Drept

În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie de către membrii societăţii. Informaţiile care ne-au rămas de la istoricii antichităţii se referă, fără strictă precizie, la tracii, sciţii sau celţii care trăiau pe teritoriul ţării noastre şi care aveau obiceiuri comune. Unele dintre aceste obiceiuri au supra­vieţuit, sub anumite aspecte, şi în societatea feudală.

Astfel, Herodot arată că fiii puteau cere de la părinţii lor delimitarea părţii care li se cuvenea din proprietatea comună, fapt ce ne demonstrează că, deşi obştea gentilică era dominantă, începuse să fie cunoscută şi stăpânirea indivi­duală, ca formă de tranziţie către proprietatea privată. Un semn că instituţia proprietăţii private se afla în plin proces de formare era şi acela că furtul con­stituia o încălcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire în societate.

Învoielile dintre părţi luau forma unui jurământ, însoţit de un anumit ce­remonial: părţile turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor, iar după ce înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme, beau conţinutul cupei. Vechii locuitori ai ţării noastre practicau şi jurământul pe zeităţile palatului regal. Dacă regele suferea de o boală, se considera că unul dintre supuşii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. În scopul aflării celui vinovat erau chemaţi ghicitorii. Dacă cel indicat de cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat, era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora se potrivea cu cel dat de primii trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile in­trau în stăpânirea celor dintâi ghicitori. În caz contrar, erau chemaţi apoi alţi ghicitori şi dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un răspuns greşit, plăteau cu capul greşeala lor.

În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc, şi nu prin constrângere, acestea fiind formulate în versuri, pe care le învăţau pe de rost, cântându-le, ca semn de ataşament, chiar de afecţiune faţă de ele.

În operele lui Ovidiu se menţionează că sancţionarea faptelor penale la geto-daci iniţial urmărea scopul răzbunării sângelui. Cu timpul însă, statul a interzis răzbunarea, tinzând să treacă în competenţa sa împărţirea justiţiei.

Se cunoaşte şi pedeapsa cu moartea, căreia erau supuşi pentru adulter, omor, acuzaţii false.

Statalitatea şi dreptul geto-dac erau în etapa când o mare importanţă o aveau obiceiurile (cutuma), strâns legate de concepţiile religioase şi mistice ale geto-dacilor. Dreptul geto-dac s-a dezvoltat pe parcursul perioadei prin apa­riţia legilor, care permiteau o parte din obiceiuri, iar altă parte le condamnau (răzbunarea prin sânge).

Procesul de trecere de la societatea gentilică la organizarea politică s-a înche­iat în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac.

Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut şi normele juridice, în locul obiceiurilor. Unele dintre vechile obiceiuri, cele ce s-au dovedit a fi convenabile şi utile clasei dominante în plin proces de formare, au fost preluate şi sancţionate de către stat.

Cu toate acestea ele nu ne-au parvenit pe cale directă, vechii autori men­ţionează existenţa unor legi emise de autoritatea de stat. Atât Strabon, cât şi Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în timpul lui Burebista, care pretinde că i-au fost inspirate de zei. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, în formă scrisă, şi s-au păstrat până în vremea lui Iordanes (secolul VI d.Hr.). Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi şi, potrivit istoricilor sus-menţionaţi, ele cuprin­deau porunci ale regelui. Autorii antici spun că regii căutau prin înşelăciune şi magie să întreţină în conştiinţa poporului teama de zei, pentru a asigura respectarea legilor. Deoarece regele, ca şi Marele Preot, reprezenta interesele aristocraţiei, legile erau întărite atât cu autoritatea de stat propriu-zisă, cât şi cu autoritatea religiei.

În domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau în special apăra­rea proprietăţii private. Deşi formal atribuţiile privind realizarea justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales pentru cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui¹.

Cucerirea romană (106 d.Hr.) a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei şi instituţiilor juridice ale geto-dacilor, căreia le-a dat un curs nou.

După anul 106 e.n. în Dacia a fost extinsă puterea dreptului roman, drep­tul băştinaşilor rămânând în vigoare numai pentru raporturile dintre ei.