Drept

În literatura de specialitate, prin latura obiectivă a unei infracţiuni se înţelege totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii^[1].

Acestea vizează: fapta prejudiciabilă, urmarea prejudiciabilă, legătura de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material şi urmarea prejudiciabilă. Acestora li se ataşează uneori şi alte cerinţe esenţiale, cum ar fi locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a persoanei - acţiune sau inacţiune -, care lezează valorile (obiectul juridic) ocrotite prin legea penală, atingere care poate consta într-o anumită schimba­re în realitatea obiectivă, denumită urmare infracţională.

Elementul material este reprezentat de însăşi fapta incriminată, întrucât fără o activitate exterioară nu poate exista infracţiunea. Numai o acţiune (inacţiune) poate leza o valoare, arătată în alin. (1) al art. 2 din CP al RM, sau produce o urmare prejudiciabilă.

Acţiunea constă în săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o nor­mă prohibitivă, de ex., răpirea unei persoane (art. 164 din CP al RM), furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane (art. 186 din CP al RM).

Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde să fie comisă, încălcându-se în acest fel o normă onerativă, de ex., neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM), lăsarea în primejdie (art. 163 din CP al RM), neexecutarea intenţionată a hotărârii instanţei de judecată (art. 320 din CP al RM).

Urmarea prejudiciabilă este cea de-a doua componentă a laturii obiective a infracţiunii şi desemnează rezultatul faptei, care trebuie să se producă în realitatea obiectivă. Ea poate consta fie într-o vătămare materială, fie într-o periclitare a unei valori sociale, adică în producerea unei stări de pericol ce ameninţă o anumită valoare socială.

Deci, urmarea se poate materializa fie într-un rezultat, fie într-o stare de pe­ricol ce se creează pentru valorile sociale protejate de legea penală. Urmarea nu trebuie identificată numai cu rezultatul, aşa cum se consideră uneori, deoarece este doar o formă sub care aceasta se poate prezenta, ea putând fi şi de pericol^[2].

Urmarea poate să apară ca o vătămare efectivă a obiectului, o schimbare a sa, ce poate fi constatată, materializată, de pildă în cazul infracţiunii de omor (art. 145 din CP al RM), al infracţiunii de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 196 din CP al RM). Dar urmarea ca lezare a obiectului poate fi şi nematerială, atunci când obiectul asupra căruia se atentează constă într-o valoare nematerială, cum ar fi, de pildă, demnitatea judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală ori contribuie la în­făptuirea justiţiei în cazul infracţiunii prevăzute de art. 304 din CP al RM. Şi, în sfârşit, urmarea se poate exprima şi într-o stare de pericol, atunci când, fără a se aduce o lezare efectivă obiectului ocrotirii penale, se creează o stare de pericol, de ameninţare pentru acesta, de pildă în cazul săvârşirii acţiunilor intenţionate îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase (art. 346 din CP al RM), al tentativei de omor (art. 27, 145 din CP al RM).

Faptul că orice infracţiune trebuie să producă o anumită urmare pre- judiciabilă reiese din conţinutul art. 17 şi 18 din CP al RM, care prevăd că vinovăţia făptuitorului trebuie raportată la o anumită urmare, care constă în prevederea sau în lipsa de prevedere a rezultatului prejudiciabil.

În funcţie de faptul dacă urmarea este sau nu prevăzută în norma de in­criminare, literatura de specialitate a clasificat infracţiunile în materiale şi formale^[3].

Infracţiunile materiale sunt acelea în al căror conţinut legea a prevăzut urmarea, care, de regulă, constă într-o vătămare, în producerea unui rezultat material.

Infracţiunile formale se caracterizează prin aceea că legiuitorul a prevă­zut în conţinutul lor fapta, fără să fi inclus şi urmarea produsă. Infracţiunile materiale se consumă în momentul producerii urmării prejudiciabile, iar cele formale - în momentul realizării faptei. În cazul infracţiunilor ce au în conţi­nutul lor prevăzută una sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate dintre elementul material (acţiunea sau inacţiunea) şi urmarea produsă prin fapta infracţională.

Legătura cauzală constituie cea de a treia componentă (semn) a laturii obiective a infracţiunii, care constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între acţiunea (inacţiunea) incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta o produce^[4]. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, deşi caracterizează toate infracţiunile, în mod practic problema legăturii cauzale se pune numai în cazul infracţiunilor materiale (art. 151, 186, 191, 200, 211, 223 etc. din CP al RM), întrucât în cazul infracţiunilor formale legătura cauzală rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

În abordarea teoriei raportului de cauzalitate, în dreptul penal se porneşte de la necesitatea stabilirii faptului că rezultatul produs prin infracţiune este urmarea acţiunii sau inacţiunii subiectului activ al infracţiunii sau a parti­cipanţilor la aceasta, atunci când la producerea rezultatului au cooperat mai multe persoane. Dacă se stabileşte că între acţiunea sau inacţiunea făptuito­rului şi rezultatul produs nu există o legătură de cauzalitate, înseamnă că în sarcina făptuitorului nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii^[5].

Locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În majoritatea dis­poziţiilor Părţii speciale a Codului penal nu sunt prevăzute condiţii cu privire la locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii, aceasta presu­punând că faptele respective pot fi săvârşite indiferent de aceste condiţii.

Prin locul săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 12 din CP al RM, se înţelege locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor (art. 9 din CP al RM).

Partea generală a Codului penal nu conţine vreo dispoziţie ce ar regle­menta modul şi mijloacele săvârşirii infracţiunii ca semne ale laturii obiective, însă în unele cazuri legea penală le prevede în Partea specială drept condiţii de bază, ataşându-le la fapta prejudiciabilă, de ex., prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 190, 196 din CP al RM), eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală (art. 248 din CP al RM), prin stabilirea de posturi sau prin alte mijloace (art. 271 din CP al RM), fie cu unelte şi metode nepermise (art. 233 din CP al RM).

^[1]     T. Dima, op. cit., p. 190.

^[2] T. Vasiliu ş.a., Codul penal, comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 525.

^[3]        V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu ş.a., Drept penal. Partea generală, Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 159.

^[4]     M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 126.

^[5] T. Dima, op. cit., p. 195.