Drept

Legile penale pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcţie de anumi­te criterii^[1], pentru o cunoaştere mai bună a acestora şi stabilirea unor reguli ştiinţifice de interpretare şi aplicare. Aceste clasificări se fac fie în raport cu în­tinderea domeniului de reglementare, fie după caracterul legilor, fie în funcţie de durata lor de aplicare.

1. Legi penale generale şi legi penale speciale. Această clasificare se face în funcţie de întinderea domeniului de reglementare, avându-se în vedere con­ţinutul şi rolul pe care îl au legile penale în reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva infracţiunilor.

Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale, care cuprind un ansamblu complet şi sistematizat de norme penale generale şi speciale, ce conţin majoritatea instituţiilor de drept penal, atât norme cu valoare de prin­cipii, cât şi majoritatea normelor incriminatoare^[2].

Legea penală generală are cea mai mare pondere în cadrul legislaţiei pena­le şi reprezintă cel mai important instrument de luptă împotriva criminalităţii, constituind ceea ce se denumeşte în mod curent drept penal comun.

Legile penale speciale au un câmp de acţiune mai restrâns, cuprinzând norme ce reglementează instituţii speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu. Dispoziţiile legilor penale speciale derogă de la dreptul comun şi privesc situaţii deosebite, care necesită o reglementare specială. Astfel, normele legilor speciale incriminează şi sancţionează ca infracţiuni faptele periculoase neprevăzute în Codul penal, completându-se în felul acesta Partea specială a legislaţiei penale.

Spre deosebire de legile penale generale, legile speciale nu au o structură determinată, ele putând cuprinde mai multe capitole, secţiuni sau un număr de articole.

În dreptul nostru, unica lege penală a Republicii Moldova este Codul pe­nal. Trebuie menţionat însă că, chiar în cadrul Codului penal, normele din

Partea specială au caracter de legi penale speciale în raport cu normele din Partea generală.

Importanţa distincţiei dintre legile penale generale şi cele speciale este le­gată de interpretarea şi aplicarea lor, în sensul că legea generală este de cea mai largă aplicare, însă în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care derogă sau o completează pe cea generală, legea specială are prioritate⁶. Totodată, raporturile dintre aceste legi trebuie privite şi dintr-un alt unghi de vedere, în sensul că dispoziţiile din Partea generală a Codului penal se aplică Părţii speciale, precum şi instituţiilor reglementate prin legi speciale. Atât le­gile penale generale, cât şi cele speciale sunt în vigoare în acelaşi timp.

1. După caracterul lor, în teoria şi practica dreptului penal se face dis­tincţie între legile penale ordinare (obişnuite) şi legile penale excepţionale (extraordinare).

Legile penale ordinare sunt adoptate în condiţii normale de evoluţie a societăţii şi de luptă împotriva fenomenului infracţionalităţii. Reglementările pe care le conţin, în concordanţă cu dispoziţiile generale ale Codului penal, au rolul de a completa reglementările cuprinse în cod, îndeosebi pe cele din Partea specială a acestuia.

Din această categorie fac parte Codul penal şi majoritatea legilor speciale.

Legile penale excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a feno­menului infracţionalităţii, provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială (calamităţi naturale, stare de război, stare revoluţionară etc.), fiind determinate de necesitatea apărării corespunzătoare a valorilor sociale în situaţii neobişnuite.

Normele penale excepţionale derogă de la dreptul comun, stabilind incri­minarea unor fapte care dobândesc caracter periculos doar în astfel de situaţii, fie instituirea unor sancţiuni mai grave sau o înăsprire a condiţiilor de aplicare şi executare a sancţiunilor penale.

Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, rămânând în vigoare doar atâta timp cât situaţia specială o impune.

În cazul unui concurs între o lege generală, una specială şi o lege excepţio­nală, se aplică cu prioritate legea excepţională, avându-se în vedere necesităţile unei acţiuni eficiente în lupta contra criminalităţii.

1. În funcţie de durata lor de aplicare, legile penale se împart în legi cu du­rată nedeterminată (permanente) şi legi cu durată determinată (temporare).
2. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Europa Nova, 1999, p. 34.

Legile penale permanente sunt acelea în al căror conţinut nu este stipulată perioada lor de aplicare. Aceste legi au o stabilitate mare şi constituie principa­lul instrument de luptă împotriva criminalităţii. Spre exemplu, actualul Cod penal al RM a intrat în vigoare la 12 iunie 2003, dar fără a fi precizată perioada sa de aplicabilitate, acesta fiind, prin urmare, o lege penală permanentă.

Legile penale temporare sunt cele ce au o aplicare limitată în timp, preci- zându-se din momentul adoptării lor până când vor rămâne în vigoare. Dura­ta de aplicare a legilor temporare este determinată fie prin prevederea în chiar cuprinsul lor a datei până la care aceasta rămâne în vigoare, fie prin încetarea unor situaţii excepţionale care au impus adoptarea legii (cutremure, inundaţii, stare de război etc.). Legile temporare au o durată relativ scurtă de aplicare.

^[1]   M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Iaşi, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", vol. I, 1973, p. 69.

^[2]   A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, ALL BECK, 1999, p. 36.