervenţia operativă a organelor specializate, cu atribuţii antiinfracţionale.

În lupta împotriva criminalităţii un loc aparte îl ocupă normele juridice penale, care, în totalitatea lor, formează o ramură distinctă în cadrul sistemu­lui de drept, şi anume dreptul penal.

Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor periculoase.

Denumirea de "drept penal" este folosită în două accepţiuni: a) de ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor juridice penale, şi b) de ştiinţă, de ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază aceste norme.

A reproduce toate definiţiile date dreptului penal de către diverşi penalişti şi criminologi ar însemna să umplem pagini întregi cu un material aproape inutil.

Sarcina este cu atât mai dificilă când avem a defini dreptul penal care a evoluat şi a înregistrat schimbări spectaculoase de la o epocă la alta, de la o so­cietate la alta. În raport cu această evoluţie şi limitele dreptului penal au suferit schimbări, iar definiţiile date s-au modificat în consecinţă. Dacă, cu decenii în urmă, penalistul francez H. Donnedieu de Vabres definea dreptul penal ca "ansamblul de legi care reglementează într-o ţară exercitarea represiunii de către stat", astăzi această definiţie nu mai corespunde realităţii, formând o viziune prea îngustă asupra dreptului penal.

De aceea considerăm că, în etapa actuală, dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o totalitate de norme juridice, legiferate de puterea legis­lativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti în cazul persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale.

Din analiza definiţiei dreptului penal putem desprinde următoarele ca­racteristici ale acestei ramuri de drept:

• dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din siste­mul dreptului Republicii Moldova alături de alte ramuri de drept;
• dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept întru­cât reglementează un domeniu distinct de relaţii sociale, la fel are obiect şi metodă de reglementare proprii;
• dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea generală şi cea specială, care sunt interdependente şi se completează în mod reciproc;
• ca orice altă ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalita­te de norme juridice;
• normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, con­diţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor ce le săvârşesc,

precum şi pedepsele ce trebuie aplicate sau măsurile ce trebuie luate în cazul încălcării lor;

6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului şi a ordinii de drept din Republica Moldova împotriva faptelor socialmente peri­culoase.

Toate aceste trăsături atribuie dreptului penal un rol aparte în contextul celorlalte ramuri de drept.