Drept

În doctrina juridică problema sistemului principiilor dreptului penal este controversată, exprimându-se opinii diferite cu privire la numărul şi la conţi­nutul acestora^[1].

Pornind de la prevederile legii penale în vigoare şi ale doctrinei penale, putem enumera următoarele principii fundamentale ale dreptului penal: prin­cipiul legalităţii, principiul umanismului, principiul democratismului, princi­piul egalităţii în faţa legii penale (principiul răspunderii penale a persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii), principiul vinovăţiei, principiul caracte­rului personal al răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale.

Principiul legalităţii (art. 3 din CP al RM) este un principiu unanim ad­mis în doctrina penală şi exprimă regula că în domeniul dreptului întreaga activitate penală se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu ea.

Potrivit acestui principiu, o faptă, chiar dacă este periculoasă, nu poate fi considerată infracţiune atâta timp cât nu este calificată ca atare prin lege. Ori o constrângere aplicată unei persoane nu constituie o pedeapsă decât dacă a fost calificată prin lege, iar stabilirea răspunderii penale trebuie să se facă conform legii.

Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal îmbracă două aspecte, şi anume:

1. a) legalitatea incriminării, exprimată prin regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum crimen sine lege). Ceea ce presupune că nici o per­soană nu poate fi trasă la răspundere pentru o faptă care, în momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune;
2. b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârşirii fap­telor prevăzute de legea penală este cunoscută prin regula (nulla poena sine lege) "nu există pedeapsă fără lege". Potrivit acestui principiu, per­soanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.

Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat şi înscris pentru pri­ma oară în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789 de către ideologii Revoluţiei Franceze. Prin art. VIII se declara: "Nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate". După cel de-al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost din nou afirmat în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Aduna­rea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, şi, ulterior, în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966.

Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată la Roma pe 4 noiem­brie 1950, acordă, la rândul ei, o atenţie deosebită acestui principiu. Semnifica­tive sunt în acest sens prevederile art. 7 pct. 1, care stipulează că: "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau inacţiune care, în momentul când a fost comisă, nu constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât acea aplicabilă în mo­mentul în care infracţiunea a fost comisă".

Principiul legalităţii a fost încălcat brutal în statele fasciste şi totalitare prin consacrarea analogiei, care permitea extinderea normelor penale şi asu­pra altor fapte neprevăzute expres de lege, dar care prezintă vreo asemănare cu vreuna dintre faptele prevăzute de lege. Analogia a fost acceptată în codurile penale: sovietic din 1925, danez din 1930, uruguayan din 1934 ş.a.

Codul penal al Republicii Moldova din 1961 nu prevedea principiul lega­lităţii, însă art. 3, "Temeiul răspunderii penale", alin. (2) stipula că: "Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale decât pe baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea".

Actualul Cod penal, adoptat la 18 aprilie 2002, prevede expres în art. 3 principiul legalităţii.

Pe baza prevederilor articolului dat nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în temeiul unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.

Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii pe­nale sunt interzise.

Consacrarea principiului legalităţii în codul penal are o importanţă deo­sebită, reprezentând o garanţie a drepturilor şi libertăţilor omului în sensul că împiedică extinderea legii penale prin analogie. Pentru legiuitor constituie o obligaţie ca în activitatea de incriminare să precizeze cu exactitate atât fapta in­terzisă, cât şi sancţiunile aplicabile pentru aceasta, iar pentru organele de apli­care a legii reprezintă o obligaţie de interpretare strictă a legii, la cazul concret.

Principiul umanismului (art. 4 din CP al RM). O problemă prioritară a lumii contemporane este aceea a drepturilor omului, a ocrotirii fiinţei umane în contextul respectării tuturor drepturilor pe care aceasta le are consfinţite atât prin legislaţia internă, cât şi prin tratate şi convenţii internaţionale.

În dreptul penal principiul umanismului presupune că întreaga reglementa­re juridică are menirea să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia (alin. (1) al art. 4 din CP al RM). Astfel, în centrul activităţii de apărare se află omul cu drepturile şi libertăţile sale.

Alin. (2) al art. 4 din CP al RM prevede: "Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degra­dante". În actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziţii ce reflectă şi alte aspecte ale principiului umanismului. Se poate afirma fără exagerare că în orice instituţie de drept penal există aspecte ale principiului umanismului, de ex., executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice, nici să înjosească demnitatea omului (alin. (2) al art. 61 din CP al RM); existenţa categoriilor spe­ciale de penitenciare pentru femei şi minori (alin. (5) şi (6) ale art. 72 din CP al RM); prevederea circumstanţelor agravante în mod exhaustiv (art. 77 din CP al RM), iar a celor atenuante în mod implicit (art. 76 din CP al RM); liberarea de răspundere şi de pedeapsă penală ş.a.

În concluzie putem susţine că, în dreptul penal, principiul umanismului acţionează într-un sens dublu:

• în primul rând, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure per­soanei fizice incriminând faptele ce contravin legii penale;
• în al doilea rând, constrângerea penală are un caracter uman, respec- tându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medica­lă, demnitatea acestuia ş.a.

Principiul democratismului (art. 5 din CP al RM). În orice societate de­mocratismul trebuie să fie o însuşire organică a oricărei reglementări juridice, în sensul că prin normele de drept se exprimă voinţa şi conştiinţa întregului popor şi servesc interesele acestuia.

Potrivit acestui principiu, toate persoanele sunt egale în calitate de bene­ficiari ai ocrotirii penale, precum şi de destinatari ai legii penale^[2]. În confor­mitate cu principiul democratismului, în realizarea prevederilor legii penale sunt antrenate diferite mase de oameni care iau parte la elaborarea diferitelor legi penale, pot fi antrenate persoane sau organe specializate de stat în supra­vegherea minorilor cărora li s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter educativ (art. 104 din CP al RM) ş.a.

Alin. (2) al art. 5 din CP al RM mai expune ca o idee de bază a principiului democratismului faptul că apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau ale unei colectivităţi.

Principiul egalităţii în faţa legii penale. Deşi nu-şi găseşte o reglementare explicită în normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii are o semnificaţie deosebită în condiţiile statului de drept. După noi, principiul egalităţii în faţa legii este prevăzut de alin. (1) al art. 5 din CP al RM care declară: "Persoanele care au săvârşit infracţiunea sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate na­ţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

În contradicţie cu principiile dreptului totalitar, actuala concepţie de în­făptuire a justiţiei penale exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, fie că sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie, fie că sunt bărbaţi sau femei, intelectuali sau funcţionari, se află într-o poziţie egală vi­zavi de prevederile legii penale atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridi­co-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.

Principiul vinovăţiei. Este unul dintre principiile fundamentale ale drep­tului penal, în conformitate cu care persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (intenţie sau impru­denţă) prevăzute de legea penală.

Chiar dacă fapta săvârşită prezintă un grad sporit de prejudiciabilitate, este prevăzută de legea penală, însă a fost săvârşită fără vinovăţie, ea nu va fi calificată drept infracţiune şi în nici un caz nu va putea atrage după sine răspunderea şi pedeapsa penală.

Deşi principiul vinovăţiei nu este prevăzut expres în Codul penal al Repu­blicii Moldova, în opinia noastră, conţinutul acestuia corespunde prevederilor articolului 6, alin. (1) din CP al RM, numit "principiul caracterului personal al răspunderii penale", care exprimă altceva decât ceea ce prevede legea în vigoare.

Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din CP al RM). În conformitate cu principiul dat, atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce reiese din nerespectarea acestei obligaţii revin persoanei care a încălcat respectiva normă penală, săvârşind fapta prejudiciabilă, şi nu alteia ori unui grup de persoane.

În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia.

Cu alte cuvinte, răspunderea penală are un caracter personal, adică o poartă doar cel ce a săvârşit infracţiunea, şi nu altă persoană. Acest principiu poate fi dedus din prevederile alin. (2) al art. 6 din CP al RM, care declară că la răspundere şi la pedepsă penală este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.

Aşadar, în dreptul penal răspunderea nu poate fi decât pentru fapta pro­prie, spre deosebire de alte ramuri de drept, unde o persoană poate purta răs­pundere şi pentru fapta altuia, de exemplu, în dreptul civil există răspunderea părintelui, tutorelui, curatorului pentru fapta săvârşită de copilul minor, în dreptul muncii există răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru fapta uneia sau a unor persoane din acel grup ş.a.

Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanţie a libertăţii persoanei şi de aceea este considerat un principiu fundamental, con­stituind, în acelaşi timp, şi un principiu al răspunderii penale.

Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale (art. 7 din CP al RM). Fiecare infracţiune şi fiecare infractor poartă anumite particu­larităţi, fiind în acelaşi rând însoţiţi şi de anumite împrejurări care influenţează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi al infractorului. Principiul individualizării răspunderii şi pedepsei penale presupune o examinare în an­samblu a tuturor acestor particularităţi şi împrejurări, care permit de a stabili caracterul şi limitele răspunderii vinovatului.

Principiul dat îşi are consacrarea în art. 7 din CP al RM: "La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.

Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă".

Adică, pentru a-i aplica legea penală, instanţa de judecată analizează un şir de aspecte, cum ar fi, de exemplu, cauzele comiterii faptei, făptuitorul a comis pentru prima oară o faptă prejudiciabilă sau a fost anterior condamnat, acesta este minor sau adult, a comis fapta sub influenţa cuiva sau de sine stătător, a exe­cutat rolul de autor al faptei sau de organizator (instigator, complice), ce acţiuni concrete a comis sau nu ş.a.

Numai după o analiză amplă a tuturor particularităţilor şi circumstanţelor ce caracterizează fapta şi făptuitorul, instanţa de judecată îi va putea stabili o pedeapsă echitabilă.

Tot în baza acestui principiu se exclude şi dubla incriminare a uneia şi aceleiaşi fapte comisă de persoană.

 

^[1] Drept penal. Partea generală. Sub red. lui A. Borodac, Chişinău, 1994, p. 10-14.

12. Borodac, op. cit., p. 12.