Drept

După Unirea Principatelor urma să fie făcută şi o unificare legislativă. În Ţara Românească era aplicată Condica criminalicească a lui B. Ştirbei, în Moldova - la fel.

Lucrările de unificare legislativă s-au finalizat cu întocmirea în 1864 a unui proiect de cod, care a fost prezentat domnitorului A. I. Cuza. Domnitorul nu l-a sancţionat, trimiţându-l înapoi cu avizul: "Codul introduce pedepse mai grele ca Condica criminalicească de care nu este nevoie". După unele modifi­cări, în 1865, Codul penal a fost pus în vigoare. La întocmirea lui s-a ţinut cont de Codul penal francez din 1810. În Cod se prevăd noi principii, ca: principiul egalităţii tuturor în faţa legii, "nu există infracţiune şi pedeapsă nearătată în lege", principiul neretroactivităţii legii penale.

Acest Cod cuprindea titlul preliminar şi trei cărţi. Cartea întâi conţinea partea generală, unde este formulată noţiunea de infracţiune, de pedeapsă penală şi scopul ei, se analizează circumstanţele atenuante, recidiva ş.a. In­fracţiunea era tratată făcându-se legătura juridică dintre lege şi infractor.

Noţiunea de infracţiune era formulată ca "acţiunea sau inacţiunea doloasă (vinovată) pe care legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte".

Codul reglementa tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, complicita­tea, circumstanţele atenuante şi cele agravante etc.

Starea psihică anormală a infractorului şi legitima apărare eliberau de pedeapsa penală.

În cazul concursului de infracţiuni, când infracţiunile erau de natură dife­rită, se determina pedeapsa cea mai grea, dintre cele prevăzute de lege, iar dacă infracţiunile erau de aceeaşi natură, se dădea o pedeapsă maximă. Noţiunea de recidivă era pusă în funcţie directă de faptul dacă a doua oară s-a săvârşit o infracţiune mai gravă sau nu. În caz de săvârşire a unei crime după ispăşirea pedepsei penale, individul era pedepsit "cu un grad mai mare decât prevedea le­gea". Dacă acesta, ispăşindu-şi pedeapsa pentru o crimă, săvârşea apoi un delict, era pedepsit cu maximul pedepsei. Dacă era săvârşit mai întâi un delict, apoi o crimă, nu se califica fapta ca recidivă. Instigatorii erau pedepsiţi la fel ca şi auto­rii. Pentru complici era stabilită o pedeapsă mai blândă decât pentru autori.

Codul penal din 1864 prevedea următoarele faze ale infracţiunii:

1. faza oratorică, în care ideea criminală este comunicată de către o per­soană altei persoane. În această fază infracţiunea nu se pedepsea, cu excepţia cazurilor de omor, de complot şi asociaţii de răufăcători;
2. faza preparatorie, în care are loc pregătirea materială a crimei. De regulă, aceasta nu se pedepsea, cu aceleaşi excepţii ca şi pentru faza oratorică;
3. tentativa de crimă, în care începe săvârşirea infracţiunii. Tentativa de crimă se pedepsea, pe când cea de delict, de regulă, nu; tentativa de contravenţie nu se pedepsea niciodată;
4. infracţiunea consumată, care se pedepsea penal.

După gradul de pericol social şi în funcţie de pedeapsa ce putea fi stabilită, infracţiunile se clasificau în:

1. crime - infracţiuni pentru care Codul penal admitea munca silnică pe viaţă, privaţiunea de libertate, degradarea civică;
2. delicte - infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 15 zile până la 2 ani, interdicţia unor drepturi politice şi civile, amendă (de peste 25 de lei);
3. contravenţii - infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 1 la 15 zile sau cu amendă până la 25 de lei.

Codul penal din 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea şi nici nu conţinea pedepse de mutilare. Acest Cod era cea mai blândă lege penală din Europa ace­lor timpuri, fiind elogiat de către specialişti şi savanţi. Pedeapsa cu moartea se conţinea doar în Codul militar.

Scopul general al pedepsei penale era redresarea morală a infractorului.

După Marea Unire din 1918, în domeniul dreptului penal funcţiona o plura­litate de coduri: în Transnistria - Codul penal ungar; în Bucovina - Codul penal austriac; în Basarabia - Codul penal rus; în Valahia - Codul penal din 1864.

La această etapă se punea problema unificării dreptului penal. În 1919, asupra Basarabiei a fost extins codul penal din Vechiul Regat. Totodată s-a abordat şi chestiunea privind întocmirea unui nou cod. Elaborarea acestuia a început în 1920, însă adoptarea a fost amânată până în 1936. Codul respectiv a intrat în vigoare în 1937.

Acest Cod era constituit din partea generală şi specială. Principiile fun­damentale pe care se baza Codul respectiv erau: individualizarea pedepsei, responsabilitatea pentru acţiunile sau inacţiunile vinovate ş.a.

În el se păstrează aceeaşi clasificare a infracţiunilor: în crime, delicte şi contravenţii.

La stabilirea pedepsei codul penal pornea de la gradul de prejudiciabilităţii a infracţiunii, de la personalitatea infractorului.

Minorilor responsabili (14-18 ani) li se aplicau măsuri de siguranţă. Codul penal din 1936 detalia aşa noţiuni ca tentativa, circumstanţele atenuante şi agravante ş.a.

Cele mai grave crime erau considerate crimele contra ordinii de drept şi a organizării social-politice.

În codul respectiv sancţiunile se întemeiau pe o concepţie umanistă. Pe­deapsa cu moartea nu se conţinea, acesta prevăzând munca silnică pe viaţă, privaţiunea de libertate sub diferite forme, închisoarea corecţională până la 12 ani. Din 1938 codul începe să fie modificat.

Se măreşte pedeapsa pentru infracţiunile contra ordinii publice: pentru spionaj (până la 20 de ani de închisoare); pentru propagarea (orală sau în scris) ideilor privind schimbarea formei de guvernământ, luptei de clasă ş.a.

Din 1940 se înăspresc şi mai mult pedepsele penale. În 1940 în Codul penal este inclusă şi pedeapsa capitală. Din toamna lui 1940, situaţia infrac­torului era agravată de factori ca: originea etnică neromână, calitatea de a fi comunist etc.