Dreptul penal, fiind o ramură de drept independentă în sistemul dreptului naţional, are la bază anumite principii ce-i caracterizează conţinutul.
Termenul "principiu" provine de la latinescul principium, ceea ce înseamnă început, obârşie, element fundamental. În domeniul logicii, principiile au un sens imperativ, indicând cum trebuie să gândim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică şi normativă, arătând ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări practice. În acest sens principiile practic-normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principiu al dreptului înţelegem atât un fundament al sistemului de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice[1].
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât şi realizarea normelor penale, ce se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală.
Principiile dreptului penal fie că sunt formulate expres în lege (de ex. art. 3-7 din CP al RM), fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale dreptului penal.
De aici toate principiile dreptului penal le clasificăm în: principii fundamentale şi principii instituţionale.
Vom aborda doar problema principiilor fundamentale, rămânând ca celelalte principii să fie analizate odată cu tratarea instituţiilor pe care ele le guvernează (de ex., răspunderea penală, aplicarea legii penale ş.a.).