1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Prin latura subiectivă a infracţiunii se înţelege atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi urmările ei, motivul şi scopul in­fracţiunii. În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a componenţei infracţiunii se face prin prisma semnelor sale componente. Semnul de bază, uneori singurul ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni, este vinovăţia. Ea nu poate lipsi, întrucât reprezintă, în acelaşi timp, şi o trăsă­tură esenţială a infracţiunii, astfel cum rezultă din alin. (1) al art. 14 din CP al RM. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii (semne) referitoare la scop sau motiv.

În explicaţiile precedente s-a definit vinovăţia şi s-au arătat formele aces­teia (intenţia şi imprudenţa), precum şi modalităţile generale ale fiecărei forme: intenţia directă şi intenţia indirectă, respectiv încrederea exagerată şi neglijenţa penală.

Uneori în Codul penal au fost incluse în conţinutul diferitelor infracţiuni şi formele de vinovăţie cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de ex.: omorul intenţionat (art. 145); lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149); maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154); distru­gerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art. 198) etc.

Sistemul prevederii în toate dispoziţiile normelor de incriminare a formei vinovăţiei cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune este greu de realizat, de aceea legiuitorul penal a stabilit în Partea generală a Codului penal reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma vinovăţiei necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni (art. 17 şi 18 din CP al RM).

Analiza vinovăţiei şi formele ei sunt tratate detaliat în Capitolul IV, sec­ţiunea a II-a, §2 şi Capitolul X, secţiunea a II-a, unde am analizat trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, de aceea în continuare ne vom referi în linii generale la motiv şi la scop ca semne ale laturii subiective a infracţiunii.

Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul interior care determină hotărârea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii[1].

Scopul infracţiunii reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea fap­tei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al faptei sale[2].

Uneori, legiuitorul condiţionează existenţa laturii subiective a unor anu­mite infracţiuni de existenţa unui motiv sau scop anume, ce se alătură inten­ţiei, de ex.: în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios (art. 135 din CP al RM); fără scop de însuşire (art. 273; 274 din CP al RM); din interes material (pct. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM). Alteori, deşi putem identifica un motiv ori un scop avut în vedere ori urmărit de făptuitor, nici motivul, nici scopul nu prezintă importanţă din punct de vedere juridic, şi aceasta întrucât legea nu a condiţionat existenţa in­fracţiunii, în latura sa subiectivă, de existenţa unui scop sau motiv.

 

[1]     C. Bulai, op. cit., p. 192.

[2]     Ibidem, p. 193.

Loading...