1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Raportul juridic penal reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se realizează legile penale, normele juridice penale.

În doctrina dreptului penal se afirmă că premisele raportului juridic penal constau, pe de o parte, în existenţa relaţiilor sociale de apărare împotriva in­fracţiunilor, iar pe de altă parte, în adoptarea normelor juridice penale, care fixează conduita oamenilor ce participă la aceste relaţii sociale[1].

Reglementând relaţiile de apărare socială, dreptul penal fixează prin normele sale modul în care trebuie să se desfăşoare aceste relaţii pentru a se respecta ordinea de drept, iar atunci când valorile sociale sunt periclitate sau vătămate, măsurile ce pot fi luate pentru sancţionarea făptuitorilor şi preveni­rea infracţiunilor.

Datorită acestei legături de interdependenţă dintre normele penale şi re­laţiile de apărare socială împotriva criminalităţii, raporturile juridice penale apar ca norme ale dreptului penal în acţiune (cât priveşte relaţiile cu caracter de recomandare care se propun tuturor membrilor societăţii în plan preventiv) sau ca o reacţiune de tip represiv (cât priveşte relaţiile de tip conflictual care se nasc între societate şi făptuitor din momentul săvârşirii unei infracţiuni)[2].

Studiul raportului juridic penal a contribuit la elaborarea noţiunii de raport juridic penal în general sau de raport juridic penal tip, însumând tota­litatea trăsăturilor comune tuturor raporturilor juridice penale. În acest sens, raporturile juridice penale reprezintă relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii şi combaterea acesteia, reglementate prin normele dreptului penal, ce apar independent de voinţa destinatarilor legii penale.

Această noţiune nu are un corespondent nemijlocit în realitate, deoa­rece nu există un raport juridico-penal în general, ci numai raporturi ju­ridico-penale concrete. Or această construcţie logică serveşte la mai buna cunoaştere a fiecărui conţinut în parte[3].

În fapt, raportul juridic penal se realizează între stat şi toţi ceilalţi membri ai societăţii. În cadrul acestui raport, statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale în măsura în care au violat prescripţiile normei penale[4].

Raporturile juridice penale prezintă unele trăsături caracteristice, care re­zultă din natura, structura şi finalitatea relaţiilor sociale reglementate. În an­samblul celorlalte raporturi juridice, raporturile juridice penale nu iau naştere pe baza unui acord de voinţă între cei care sunt subiecţi ai raportului, ci prin exprimarea imperativă a voinţei statului. Ca atare, raporturile juridice penale se nasc, se modifică şi se sting în mod obligatoriu, independent de voinţa desti­natarilor legii penale, şi deci nu pot forma obiectul unor cedări sau tranzacţii.

Raporturile juridice penale, în ansamblul tuturor formelor şi modalităţi­lor lor de exprimare, alcătuiesc ordinea de drept penală efectivă, spre deosebire de ordinea de drept formală (normativă), care se realizează numai în plan strict legislativ.

În cea mai mare parte, ordinea de drept penal se înfăptuieşte prin respec­tarea dispoziţiilor legii penale, constrângerea penală intervenind numai în ca­zul săvârşirii unor infracţiuni. Din momentul intrării în vigoare a legii penale, un număr nedeterminat de relaţii sociale intră sub incidenţa legii penale şi se desfăşoară conform exigenţelor formulate de aceste norme. Astfel, majoritatea oamenilor îşi conformează conduita prescripţiilor legale prin abţinere de la săvârşirea faptelor incriminate de normele juridice penale.

Aceste raporturi, care se stabilesc între stat (ca subiect ce asigură protecţia celor mai importante valori sociale prin mijloace juridice penale) şi toţi cetă­ţenii (cărora normele penale li se adresează), sunt denumite raporturi juridice de conformare.

Raporturile juridice de conformare au o existenţă abstractă, imaterială, având relevanţă în realizarea scopului de prevenţie generală pe care o are dreptul penal.

În ştiinţa dreptului penal s-a conturat însă opinia că respectarea de bună­voie a legii penale nu presupune şi naşterea vreunui raport juridic între norma penală şi virtualii ei destinatari.

Împotriva acestui punct de vedere s-au formulat obiecţii întemeiate, pe care le împărtăşim şi noi. Considerăm că realizarea ordinii de drept penal, fie că are loc prin respectarea de bunăvoie a prescripţiilor legii, fie că se impune prin constrângere, se înfăptuieşte întotdeauna prin intermediul raporturilor juridice penale. Este greu de acceptat existenţa unor raporturi de conflict generate prin săvârşirea infracţiunii fără o prealabilă conturare a obligaţiilor generale de conformare la lege în cadrul unor raporturi de conformare[5].

Totodată, înţelegerea raportului juridic penal numai în sensul conflictului dintre norma penală şi individul antisocial neglijează tendinţa legislaţiilor moderne de a asimila modelul preventiv-curativ în aria mijloacelor de apărare socială penale şi reducerea reacţiei represive.

Cea de-a doua etapă din procesul de realizare a dispoziţiilor legii penale se referă la aplicarea sancţiunilor incidente ca urmare a săvârşirii unor infrac­ţiuni. Din momentul în care o anumită persoană, nerespectând norma pro­hibitivă sau onerativă a legii, atentează la valorile sociale ocrotite, săvârşind o faptă incriminată de legea penală, raportul juridic penal ia o formă concretă. În această situaţie norma juridică penală generează relaţii sociale de apărare de tip conflictual, represiv, care implică şi raporturi juridice de acelaşi gen - ra­porturi juridice conflictuale.

Prin urmare, raportul juridico-penal parcurge în evoluţia sa mai multe etape:

  • cea dintâi, de la data adoptării legii penale până la data săvârşirii infrac­ţiunii;
  • cea de a doua, de la data săvârşirii infracţiunii până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
  • cea de a treia, care cuprinde executarea pedepselor principale, comple­mentare, precum şi măsurile de siguranţă;
  • cea de a patra, a înlăturării tuturor celorlalte consecinţe ale condamnă­rii, inclusiv a antecedentelor penale prin reabilitare.

 

[1]     C. Bulai, op. cit., p. 55; I. Oancea, op. cit., p. 47.

[2]     A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, ALL BECK, 2002, p. 71.

[3]     C. Bulai, op. cit., p. 58.

[4] V. Dobrinoiu, I. Pascu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, op. cit., p. 84-85.

  1. Boroi, op. cit., p. 72.
Loading...