1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Infracţiunea ca faptă a individului, ca manifestare a acestuia în sfera rela­ţiilor sociale, este periculoasă pentru valorile sociale.

Valorile sociale arătate în alin. (1) al art. 2 din CP al RM, şi anume: persoa­na, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orân­duirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, întreaga ordine de drept, precum şi relaţiile sociale create în jurul acestora şi care sunt ocrotite împotri­va infracţiunilor, devin obiect al infracţiunii.

Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională[1].

Infracţiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată însă împotriva tuturor relaţiilor sociale. În realitate, actul infracţional se îndreaptă împotriva unei anumite valori, şi prin ea, împotriva unor relaţii sociale deter­minate, create în jurul acestei valori şi datorită ei[2]. Nu există infracţiune care să nu fie îndreptată împotriva unor valori sociale ocrotite de legea penală. Deşi nu întotdeauna textele de incriminare fac referire la obiectul infracţiunii, nu este de conceput o infracţiune fără obiect, întrucât, dacă n-ar exista o valoare socială lezată sau periclitată, fapta n-ar putea fi considerată prejudiciabilă.

În teoria dreptului penal se face distincţie între mai multe categorii de obi­ecte ale infracţiunii, ţinându-se seama de anumite probleme teoretice şi prac­tice privind structura părţii speciale a dreptului penal, determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunilor şi corecta calificare a acestora. Sunt cunoscute astfel, categoriile de obiect juridic şi obiect material, obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic specific (special), obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent)[3].

Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor şi valorilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal. S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici teoriei şi nici practicianului[4].

Obiectul juridic generic (de grup) este constituit dintr-un grup de valori sociale de aceeaşi natură, ocrotite prin normele dreptului penal, care pot fi le­zate numai prin anumite acţiuni (inacţiuni). Obiectul juridic generic (de grup) este tocmai criteriul care a servit legiuitorului la clasificarea infracţiunilor din Partea specială a Codului penal. Toate infracţiunile prevăzute de Codul penal sunt grupate, în raport cu obiectul lor generic, în 18 categorii, cuprinse, fiecare în parte, într-un capitol separat din Partea specială a Codului penal (I: Infrac­ţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război; II: Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei; III: Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei etc.).

Obiectul juridic special (specific) constă din valoarea contra căreia se în­dreaptă nemijlocit acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală, valoare ca­racterizată prin anumite trăsături proprii, speciale, care servesc la individuali­zarea unei infracţiuni din cadrul aceleiaşi grupe. Fiecare infracţiune dintr-un anumit capitol lezează toate valorile din grupa respectivă, însă, în acelaşi timp, doar un anumit aspect al acestor valori. Astfel, infracţiunea de omor este o infracţiune îndreptată împotriva persoanei, obiectul juridic generic (de grup) constituindu-se din relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu persoana umană şi atributele ei, dar obiectul juridic specific (special), deci va­loarea socială lezată în concret, este viaţa persoanei.

Obiectul juridic principal si obiectul juridic secundar (adiacent) în literatu­ra juridică de specialitate constituie un obiect juridic complex, care este spe­cific numai infracţiunilor complexe. Prin obiect juridic principal se înţelege valoarea şi relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă, şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii principale din cadrul unei in­fracţiuni complexe. Prin obiect juridic secundar (adiacent) se înţelege valoarea şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă fap­ta prejudiciabilă, şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe. De ex.: tâlhăria este o infrac­ţiune complexă, luarea bunului reprezentând acţiunea principală, iar valoarea socială vătămată prin săvârşirea ei constituind obiectul juridic principal al tâlhăriei. Cea de-a doua acţiune, lovirea sau ameninţarea, este acţiunea secun­dară sau adiacentă, şi în mod corespunzător valoarea socială pusă în pericol prin această acţiune, şi anume integritatea corporală sau libertatea psihică a persoanei constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracţiunii de tâlhărie. Anume pe baza obiectului juridic principal o faptă este trecută în cadrul unui sau altui grup de infracţiuni din Codul penal.

Obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra sau împotriva cărora s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea incriminată. El este întâlnit numai la infracţiunile materiale. Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat[5] (de ex.: omorul (art. 145); distrugerile (art. 197, 198); vătămările (art. 151-153); furtul (art. 186) etc.), iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie, formale (de ex.: calomnierea (art.304); insultarea (art. 366); ameninţarea (art. 367)).

În cazul infracţiunilor care au un obiect material, absenţa acestuia duce la inexistenţa infracţiunii.

 

Vezi în acest sens: C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, ALL, Bucureşti, 1997, p. 195; I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 166; M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal. Partea generală, Edi­tura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 110; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 116; Б. В. Здравомыслов, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть, Мо­сква, Юристъ, 1999, с. 84-85.

[2]     C. Bulai, op. cit., p. 195.

[3]     C. Bulai, op. cit., p. 196.

[4]        C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1997, p. 85.

[5]     C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 117.

Loading...