Tweet

Whatsapp

Codul penal al Republicii Moldova, în art. 51, prevede: "Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale". Astfel legea stabileşte drept temei al răspunderii penale săvârşirea unei anumite fapte care conţine semnele unei componenţe de infracţiune pre­văzute într-o normă concretă din Partea specială a Codului penal. În Codul penal se conţine o descriere exhaustivă a componenţelor infracţiunii.

Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane este necesar să se sta­bilească dacă fapta prejudiciabilă săvârşită conţine semnele unei componenţe a infracţiunii.

În dreptul penal se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept o infracţiune concretă (alin. (1) al art. 52 din CP al RM).

Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o realitate obiectivă, iar compo­nenţa infracţiunii - o noţiune juridică despre aceasta ca infracţiune care se conţine în dispoziţia normei penale. De pildă, în art. 186 din CP al RM se con­ţin semnele furtului; art. 287 din CP al RM conţine semnele huliganismului, iar art. 359 - cele ale cumpărării sau vânzării documentelor oficiale. Persoana poate fi trasă la răspundere penală pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele respective ale Codului penal dacă în acţiunile săvârşite de fapt de că­tre aceasta se conţin semnele componenţei furtului (sustragerea pe ascuns a bu­nurilor altei persoane); ale huliganismului (acţiunile intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de respect faţă de societate, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor sau de ameninţarea cu aplica­rea unei asemenea violenţe, de opunerea de rezistenţă reprezentanţilor autori­tăţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum şi acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită); ale cumpărării sau vânzării documentelor oficiale (cumpărarea sau vânzarea do­cumentelor oficiale care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii). Absenţa în acţiunile persoanei măcar a unui semn al componenţelor infracţiunilor indica­te anterior are drept consecinţă imposibilitatea tragerii persoanei la răspundere penală. Potrivit pct. 3) al art. 275 din CPP al RM, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită nu poate fi efectuată şi va fi încetată în cazul în care fapta nu întruneşte elementele infracţiunii.

Răspunderea penală apare numai pe baza faptei persoanei, faptă ce conţine semnele componenţei infracţiunii. Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie o infracţiune, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi semnele prevăzute în dispoziţia incriminatorie, adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii, îndeplinind toate condiţiile specificate în acest cadru, toate cerinţele care determină con­ţinutul infracţiunii¹.

Componenţa infracţiunii este echivalentă cu conţinutul noţiunilor diferi­telor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii funcţia generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni, constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete².

Fiecare componenţă a infracţiunii descrisă în lege constituie un ansamblu de semne caracteristice unei anumite infracţiuni. Când legea penală stabileşte componenţa unei infracţiuni, ea nu face prin aceasta decât să descrie acea faptă, deci să determine care sunt elementele constitutive ale infracţiunii respective. Aşadar, cu ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează, determină, în Partea specială a Codului penal componenţa fiecărei infracţiuni. Cu ajutorul elementelor şi semnelor constitutive ale componenţei infracţiunii se realizează practic încadrarea faptelor concrete şi se ajunge la corecta lor calificare.

Aşa după cum legea penală foloseşte "trăsăturile esenţiale ale infrac­ţiunii", reglementate în art. 14; 15; 17; 18; 19 ale CP pentru a stabili o linie de demarcaţie între faptele ilicite penale (infracţiuni) şi celelalte fapte ilicite (delicte civile, disciplinare, administrative), tot astfel legea penală foloseşte semnele constitutive ale fiecărei fapte pe care o prevede, pentru a o diferenţia de celelalte fapte prevăzute de această lege³. Nu pot exista două componenţe ale infracţiunii absolut identice. Fiecare componenţă conţine semnele unui anumit tip de infracţiuni, deosebindu-se de o altă componenţă fie chiar şi printr-un singur semn, cum este, de pildă, componenţa furtului (art. 186 din CP al RM) - sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane -, şi cea a jafului (art. 187 din CP al RM) - sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane. Ve­dem că componenţele date se deosebesc numai printr-un singur semn, după modul de săvârşire a faptei, celelalte semne fiind absolut identice.

În literatura de specialitate românească s-a arătat că conţinutul (compo­nenţa) infracţiunii este susceptibil de două interpretări, sau poate îmbrăca două aspecte: a) conţinutul legal - cel descris prin norma de incriminare şi care cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiu­ne şi b) conţinutul concret - cel al unei fapte determinate, săvârşite în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare^[1].

La fel, doctrina penală românească face deosebire între conţinutul juri­dic şi conţinutul constitutiv al infracţiunii. Conţinutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Aceasta presupune că, în cazul unor infracţiuni, conţinutul constitutiv al infracţiunii se poate identifica cu conţinutul juridic atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţii cu privire la actul de conduită interzis. Dar conţinutul juridic al infracţiunii mai poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi alte condiţii privitoare la celelalte elemente ale infracţiunii^[2].

Prin componenţa sa, alcătuită din semne specifice, fiecare infracţiune se diferenţiază de celelalte tipuri de infracţiuni. Fiecare dispoziţie incriminatoare face o descriere a faptei prejudiciabile, iar această descriere cuprinde toate con­diţiile (semnele) necesare, potrivit legii, pentru ca fapta respectivă să constituie infracţiune. Descrierea făcută în dispoziţia normei de incriminare constituie astfel definiţia unui tip particular de infracţiune (omor, furt, viol etc.), prin indicarea tuturor semnelor cerute de lege pentru existenţa acelei infracţiuni. Unele dintre aceste semne caracterizează acţiunea sau inacţiunea prejudicia- bilă, care constituie elementul material al infracţiunii sau urmarea acesteia, altele - poziţia psihică a făptuitorului necesară pentru ca fapta respectivă să cadă sub incidenţa legii penale, şi, în fine, altele care vizează obiectul material, juridic, precum şi persoana subiectului infracţiunii.

Fiind o noţiune stabilită prin lege şi deci obligatorie, componenţa infrac­ţiunii are un rol important în realizarea principiului legalităţii în domeniul dreptului penal, întrucât calificarea faptei ca infracţiune nu se poate face decât în deplină conformitate cu legea. Potrivit alin. (2) al art. 52 din CP al RM, "Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea in­fracţiunii potrivit unui articol concret din prezentul Cod".

Dacă semnele faptei prejudiciabile şi ale componenţei infracţiunii coincid, atunci trebuie recunoscut faptul că calificarea infracţiunii a fost făcută corect. Prin calificare a infracţiunii, potrivit alin. (1) al art. 113 din CP al RM se în­ţelege determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte dintre sem­nele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, pre­văzute de norma penală. De calificarea justă a faptei, conform alineatului sau punctului respectiv al articolului din partea specială a Codului penal, depinde alegerea, stabilirea de către instanţa judecătorească a tipului şi a termenului pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. O mică abatere de la principiul dat are drept consecinţă încălcarea legislaţiei, a drepturilor şi libertăţilor persoanei.

Importanţa componenţei infracţiunii constă în următoarele:

1. componenţa infracţiunii reprezintă temeiul juridic al răspunderii pe­nale;
2. componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea in­fracţiunii;
3. componenţa infracţiunii constituie temeiul stabilirii de către instanţa judecătorească a tipului şi termenului pedepsei penale;
4. componenţa infracţiunii constituie o garanţie a drepturilor şi libertăţi­lor persoanei, contribuie la respectarea legalităţii şi ordinii de drept în

^[1]     C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, Bucu­reşti, 2003, p. 112.

^[2]     T. Dima, Drept penal. Partea generală, vol. I, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 169.