Drept

Dreptul penal în perioada Evului Mediu cuprinde:

1. Perioada obştii şi a normelor sale de conduită (271/275 - sec. VIII).
2. Perioada "ţărilor" şi a "Legii ţării" în feudalismul timpuriu (sec. IX-XIV).

• Perioada statelor româneşti şi a dreptului în feudalismul dezvoltat (sec. XIV - 1821).

Până în sec. VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, popor cu religie creştină, având o organizare proprie în cadrul statului şi norme de re­glementare a relaţiilor în obşte. Mai multe obşti se uneau în uniuni, confedera­ţii de obşti, în vederea realizării unor obiective comune: apărarea de năvăliri, folosirea mai eficientă a unui teritoriu ş.a.

Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul obştii, pe baza soli­darităţii rudelor, a talionului şi a compoziţiei. Solidaritatea obştii se manifesta şi în cazul când aceasta trebuia să răspundă pentru daunele cauzate obştilor învecinate. La aceste norme tradiţionale de comportare s-au adăugat şi regulile promovate de biserica creştină.

Aceste uniuni formează "câmpulungurile, voievodatele, cnezatele" sau "ţările". Aparatul de conducere a obştilor se menţinea şi era completat de cel al "ţărilor".

Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al "ţărilor". Dar s-au adău­gat în condiţii noi şi norme noi, iar totalitatea acestor norme forma "Legea ţării".

La români "Legea ţării" era un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile dintre membrii obştii şi dintre obşti referitoare la conducere, apărare, muncă, proprietate, familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea vieţii, credinţei şi demnităţii membrilor obştii. "Legea ţării", numită şi "jus valachi- cum", reprezenta nu altceva decât un sistem normativ de drept cutumiar al populaţiei vechi româneşti în perioada de existenţă a obştilor teritoriale şi de apariţie a formaţiunilor politice.

În "Legea ţării" infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materia­le, morale şi fizice, de aceea scopul pedepsei era, în principiu, repararea daunei, răzbunarea sângelui fiind o etapă deja depăşită. Este posibil că la pedepsirea infractorului se luau în consideraţie vârsta şi sănătatea psihică a acestuia.

Diferenţierea socială nu era prea avansată, astfel încât şi scara valorilor apărate prin sancţiuni penale avea în vârf personalitatea şi nu averea.

Toate infracţiunile se clasificau în:

• infracţiuni contra personalităţii (omorul, pricinuirea unor răni), care erau sancţionate cu o amendă judiciară, plătită în capete de vite, fiind socotită ca cea mai grea pedeapsă, care, după unele opinii, a luat locul sancţiunii de izgonire din obşte². În funcţie de circumstanţele comiterii infracţiunii, numărul vitelor se dubla (6, 12, 24 etc.);
• infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii, care atentau la normele morale şi religioase în domeniul familiei şi religiei. Această categorie de infracţiuni cuprindea: încheierea căsătoriei între rudele apropiate, încheierea căsătoriei prin cumpărarea sau răpirea miresei, necredinţa conjugală (a soţiei), violul, naşterea copilului de către o femeie necă­sătorită. Toate aceste infracţiuni erau sancţionate cu amendă judiciară, plătită în capete de vite. Hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul averii divinizate a bisericii erau sancţionate tot cu amendă, care se plă­tea nu numai în capete de vite;
• infracţiuni contra averii, precum deteriorarea avutului, incendierea şi sustragerea lui (furtul, prădarea şi jaful). Aceste infracţiuni se sancţio­nau prin amendă şi întoarcerea averii sau a altei valori egale cu cea răpi­tă, incendiată sau deteriorată. Nu se pedepsea furtul de legume, fructe, poame pentru consumul pe loc (la fel ca şi mai înainte). Se aplica şi pe­deapsa defăimătoare - purtarea infractorului cu lucrul furat prin sat.

"Legea ţării" nu cunoştea noţiunea de participaţie, toţi părtaşii la infrac­ţiune erau pedepsiţi la fel. Nu exista nici noţiunea de recidivă. Ca subiect al infracţiunii putea fi doar persoana ce trăia în baza "Legii ţării".

Deci, "Legea ţării" reprezenta o simbioză dintre vechile obiceiuri ale daci­lor şi unele norme ale dreptului roman în corelaţie cu condiţiile de existenţă ale obştilor vechi româneşti.

Perioada dintre sec. XIV şi mijlocul secolului XVI, până la instaurarea dominaţiei osmane, este perioada de instituire a statalităţii române şi a mi- graţiei diferitelor popoare. În acest răstimp au loc formarea Principatului Moldova, domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) ş.a.

După constituirea statului, dreptul cutumiar "Legea ţării" este aplicat în continuare. Însă pe lângă dreptul cutumiar se formează şi funcţionează şi alte izvoare de drept.

În Moldova medievală erau cunoscute izvoare de drept scrise şi nescrise.

27. Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1995, p. 27.

Ca izvoare figurau: cutuma (Legea ţării); legislaţia domnească; dreptul bi­zantin (nomocanoanele - culegerile de drept canonic şi laic, de ex. Syntagma lui Matei Vlastaris (1335)); tratatele internaţionale.

Dreptul penal de asemenea suferă diferite completări esenţiale, care ne dovedesc dezvoltarea acestuia.

Noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început să fie tratată nu numai ca o pricinuire de daune materiale, morale şi fizice, ci şi ca o acţiune periculoasă pentru stat şi domnitor. În această perioadă infracţiunile se clasificau în vini mari (cele mai grave) şi mici (toate celelalte).

Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care au fost săvârşite infracţiunile, precum şi de recidivă. Originea socială putea servi ca circumstanţă atenuantă doar când infractorul era boier şi comi­tea o infracţiune contra familiei. Pedeapsa diferenţiată în legătură cu gradul de participaţie la infracţiune însă nu se practica.

Toate infracţiunile se puteau clasifica convenţional în cinci categorii. Cele mai grave infracţiuni erau cele comise contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi trădarea domnitorului ("hitleanstvo") erau sancţionate cu moartea şi con­fiscarea moşiilor. Pretendenţilor la tron, dacă erau din dinastie domnească, şi uzurpau puterea domnească li se tăia nasul.

Infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei: depunerea mărturiilor false, neexecutarea dispoziţiilor autorităţilor ş.a. Pentru neexecutarea dispoziţiilor ("osluh") se prevedea ca pedeapsă amenda judiciară, ("duşegubină"); pentru depunerea mărturiilor false - tăierea limbii; pentru adresarea către judecată de mai multe ori ("zavescă") - amendă.

Infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii: conform sintagmei lui Ma­tei Vlastaris, se stabileau pedepse corporale, exilul. Pentru încheierea căsăto­riei între rude sau incest - dacă părţile erau oameni de jos, se aplicau pedepse corporale: nobilii se exilau. Prin duşegubină se sancţionau răpirea miresei, violul şi adulterul.

Infracţiuni contra personalităţii: pentru omor - după Sintagmă - amendă.

Infracţiuni contra proprietăţii: pentru jaf ("razboi") se stabilea pedeapsa cu moartea; pentru furt, prădare - amendă judiciară şi restituirea bunurilor. Dacă erau săvârşite a treia oară - pedeapsa capitală.

Următoarea perioadă din dezvoltarea statului şi dreptului în Moldova este legată de dominaţia otomană.

Modificările din dreptul penal au fost legate de "Pravila lui Vasile Lupu" (1646) şi de reforma judiciară de 40 de ani (1588-1628) prin care s-a făcut o în­cercare de a codifica dreptul penal şi procesual.

În acea perioadă se menţineau pricinuirea vinovată a daunei, clasificarea în "vină mare" şi "vină mică". Recidiva era o circumstanţă agravantă. Circum­stanţele atenuante, conform "Pravilei lui Vasile Lupu", se socoteau: dereglările fizice, dereglările mintale, vârsta, săvârşirea infracţiunii de către o femeie, săvârşirea infracţiunii de către un lunatic, starea de ebrietate.

Circumstanţe agravante erau: intenţia directă în săvârşirea infracţiunii, săvârşirea infracţiunii de către un grup de persoane, atentarea la viaţa, la cin­stea boierilor.

Categoriile infracţiunilor cunoscute în această perioadă erau aceleaşi cinci:

1. infracţiuni de stat (politice): cuprindeau, în primul rând, hiclenia (tră­darea domnitorului şi a sultanului), pentru care se prevedea pedeapsa capitală, însă fără confiscarea pământurilor;
2. infracţiuni contra averii: furtul, prădarea, jaful, se pedepseau cu moar­tea, în celelalte cazuri - cu gloaba. De fapt, calificarea şi stabilirea pe­depselor se făcea în funcţie de obiectul atentării şi de subiect. Se mai aplicau pedepse de mutilare şi de confiscare a tuturor obiectelor găsite în branişte;
3. infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei: darea de mărturii false, neexecutarea dispoziţiilor autorităţilor, erau pedepsite cu amendă; falsificarea banilor se sancţiona cu arderea de viu, decapitare, amendă judiciară; luarea de către slujitorii domneşti a dărilor peste cotă era sancţionată cu scoaterea acestor slujitori din dregătorii sau cu amendă judiciară;
4. infracţiuni contra personalităţii: pricinuirea de leziuni corporale; leza­rea demnităţii, reclamaţii (plângeri) asupra boierilor, se sancţionau în funcţie de făptaş, de obicei acesta era pedepsit cu moartea; omorârea nou-născutului era sancţionată cu amendă (de cele mai dese ori);
5. infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii: conform Pravilei lui Vasile Lupu, se sancţionau cu moartea sau mutilarea, sau cu amenzi judiciare.

Scopul pedepsei evoluează spre intimidare sau înfricoşare. Se practicau următoarele tipuri de pedepse: pedeapsa cu moartea, pedepsele de mutilare (tăierea mâinilor, a nasului etc.), amenzile judiciare (gloaba, hatalmul - în capete de boi), aplicarea de lovituri; privaţiunea de libertate, care deseori se putea răscumpăra, pedepsele ruşinoase (de degradare morală), exilul (se aplica foarte rar).

În perioada regimului turco-fanariot (începutul secolului XVIII - începu­tul secolului XIX) apare tendinţa de a moderniza dreptul penal, generată de influenţa concepţiilor iluministe şi de dezvoltarea social-economică a ţării.

În sec. XVIII au avut loc o serie de războaie ruso-turce. Aşa s-a răspândit şi "porunca" Ecaterinei a Il-a. În 1768, Ecaterina a Il-a a întocmit "Porunca comisiei de codificare", în care au nimerit multe principii ale lui Voltaire, Di­derot ş.a. cum ar fi: egalitatea tuturor în faţa justiţiei sau anularea torturilor.

Această comisie a pus problema ţăranilor şerbi. Din acest motiv, la sfârşitul anului 1768 comisia a fost dizolvată.

Prin ofiţerii ruşi, această "Poruncă" ajunge şi în Moldova, unde se stabilesc anumite direcţii generale de dezvoltare spre umanizare a dreptului. În dome­niul dreptului penal se păstrează aceleaşi cinci categorii de infracţiuni:

1. infracţiuni contra statului: pentru care pedeapsa cu moartea se aplică mai rar, confiscarea pământurilor nu se mai practică;
2. infracţiuni contra personalităţii;
3. infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei;
4. infracţiuni contra averii;
5. infracţiuni contra moralei, familiei şi bisericii. Ca subiect al adulterului apare şi bărbatul.

Se întocmeşte un fişier criminal - "Condica şireţilor".

Deci, dreptul penal din această perioadă cunoaşte o dezvoltare în sensul îmblânzirii, al umanizării.

În prima jumătate a secolului XIX, în timpul tranziţiei la perioada moder­nă, au fost făcute o serie de încercări de modernizare a dreptului, de codificare a sa.

De fapt, după 1812 în Basarabia se aplică legislaţia penală a Imperiului Rus, iar în domeniul dreptului civil s-a aplicat legislaţia locală. Prin legislaţia locală se înţelegea: Hexabiblul lui C. Armenopol (6 cărţi); Manualul lui A. Donici (publicat pentru prima oară în 1814 la Iaşi); Hrisovul de sobor (1785); Regula­mentul privind înfiinţarea regiunii Basarabia (1818).

Manualul lui Andronache Donici, care cuprinde 43 de capitole şi 509 paragrafe, conţine în cea mai mare parte materii de drept civil, cu excepţia unui capitol, "Despre vinovăţii", ce conţinea materie de drept penal. Manualul lui A. Donici, deşi nu era o lege în adevăratul sens al cuvântului, a fost între­buinţat în Moldova până la 1 octombrie 1817, când a fost pus în vigoare Codul Calimah, care a fost alcătuit pe baza izvoarelor de drept existente în Moldova, cu o anumită influenţă occidentală (austriacă).

Între anii 1820 şi 1826, în Moldova a fost tipărită Condica criminalicească, partea I si a II-a, care, de fapt, era un Cod penal şi de procedură penală. Ea a fost influenţată de Codul penal al Austriei, tradus în 1807. Conform acestei Condici, se restrânge cercul de infracţiuni care se pedepsesc cu moartea, ea aplicându-se pentru omor cu intenţie şi jaf cu omor. Pedepsele de mutilare s-au aplicat până în 1832, pentru falsificarea peceţii domneşti, care după 1832 se pedepseşte cu ocnă. Privaţiunea de libertate se aplică mai pe larg pentru adulter, furt şi omor necugetat. Codul prevedea şi publicitatea aplicării unor pedepse: pedepse cor­porale în public, plimbarea pe străzi spre ruşinarea infractorului.