1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

§1. Consideraţii generale

Aplicarea legii penale în timp implică soluţionarea prealabilă a unor pro­bleme privind determinarea legii aplicabile în reglementarea relaţiilor de apă­rare socială la un moment dat. Realmente, este vorba de următoarele aspecte: intrarea în vigoare a legii penale, ieşirea din vigoare (pierderea puterii juridice a legii penale), principiile aplicării legii penale în timp, timpul săvârşirii in­fracţiunii, efectul retroactiv al legii penale.

În ultima perioadă de timp, legislaţia penală a Republicii Moldova se află într-o permanentă mişcare, marcată de adoptarea şi punerea în aplicare a unor legi, de abrogarea altora, de succesiunea unor legi penale care reglementează în mod diferit aceleaşi relaţii de apărare socială etc. Astfel, pentru a asigura apli­carea corectă a legii penale în timp, Codul penal conţine în Partea sa generală anumite norme ce reglementează această instituţie.

Potrivit prevederilor art. 8 din CP al RM, "Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabileşte de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei". Este justificat principiul că legea penală incidentă în raport cu o anumită infracţiune trebuie să fie legea în vigoare la acea dată. Însăşi raţiunea legii penale este aceea de a reglementa în exclusivitate relaţii­le de apărare socială existente sau născute în timpul cât ea se află în vigoare (principiul activităţii legii penale)[1].

§2. Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp

Asigurarea ordinii de drept în Republica Moldova implică o strictă res­pectare a principiului legalităţii. Pentru aceasta este necesar ca momentul de intrare în vigoare a legii penale, precum şi momentul de ieşire din vigoare să fie bine determinate.

Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp cuprins între momentul intrării în vigoare şi cel al pierderii puterii juridice a legii respective.

Intrarea în vigoare a legii penale este reglementată de Legea RM nr. 173-XIII din 06.07.1994 "Privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale"[2], care stabileşte următoarele modalităţi:

  1. la data indicată în textul legii (de obicei în dispoziţiile finale ale legii organice respective). Acest sistem este folosit, cu precădere, în cazul legilor de mare amploare, cum sunt codurile penale, studierea acestora şi pregătirea tranziţiei spre aplicarea noii legi impunând o perioadă de timp mai îndelunga- tă[3]. De exemplu, actualul Cod penal al Republicii Moldova a fost promulgat la 09.2002, dar a intrat în vigoare la 12.06.2003.

Actele oficiale ce intră în vigoare la data prevăzută în textul actului respec­tiv se publică în Monitorul Oficial în termen de 10 zile de la data adoptării;

  1. la data publicării în Monitorul Oficial. Prin aceasta se acordă posibilita­tea ca legea penală să fie cunoscută de către toate persoanele care au obligaţia să se supună prevederilor ei. Astfel, nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem)[4], indiferent de faptul dacă este cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid.

Actele internaţionale, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 173-XIII din 06.07.1994, intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional sau în alt mod şi termen, stabilite de părţile contractante.

Ieşirea din vigoare a legii penale se realizează prin mai multe modalităţi:

  • abrogare;
  • modificare;
  • ajungerea la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care au de­terminat apariţia unei legi penale excepţionale;
  • schimbarea condiţiilor social-politice care au determinat adoptarea unor dispoziţii cu caracter penal[5].

Abrogarea este o măsură luată de Parlamentul Republicii Moldova prin care se decide încetarea aplicării unei legi penale anterioare sau a unei anumite dispoziţii dintr-o lege anterioară.

După procedeul folosit pentru a scoate din uz o lege penală, abrogarea poate fi: expresă sau tacită.

Abrogarea este expresă când încetarea aplicării unei legi penale este dispu­să printr-un act normativ, care precizează în mod cert că legea veche sau doar anumite dispoziţii din aceasta se abrogă. Dispoziţia expresă de abrogare poate fi formulată fie într-o lege specială de abrogare, fie în însuşi textul legii noi, care înlocuieşte legea abrogată.

Abrogarea este tacită (subînţeleasă) atunci când legea nouă nu arată în mod expres că se abrogă legea anterioară, dar aceasta rezultă în mod implicit din împrejurarea că cele două legi succesive reglementează aceeaşi materie. Pentru ca să funcţioneze abrogarea tacită nu este necesar ca reglementarea nouă să fie neapărat incompatibilă cu cea anterioară, fiind suficientă doar existenţa unui anumit paralelism în legislaţie. Raţiunea este că legea penală nouă, dând o altă reglementare aceleiaşi instituţii, urmează a fi respectată şi aplicată de către toţi membrii societăţii, în schimbul legii penale vechi, care a fost abrogată.

În funcţie de sfera de aplicare, abrogarea poate fi totală sau parţială.

Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare în întregime a unei legi penale.

Abrogarea parţială acţionează atunci când se scot din vigoare numai anumi­te părţi (titluri, capitole, articole) dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie anterioară.

Modificarea legii penale este modalitatea cea mai frecventă de scoatere din vigoare a dispoziţiilor penale şi constă în schimbarea conţinutului legii sau în completarea acesteia cu dispoziţii noi. Ca şi abrogarea, modificarea poate fi expresă sau tacită.

Ajungerea la termenul fixat prin legea însăşi, ca şi încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia unei legi penale excepţionale sunt, de asemenea, modalităţi de ieşire din vigoare a legii, întâlnite şi sub denumirea de autoabrogare[6].

Autoabrogarea se caracterizează prin faptul că în însuşi textul legii penale care intră în vigoare se prevede data sau un anumit moment, dinainte deter­minat, după care legea iese din uz. Această modalitate este întâlnită în cazul legilor temporare sau excepţionale, abrogarea făcându-se în mod automat prin ajungerea la termenul fixat sau prin încetarea situaţiei excepţionale.

Schimbarea condiţiilor social-politice care au determinat adoptarea unei anumite legi penale poate avea, de asemenea, ca urmare ieşirea acesteia din vigoare, atunci când odată cu schimbarea condiţiilor social-politice au dispărut înseşi relaţiile sociale care au stat la baza normei respective.

§3. Timpul săvârşirii infracţiunii

Pe lângă stabilirea momentului de intrare şi ieşire din vigoare a unei legi penale se cere a fi determinat şi momentul (timpul) săvârşirii infracţiunii, în primul rând, pentru a se vedea dacă aceasta este sau nu în limitele de timp în care a activat legea penală; în al doilea rând, pentru constatarea ilegalităţii faptei prejudiciabile; în al treilea rând, pentru determinarea timpului apari­ţiei raportului juridic penal; în al patrulea rând, pentru stabilirea premiselor răspunderii penale - responsabilităţii şi atingerii vârstei prevăzute de legea penală pentru a fi recunoscut subiect al infracţiunii; în al cincilea rând, pentru stabilirea prescripţiei de răspundere penală[7].

Codul penal în vigoare cuprinde dispoziţii speciale cu privire la definirea timpului săvârşirii infracţiunii, stipulând în art. 9 din CP al RM că: "Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inac­ţiunea) prejudiciabilă indiferent de timpul survenirii urmărilor". Astfel, indiferent de structura componenţei infracţiunii (formală sau materială), le­giuitorul a stabilit că timpul săvârşirii infracţiunii este momentul când a fost săvârşită fapta prejudiciabilă. Motivaţia juridică a formulei propuse constă în atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de fapta săvârşită, care este depen­dentă de legea existentă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.

Prescripţia legală că "timpul săvârşirii infracţiunii" se consideră timpul când a fost săvârşită fapta prejudiciabilă are un caracter universal[8]. Nu toate compo­nenţele infracţiunilor întrunesc în calitate de semn obligatoriu urmările preju- diciabile. Acest semn lipseşte în componenţele de infracţiuni formale, a cărora latura obiectivă se manifestă doar în săvârşirea faptei prejudiciabile (de exemplu, art. 163 din CP al RM - Lăsarea în primejdie); în componenţele formal-reduse, al căror moment al consumării este transferat într-o etapă mai timpurie decât survenirea urmărilor (de exemplu, art. 188 din CP al RM - Tâlhăria). Totodată, orice infracţiune ar fi imposibilă în lipsa anumitor acţiuni sau inacţiuni săvârşite, la care legea penală raportează "timpul săvârşirii infracţiunii".

În doctrina penală, formula propusă de legiuitor în art. 9 din CP al RM este supusă unor critici, menţionându-se că momentul consumării infracţiu­nii pentru diverse categorii de fapte infracţionale este diferit şi este dificil a se da o definiţie generală cu privire la noţiunea de "timpul săvârşirii infracţiu­nii". În acest context, se consideră că:

  1. Pentru infracţiunile cu componenţe formale "timpul săvârşirii infrac­ţiunii" este considerat momentul realizării faptei prejudiciabile.
  2. În teoria şi practica penală rămâne discutabilă problematica timpului săvârşirii infracţiunilor cu componenţă materială. În acest sens, s-au contu­rat două opinii distincte. Conform primei, timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale este legat de momentul survenirii urmărilor infracţio­nale, care de fapt consumă această categorie de infracţiuni[9]. O altă părere este că timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţă materială este momentul săvârşirii faptei prejudiciabile[10], poziţie consfinţită de legislaţia penală a Re­publicii Moldova.
  3. În cazul infracţiunilor cu componenţe formal-reduse "timpul săvârşirii infracţiunii" este determinat de momentul realizării acelei etape infracţionale la care legislatorul a transferat consumarea faptei, adică etapa actelor prepara­torii sau de executare a infracţiunii.
  4. Timp al săvârşirii infracţiunii prelungite se consideră timpul săvârşirii ultimei acţiuni din seria de acţiuni identice, îndreptate spre un scop unic, care în ansamblu formează o infracţiune unică (prelungită).
  5. Pentru infracţiunea continuă "timp al săvârşirii infracţiunii" este considerat momentul realizării faptei prejudiciabile (acţiune sau inacţiune), din care începe nerealizarea continuă a obligaţiunii impuse făptuitorului sub pericolul pedepsei. Nu are importanţă momentul încetării de către vinovat a infracţiunii sau momentul depistării infracţiunii de către organele de drept.
  6. La săvârşirea infracţiunii prin participaţie, fapta se consideră consumată din momentul realizării de către autor a laturii obiective a infracţiunii, al că­rui comportament determină răspunderea celorlalţi participanţi. Astfel, asu­pra activităţii participanţilor se aplică legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei de către autor[11]. Există însă şi o altă părere referitoare la legea aplicabilă participaţiei, care susţine că pentru fiece participant în parte este aplicabilă legea timpului realizării rolului său în săvârşirea infracţiunii[12].
  7. Pentru activitatea infracţională neconsumată (pregătire sau tentativă) timpul săvârşirii este considerat momentul curmării sau al întreruperii actului infracţional din cauze independente de voinţa făptuitorului[13].

Generalizând cele analizate, infracţiunea se consideră săvârşită în momentul consumării sale, indiferent de structura componenţei infracţiunii, sau al curmă­rii activităţii infracţionale din cauze independente de voinţa făptuitorului40.

§4. Extraactivitatea legii penale

Deşi principiul activităţii legii penale constituie regula generală, există situaţii tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale în care, cu necesi­tate, legea penală extraactivează. E cazul când o infracţiune este săvârşită sub imperiul unei legi penale, dar urmărirea penală sau judecarea infractorului, ori executarea pedepsei are loc sub imperiul unei alte legi penale.

Extraactivitatea legii penale este o derogare excepţională în materia aplicării legii penale în timp şi constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării sale în vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare.

Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea legii penale se manifestă în două forme: retroactivitatea şi ultraactivitatea.

Retroactivitatea legii penale constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite legi penale îşi extind activitatea în trecut, aplicându-se infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare.

Conform prevederilor art. 10 din CP al RM, efectul retroactiv al legii penale este conceput în felul următor: "Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează si­tuaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vi­goare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei in­fracţiuni nu are efect retroactiv".

Astfel, în legislaţia penală a Republicii Moldova, au efect retroactiv doar legile penale mai blânde, şi anume:

  • legile dezincriminatoare care exclud din sfera ilicitului penal anumite fapte;
  • legile penale care prevăd condiţii de tragere la răspundere penală mai uşoare. De exemplu, legea care prevede necesitatea plângerii prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale va fi mai favorabilă decât aceea care nu va cere asemenea condiţii;
  • legile penale mai favorabile după condiţiile de incriminare. Legea care condiţionează incriminarea unei fapte de săvârşirea ei în anumite îm­prejurări de timp, de loc etc. este mai favorabilă decât cea care nu indică asemenea condiţii pentru incriminare, întrucât prima limitează posibi­litatea de tragere la răspundere penală a persoanei care săvârşeşte astfel de fapte;
  • legile penale care uşurează pedeapsa, adică micşorează mărimea maxi­mă sau minimă a pedepsei principale sau complementare, stabilesc o pedeapsă alternativă mai blândă, abrogă pedepsele complementare care anterior erau obligatorii etc.;
  • legea penală care ameliorează în alt mod situaţia persoanei ce a comis infracţiunea. De exemplu, legile penale care uşurează regimul execută­rii pedepsei (categoria penitenciarului), extind posibilităţile liberării de răspundere şi pedeapsă penală, reduc termenele de prescripţie etc.

Retroactivitatea legii penale mai blânde implică două modalităţi[14]:

  • retroactivitatea simplă (aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor pentru săvârşirea cărora nu a fost pronunţată o sentinţă definitivă a in­stanţei de judecată);
  • retroactivitatea de revizie (aplicarea legii penale noi asupra infracţiu­nilor pentru săvârşirea cărora există o sentinţă definitivă a instanţei de judecată).

În doctrina penală se consideră că au caracter retroactiv şi alte categorii de legi decât cele enunţate în art. 10 din CP al RM[15]:

  • legea penală în al cărei conţinut se prevede expres că urmează să se apli­ce şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare. Atâta timp cât neretroactivitatea legii penale nu constituie un principiu constituţional, în anumite cazuri excepţionale legiuitorul poate conferi caracter retro­activ unei legi penale;
  • legea interpretativă intrată în vigoare la o dată ulterioară aceleia a legii interpretate, care explică autentic voinţa legiuitorului. În mod logic, le­gea interpretativă trebuie să facă corp comun cu legea interpretată şi, de aceea, acţionează retroactiv asupra tuturor cazurilor care au fost solu­ţionate sub imperiul acesteia din urmă de la data intrării ei în vigoare.

Ultraactivitatea. În mod excepţional, legislaţia penală a Republicii Mol­dova prevede situaţii în care legea ultraactivează, adică se aplică asupra fapte­lor comise sub imperiul ei, chiar după ce a ieşit din vigoare.

Principiul ultraactivităţii legii penale nu este admis decât în cazuri spe­ciale, şi anume:

  1. Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionale, care pot fi aplicate şi după scoaterea lor din uz. Potrivit celor analizate anterior, legile penale temporare sunt legi prin care se incriminează unele fapte apărute în situaţii trecătoare şi excepţionale. Unor asemenea infracţiuni nu li se poate aplica legea penală generală, deoarece aceasta fie nu le prevede, fie pedeapsa prevăzută este nesemnificativă în raport cu peri­colul deosebit pe care îl prezintă în concret acea faptă (fapta săvârşită în timp de război sau în timpul unei calamităţi etc.). Pe motiv că legea penală temporară rămâne în vigoare o perioadă de timp relativ scurtă, nu este posibil să fie descoperite şi judecate toate faptele incriminate de ea, mai ales că unii infractori, ale căror fapte cad sub incidenţa acestei legi, se sustrag de la răspundere penală până ce legea iese din vigoare. Din aceste considerente, se admite ca legea penală să fie aplicată chiar şi după ieşirea ei din vigoare prin ajungerea la termen, în virtutea ultraac- tivităţii legii penale.
  2. O altă excepţie de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai În cazul când o infracţiune a fost săvârşită sub imperiul legii vechi, care prevede o sancţiune mai uşoară, dar pe parcursul urmăririi penale sau al judecării cauzei ea a fost abrogată şi înlocuită cu o lege nouă, ce prevede o sancţiune mai aspră, se va aplica ultraactiv legea veche. Justificarea ultraactivităţii legii penale constă în faptul că infrac­torul trebuie să poarte răspundere penală conform condiţiilor sancţio­natoare în vigoare la momentul comiterii faptei, condiţii cunoscute şi prevăzute de el.

 

[1]   C. Bulai, op. cit., p. 124.

[2]     Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.

[3]   А. В. Медведев, Правовое регулирование действия закона во времени // Государство и право, 1995, №3, с. 72.

[4]   I. Oancea, op. cit., p. 102.

[5]        V. Dongoroz, I. Fodor, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, S. Kahane, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, p. 73.

[6]     V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, op. cit., p. 56-57.

М. И. Блум, Время и место совершения преступления // Ученые записки «Вопросы борьбы с преступностью», Рига, 1974, с. 6.

А. Е. Якубов, Обратная сила уголовного закона, Санкт-Петербург, Юридический центр Пресс, 2003, с. 38-39.

Н. Д. Дурманов, Советский уголовный закон, Москва, МГУ, 1967, с. 262.

М. Блум, Вопросы действия уголовного закона во времени, Ученые записки Латвий­ского государственного университета, 1962, т. 4, вып. 4, с. 18.

[11]    Н. Д. Дурманов, op. cit., p. 263.; Я. М. Брайнин, Уголовный закон и его применение, Москва, 1967, с. 137.

[12]    М. И. Блум, Действие уголовного закона во времени и пространстве, с. 97-98, în А. Е. Якубов, op. cit., p.

[13]    И. Я. Козаченко, З. А. Незнамова, op. cit., p. 37.

  1. K03a^eHK0, 3. A. He3HaMOBa, op. cit., p. 36.

[15] A. Boroi, op. cit., p. 65-66; V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, op. cit., p. 74.

Loading...