Noţiunea "politică penală" a fost folosită pentru prima oară la începutul sec. al XIX-lea, în manualul său de drept penal, de către penalistul german A. Feuerbach (1803), definind-o ca: "Ansamblul procedeelor represive prin care statul reacţionează contra crimei". Conceptul a fost dezvoltat ulterior cu noi idei.
Dintotdeauna, cei care şi-au exprimat părerea cu privire la conceptul de politică penală au scos în evidenţă un adevăr de justeţea căruia nimeni nu s-a îndoit, toţi fiind de acord că elementul definitoriu al politicii penale este lupta împotriva fenomenului infracţional.
În etapa actuală politica penală este definită ca un ansamblu de mijloace şi de măsuri, propuse legiuitorului sau folosite efectiv de stat, la un moment dat, într-o anumită ţară, pentru a combate şi a preveni criminalitatea[1]; sau politica penală este în egală măsură o ştiinţă şi o artă care constă în a descoperi cele mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme de fond şi de formă pe care le implică fenomenul criminalităţii[2].
Din definiţiile prezentate se desprinde concluzia că politica penală este o parte a politicii generale a statului şi se referă la măsurile şi mijloacele ce trebuie adoptate şi aplicate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional într-o anumită ţară şi într-o perioadă determinată.
Ca parte integrantă a politicii generale a statului nostru, politica penală (ca şi politica economică, cea socială ş.a.) este abordată de conducerea statului, prin elaborarea de către Parlament a unor legi penale, legi care să corespundă cerinţelor societăţii actuale şi, totodată, normelor legislaţiei europene pentru integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.
Politica penală ne apare, deci, ca o parte a politicii generale a statului, care cuprinde ansamblul de măsuri şi mijloace de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, precum şi ansamblul principiilor de elaborare şi aplicare a acestor mijloace şi măsuri, adoptate la un moment dat, într-o anumită ţară. Ansamblul de măsuri utilizate în lupta cu criminalitatea, studiate de ştiinţa politicii penale, nu dobândesc eficienţă decât în măsura în care sunt acceptate la nivelul politicii generale, ceea ce implică o concordanţă deplină între politica generală a statului şi politica penală.
Politica penală a statului nostru este bazată pe câteva orientări fundamentale, care alcătuiesc un ansamblu unitar:
- Republica Moldova, ca stat de drept, concepe perfecţionarea legislaţiei penale din unghiul urmărit de legiuitor, astfel încât legea să-şi atingă scopul privind apărarea valorilor fundamentale ale societăţii;
- lupta organizată împotriva fenomenului infracţional, care se realizează prin acţiuni de prevenire şi acţiuni de combatere a criminalităţii. Rolul prioritar îl au acţiunile de prevenire, care implică un întreg sistem de măsuri şi metode. Acţiunea de combatere a criminalităţii este concepută ca o îmbinare echilibrată a intimidării, prin constrângere, cu reeducarea;
- umanismul politicii penale. Principiul umanismului se întemeiază pe valorile sociale ce urmează să fie apărate şi pe mijloacele prin care se va înfăptui această apărare.
[1] Şt. Daneş, V. Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Editura Juridică, p. 6.
[2] C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Universul Juridic, 2003, p. 27.