Fapta materială reprezintă semnul principal al laturii obiective şi constă din actul de conduită interzis. În lipsa semnului material, infracţiunea nici nu poate exista, dreptul penal modern interzicând sancţionarea simplei intenţii vinovate, conform principiului "cogitationis poenam nemo patitur", unul dintre cele mai semnificative principii instituţionale.
Fără o activitate exterioară nu poate exista infracţiune. Numai o acţiune (inacţiune) poate atinge una dintre valorile arătate în alin. (1) al art. 2 din CP al RM şi produce urmări periculoase. Deci orice infracţiune reprezintă o faptă, o activitate materială care se manifestă sub forma de acţiune sau inacţiune.
Activitatea fizică ce constituie semnul material al laturii obiective a infracţiunii este desemnată de legiuitor printr-un cuvânt sau printr-o expresie denumite "verbum regens". În cuprinsul dispoziţiei de incriminare această activitate materială este desemnată sintetic fie printr-un cuvânt (de exemplu: "omorul" - alin. (1) al art. 145 din CP al RM, "răpirea" - alin. (1) al art. 164 din CP al RM; "transportarea" - art. 294 din CP al RM), fie printr-o expresie (de exemplu: "pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane" - alin. (1) al art. 179 din CP al RM; "activităţile ilegale sau încălcarea regulilor stabilite" - alin. (1) al art. 224 din CP al RM etc.).
Fapta penală se poate realiza prin acte materiale, ca în cazul celor mai multe infracţiuni (vătămare, constrângere, sustragere, distrugere), prin scris, ca în cazul infracţiunii de prescriere ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope (art. 218 din CP al RM); de fals în acte publice (art. 332 din CP al RM) sau prin cuvinte, ca în cazul calomnierii (art. 304 din CP al RM), al insultei (art. 366 din CP al RM), al ameninţării (art. 367 din CP al RM).
În unele cazuri, actul ilicit poate fi realizat în mai multe modalităţi, cum este cazul calomnierii judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală ori contribuie la înfăptuirea justiţiei (art. 304 din CP al RM), care se poate realiza prin cuvinte sau scriere. Autorul se poate folosi de forţa proprie, de corpuri tăioase, de o energie străină animată sau neanimată[1].
Întrucât semnul material al infracţiunii constă într-o acţiune sau inacţiune, se impune să lămurim sensul juridic al acestor noţiuni şi să le delimităm de alte noţiuni cu care sunt uneori confundate ("act", "faptă").
Acţiunea reprezintă o comportare pozitivă, o conduită a făptuitorului prin care se face ceva de natură să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale[2](acţiunea de sustragere, (art. 186, 187 din CP al RM), de impurificare, otrăvire, infectare (art. 227 din CP al RM) etc.). Acţiunea infracţională este aceea prin care se face ceva ce nu trebuie făcut, ce este interzis printr-o normă de conduită prohibitivă; ea realizează încălcarea unei interdicţii şi reprezintă o acţiune ilicită[3]. Cele mai multe infracţiuni se comit prin acţiune. Ea poate să constea într-un singur act sau în mai multe acte, fără ca prin acest mod de realizare să-şi piardă unitatea infracţională. Astfel, infracţiunea de vătămare se poate realiza printr-o singură lovitură aplicată victimei sau prin multiple lovituri.
În general, acţiunea diferă în funcţie de obiectul infracţiunii spre care este îndreptată, deoarece un anumit obiect nu poate fi lezat, sub diversele lui aspecte, prin orice acţiune (de pildă, viaţa nu poate fi lezată prin cuvinte). Uneori însă, obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate prin acelaşi tip de acţiune (de exemplu, prin lovire se poate vătăma integritatea corporală sau sănătatea, poate fi omorâtă o persoană sau poate fi distrus sau deteriorat un bun).
În conţinutul anumitor infracţiuni, legiuitorul poate prevedea una sau mai multe acţiuni sau inacţiuni care pot forma alternativ actul de conduită interzis al aceleiaşi infracţiuni (componenţe alternative). În astfel de cazuri, latura obiectivă se consideră realizată suficient chiar prin îndeplinirea unei singure acţiuni sau inacţiuni dintre cele incriminate, cumularea mai multora nefiind de natură a atrage incidenţa concursului de infracţiuni (art. 292, 360, 361 din CP al RM).
O situaţie specifică o prezintă infracţiunile complexe, unde actul ilicit are un caracter complex, fiind alcătuit din două acţiuni (tâlhăria). În ipoteza infracţiunilor complexe, latura obiectivă se realizează numai prin săvârşirea ambelor acţiuni reunite, tentativa fiind posibilă însă prin începerea executării uneia dintre ele, dar în scopul săvârşirii şi a celeilalte.
Noţiunea de acţiune nu trebuie confundată cu aceea de act. Actul este o mişcare materială, o operaţie materială care intră în compunerea acţiunii, este un fragment, o parte a acţiunii[4]. De regulă, actele ce compun acţiunea nu se aseamănă între ele şi nu sunt descrise în textul de incriminare, fiind presupuse implicit de însăşi natura faptei săvârşite, nu prezintă un interes juridic deosebit, luându-se în vedere doar la individualizarea pedepsei (de exemplu, cu scopul de a omorî o persoană, făptuitorul procură o armă, cartuşe, încarcă arma şi, îndreptând-o în direcţia presupusei victime, apasă pe trăgaci).
La fel, noţiunea de acţiune - semn al laturii obiective - nu trebuie confundată nici cu noţiunea de fapt, care include, pe lângă acţiunea sau inacţiunea prevăzută, şi rezultatul (consecinţa) acesteia. Fapta se identifică, aşadar, cu latura obiectivă a infracţiunii. Ea este mai mult decât acţiunea incriminată şi mai puţin decât infracţiunea, care presupune şi un element subiectiv, absent din conţinutul faptei[5].
Acţiunea se poate desfăşura în timp, în etape (faze) succesive (de ex.:omo- rul) sau poate fi de imediată executare (de ex.: prezentarea declaraţiei mincinoase de către martor sau de partea vătămată, a traducerii sau a interpretării incorecte de către traducător sau interpret).
Inacţiunea, sub care se mai poate manifesta fapta prejudiciabilă, înseamnă a nu face ceea ce este ordonat de lege. Inacţiunea este legată de o normă onerativă, care impune obligaţia de a se face ceva, obligând pe destinatar la o anumită comportare[6]. Prin inacţiune sunt încălcate norme care impun în mod expres să se facă ceva, să se săvârşească anumite acţiuni (de exemplu, să se acorde ajutor în cazul neacordării de ajutor unui bolnav; să se acorde ajutorul material stabilit prin hotărârea instanţei de judecată în cazul eschivării de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului).
Deci inacţiunea este o comportare negativă, prin rămânerea în pasivitate, prin abţinerea sau omiterea de a face ceva. Inacţiunea, ca mod de comportare, nu capătă sens decât dacă o raportăm la o obligaţie sau o nevoie de a se comporta activ, de a face ceva, de a interveni, luând anumite măsuri sau pre- cauţiuni pentru a preîntâmpina, a opri sau, după caz, a înlătura anumite consecinţe negative pentru societate. Îndeplinirea obligaţiei înseamnă respectarea prevederilor legii; iar neîndeplinirea acesteia, printr-o conduită manifestată sub formă de inacţiune, înseamnă încălcarea legii şi, deci, comiterea unei infracţiuni. De pildă, lăsarea în primejdie (art. 163 din CP al RM); eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor (art. 202 din CP al RM); neglijenţa în serviciu (art. 329 din CP al RM).
În literatura de specialitate infracţiunile săvârşite prin inacţiune se clasifică în infracţiuni exprimate prin inacţiuni absolute, când făptuitorul în genere nu-şi execută obligaţiile (ex.: art. 203; art. 313 din CP al RM) şi infracţiuni comise prin inacţiuni mixte, atunci când subiectul îşi execută obligaţiile incomplet, parţial manifestând o atitudine neconştiincioasă faţă de executarea lor (ex.: art. 329 din CP al RM)[7].
Pentru tragerea persoanei la răspundere penală în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune nu este suficientă constatarea existenţei unei obligaţii, a unei îndatoriri legale de a face ceva. Este absolut necesar a se stabili faptul că în situaţia dată persoana a avut posibilitatea reală de a săvârşi acţiunea cerută de la ea.
Numai în aceste condiţii inacţiunea capătă importanţă juridico-penală şi poate fi examinată în calitate de semn principal al laturii obiective a infrac- ţiunii[8].
În funcţie de semnul material al infracţiunii, deosebim infracţiuni comisi- ve şi infracţiuni omisive.
Primele constau în comiterea unui act interzis de lege, iar celelalte presupun omiterea unui act pe care legea îl ordonă[9].
Infracţiunile comisive se săvârşesc, de regulă, prin acţiuni. Dar, pot fi săvârşite şi prin inacţiuni (de ex.: omorul copilului nou-născut prin lipsirea acestuia de hrană ori îngrijire). La fel, infracţiunilor omisive le sunt specifice inacţiunile, dar ele pot fi comise şi prin acţiuni (de ex.: neglijenţa în serviciu săvârşită prin neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu (art. 329 din CP al RM).
Aşadar, infracţiunea comisivă nu se va confunda cu acţiunea, precum nici infracţiunea omisivă, cu inacţiunea, acţiunea şi inacţiunea desemnând însăşi conduita umană.
[1] M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal. Partea generală, Iaşi, Fundaţia "Chemarea", 1999, p. 123.
[2] Idem, op. cit., p. 123.
[3] O. Stoica, Premise filosofico-juridice ale teoriei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni. Studia universitaria, Universitatea Babeş-Bolyai, 1973, p. 98.
[4] Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Europa Nova, 1999, p. 155.
[5] Idem, p. 156.
[6] M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 123.
[7] Уголовное право Российской Федерации. Общая часть, под ред. Б. В. Здравомыслова, Москва, Юристъ, 1994, с. 133.
Уголовное право. Общая часть, под. ред. Н. И. Ветрова, Ю. И. Ляпунова, Москва, Новый Юрист, 1997, с. 205.