1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Structura normei juridico-penale diferă după cum acestea sunt norme penale generale şi norme penale speciale.

Normele penale generale, stabilind reguli cu valoare de principii, au o structură specifică, ce diferă esenţial de normele juridice care aparţin altor ramuri de drept. De cele mai multe ori, normele penale generale sunt consti­tuite din dispoziţii, ipoteza şi sancţiunea penală lipsind. Aceasta este conse­cinţa faptului că normele penale generale stabilesc principiile şi dispoziţiile de bază ale dreptului penal. Deşi în conţinutul acestor norme nu se găsesc toate elementele constitutive, aceasta nu exclude structura completă a normei generale. Fiind norme principale, norme călăuzitoare pentru normele penale speciale, normele generale îşi pot regăsi ipoteza şi sancţiunea fie în alte norme din aceeaşi lege, fie în norme ce sunt înscrise în alte legi13.

Normele penale speciale prezintă unele particularităţi în structura lor care derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii. În acest sens, în doctrina drep­tului penal există păreri diferite cu privire la structura normelor penale speciale.

Unii autori14 susţin că norma penală specială are o structură trihotomică, cuprinzând toate cele trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Se preci­zează că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea constă din pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă din însăşi incriminarea şi sancţionarea faptei, fiind oarecum contopită cu ipoteza.

Alţi autori[1], afirmă că norma penală specială cuprinde doar două ele­mente, şi anume dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă din interzicerea unei anumite fapte (acţiune sau inacţiune), calificând-o drept infracţiune, iar sancţiunea derivă din categoria şi cuantumul pedepsei ce urmează să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei. Aceste două elemente sunt conside­rate necesare şi suficiente pentru structura normei penale de incriminare. În acelaşi timp, prevederea faptei şi a condiţiilor în care aceasta este considerată infracţiune reprezintă o ipoteză în care intervine obligaţia de a respecta regula de conduită. Astfel, rolul de ipoteză îl deţin majoritatea dispoziţiilor Părţii generale a Codului penal[2].

Acceptând această părere, considerăm că structura normei penale speciale cuprinde elementele necesare din care rezultă conduita impusă participanţilor (dispoziţie) şi sancţiunea care intervine ca element de constrângere în caz de nerespectare a dispoziţiei din normă.

Analiza fiecărui element constitutiv al normei juridice penale în parte (dispoziţia şi sancţiunea) permite diferenţierea unor forme speciale de des­criere a acestora în actul normativ. Astfel, în materie de tehnică legislativă sunt cunoscute următoarele tipuri de dispoziţii:

  1. dispoziţie simplă - numeşte doar fapta infracţională cu un termen una­nim acceptat, dar nu dezvăluie semnele ei (de ex. art. 145, 164 din CP al RM);
  2. dispoziţie descriptivă - conţine o descriere generalizată a semnelor esenţiale ale infracţiunii (de ex. art. 186, 187, 188 din CP al RM);
  3. dispoziţie de blanchetă - face trimiteri la alte legi şi acte normative (de art. 231, 236 din CP al RM);
  4. dispoziţie de trimitere - face trimitere la dispoziţiile altor norme penale (de ex. art. 152, 154 din CP al RM).

La rândul lor, sunt cunoscute următoarele tipuri de sancţiuni penale:

  1. sancţiune absolut determinată - stabileşte expres categoria şi mărimea pedepsei. Legislaţia penală în vigoare nu conţine sancţiuni absolut determinate, deoarece conţinutul lor nu permite individualizarea pe­depsei în funcţie de circumstanţele concrete ale infracţiunii şi de perso­nalitatea infractorului[3].
    1. sancţiune relativ determinată - stabileşte categoria concretă de pedeap­să şi limitele ei, în funcţie de care distingem următoarele modalităţi:
  • stabilirea limitei maxime a pedepsei ("de până la 3 ani" - art. 208 din CP al RM). În acest caz, limita minimă este stabilită în norme­le Părţii generale a Codului penal pentru categoria respectivă de pedeapsă.
  • stabilirea limitelor minime şi maxime ale pedepsei ("de la 12 la 20 de ani" - alin. (1) al art. 145 din CP al RM). Este cea mai răspân­dită modalitate de expunere a sancţiunilor în Codul penal al RM.
    1. sancţiune alternativă - stabileşte două sau mai multe categorii de pe­depse din care numai una este aleasă de instanţa de judecată (de ex., 177, 190, 192 din CP al RM).
      1. sancţiune absolut nedeterminată - sancţiunea nu stabileşte nici catego­ria şi nici limitele pedepsei. În Codul penal al RM această modalitate de expunere a sancţiunilor lipseşte, dar un şir de tratate internaţionale privind lupta cu criminalitatea conţin asemenea sancţiuni[4].

 

[1]   C. Bulai, op. cit., p. 78; V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice "Tirajul", 1939, p. 8.

[2]   В. С. Прохоров, Н. М. Кропачев, А. Н. Тарбагаев, Механизм уголовно-правового регулирования, Красноярск, 1989, с. 68-114.

[3]    Уголовное право России. Часть общая // Под ред. Л. Л. Кругликова, Москва, БЕК, 2000, с. 54; Н.Д. Дурманов, op. cit., с. 125.

[4]   М. Д. Шаргородский, Уголовный закон. Курс уголовного права, т. 3, Москва, Юр. изд. Министерства Юстиции СССР, 1948, с. 89-90; И. Я. Козаченко, З. А. Незнамов, op. cit., p. 32.

Loading...