Drept

Legătura cauzală dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracţiunii. Datorită va­rietăţii condiţiilor şi împrejurărilor în care se pot comite în realitatea obiectivă infracţiunile, problema stabilirii raportului de cauzalitate în fiecare caz con­cret creează în mod practic serioase dificultăţi^[1]. De aceea, stabilirea raportului de cauzalitate şi problemele pe care le ridică acesta constituie unul dintre cele mai dificile subiecte ale teoriei dreptului penal şi ale practicii acestuia. Deşi un asemenea raport există în conţinutul oricărei infracţiuni, problema stabilirii acestuia are importanţă practică numai în cazurile în care, pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca prin acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare^[2], deoare­ce în cazul infracţiunilor formale legătura cauzală rezultă din însăşi săvârşirea faptei. Raportul cauzal dintre acţiune-inacţiune şi urmările prejudiciabile este un raport obiectiv, de la cauză la efect, o relaţie de determinare, fiind uneori uşor de stabilit (de ex.: moartea unei persoane este rezultatul unei acţiuni de împuşcare realizată de către infractor).

Dificultatea stabilirii legăturii cauzale apare mai ales atunci când pro­ducerea urmării prejudiciabile a unei infracţiuni este consecinţa contribuţiei cauzale, simultane sau succesive a mai multe persoane, la care se adaugă şi existenţa unor condiţii ce pot accelera sau frâna producerea acesteia. În astfel de situaţii este necesar să se determine care dintre aceste fapte reprezintă con­tribuţii cu legătură de cauzalitate şi, deci, cauze ale urmării prejudiciabile care s-a produs şi cele care nu se includ în această categorie. De asemenea este nece­sară cercetarea tuturor împrejurărilor care au accelerat sau au zădărnicit apa­riţia urmării şi legătura lor cu contribuţia ori cu contribuţiile umane, pentru a stabili valoarea cauzală a acestora şi dacă ele sunt sau nu relevante penal.

Legătura cauzală presupune cu necesitate doi termeni între care se stabi­leşte aceasta, şi anume: fenomenul cauză şi fenomenul efect.

Cauza este fenomenul care determină apariţia unui alt fenomen, iar efec­tul, fenomenul determinat, rezultatul.

În dreptul penal legătura cauzală se stabileşte între acţiunea (inacţiunea) persoanei, prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinovăţie, care constituie cauza, şi urmarea prejudiciabilă, ca efect al acestei fapte.

Potrivit unui punct de vedere mai vechi exprimat în literatura juridică, legătura de cauzalitate se poate stabili numai între o acţiune şi rezultat, inac­ţiunea neavând valoare cauzală. Această concepţie a fost combătută, susţinân- du-se că se pot produce urmări prejudiciabile nu numai prin comiterea unei acţiuni, ci şi printr-o conduită umană manifestată sub formă de inacţiune. În toate cazurile însă, pentru ca o inacţiune să constituie cauza urmării prejudi- ciabile, este necesar ca ea să reprezinte neîndeplinirea unei obligaţii speciale a făptuitorului de a acţiona, în cazul dat inacţiunea sa constituind un gen special de conduită^[3].

Un fenomen-cauză provoacă efectul doar în anumite condiţii: o acţiune (inacţiune) are semnificaţie penală şi constituie cauza unei urmări prejudicia- bile numai dacă este săvârşită cu vinovăţie, în una dintre formele sale. În acest sens, fapta în examinarea legăturii cauzale nu trebuie privită izolat de proce­sul psihic al infractorului, ci în strânsă legătură cu acesta. O faptă, pentru a constitui cauza unei urmări, trebuie să o preceadă în timp şi să o determine. Numai realizând aceste cerinţe fapta va corespunde categoriei de cauză. O fap­tă posterioară producerii urmării prejudiciabile nu poate fi considerată drept cauză a acestei consecinţe. O anumită acţiune (inacţiune) prejudiciabilă, pe lângă faptul că trebuie să preceadă urmarea pentru a fi cauză a acesteia, este absolut necesar să o fi determinat. Fapta trebuie să genereze urmarea preju- diciabilă, în sensul că fără intervenţia acesteia, în anumite condiţii concrete, urmarea nu s-ar fi produs. Efectul, ca urmare a cauzei, apare întotdeauna după aceasta. În literatura de specialitate se face distincţie între acţiunea-cauză şi acţiunea-condiţie. Condiţia, în toate cazurile, favorizează doar producerea efectului, influenţând întotdeauna desfăşurarea procesului cauzal. Ea poate fi anterioară, concomitentă sau subsecventă cauzei (condiţie anterioară - stare de boală sau bătrâneţe a victimei; concomitentă - timp de noapte, ploaie to­renţială; posterioară - neprezentarea persoanei vătămate la medic, fapt care a dus la o complicaţie a leziunilor suferite; părăsirea spitalului de către victimă, fără avizul medicului, fapt care a dus la agravarea leziunii)^[5].

În cazul participaţiei, acţiunea-cauză aparţine autorului sau coautorilor, iar acţiunea-condiţie se exprimă în faptele instigatorului, complicelui, orga­nizatorului.

Urmarea prejudiciabilă trebuie să fie un rezultat inevitabil al faptei pre- judiciabile comise (criteriul inevitabilităţii). De pildă, nu va exista legătură cauzală între acţiunile conducătorului auto care, nerespectând prevederile Re­gulamentului circulaţiei rutiere, i-a cauzat unui pieton o vătămare corporală medie şi moartea acestuia, care a survenit în urma introducerii unei infecţii în procesul pansamentului. Într-o asemenea situaţie acţiunile conducătorului auto prezintă o condiţie şi nu o cauză de survenire a morţii. Legătura dintre acţiunile şoferului şi moartea pietonului este un raport întâmplător. Întâm­plarea nu trebuie confundată cu cazul fortuit, deoarece ea este obiectivă, petrecându-se în planul existenţei, al realităţii, pe când cazul fortuit ţine de prevedere, având loc în conştiinţa persoanei.

Între raportul cauzal şi vinovăţie există o legătură strânsă, deoarece nu­mai acţiunile (inacţiunile) umane, precedate şi însoţite de anumite stări de conştiinţă specifice şi care au cauzat urmări prevăzute de legea penală vor fi luate în considerare. Însă vinovăţia nu se poate identifica cu raportul cauzal.

În practică se va stabili, mai întâi, raportul de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală şi urmare, după care se va examina dacă există vinovăţie sau nu, iar în cazul în care aceasta lipseşte, fapta nu va fi recunoscută ca infracţiune, întrucât raportul cauzal, deşi există obiectiv, nu va avea semnificaţie penală deoarece în dreptul penal răspunderea are un carac­ter subiectiv (alin. (2) al art. 51 din CP al RM).

În acest context, profesorul român C. Bulai menţionează: "Fapta care constituie cauza rezultatului infracţional fiind expresia voinţei şi conştiinţei persoanei care a săvârşit-o, pentru a stabili dacă o faptă a fost sau nu cauză, trebuie să se examineze atât aspectul fizic, cât şi aspectul psihic al legăturii de cauzalitate, deoarece numai existenţa ambelor laturi constituie dovada legătu­rii de cauzalitate în infracţiune"^[6].

Pentru determinarea raportului de cauzalitate în situaţiile complicate, caracterizate prin existenţa mai multor acţiuni - condiţii, în literatura de spe­cialitate s-au elaborat mai multe teorii, care pot fi grupate în două curente. Un curent susţine teza monistă, din care fac parte teoriile ce susţin că dintre ac­ţiunile care au precedat urmarea una singură trebuie considerată drept cauză a efectului, celelalte acţiuni având semnificaţia unor condiţii, iar cel de al doilea susţine teza pluralistă în problema cauzalităţii, care include teoriile potrivit cărora se admite pluralitatea de cauze care concură la producerea urmării.

Teza monistă cuprinde păreri diferite ale autorilor care au formulat mai multe teorii, de ex.:

1. teoria cauzei adecvate (tipice), care susţine ideea că trebuie considerat drept cauză a unei urmări fenomenul care prin natura sa este apt de a produce un anumit rezultat. Se consideră că o anumită activitate con­duce în mod normal la un anumit rezultat şi că, deci, fiecare rezultat îşi are cauza sa firească, adecvată, tipică, de unde apare şi denumirea dată acestei teorii. Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică, teoria cauzei adecvate este criticabilă, ca, de altfel, şi celelalte teorii moniste, întrucât reduce antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană, pe de o par­te, iar pe de altă parte, lasă nerezolvate situaţiile, în care rezultatul este produs prin acţiuni netipice, de ex.: ameninţarea unei persoane bolnave de inimă îi provoacă acesteia o criză cardiacă, ce are drept urmare dece­sul victimei;
2. teoria cauzei eficiente, potrivit căreia trebuie considerat drept cauză a ur­mării fenomenul care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată;
3. teoria cauzei preponderente, potrivit căreia trebuie considerată drept cauză numai energia sau fenomenul premergător care a contribuit în mod hotărâtor la producerea rezultatului;
4. teoria cauzei proxime susţine, dimpotrivă, că nu poate fi cauză decât fenomenul sau energia care a precedat nemijlocit urmarea, indiferent de valoarea sa contributivă la declanşarea sau susţinerea cursului de evenimente ce au dus la acesta. Teoria în cauză îşi găseşte aplicabilitatea mai ales în jurisprudenţa engleză şi cea americană. Deci cauza o con­stituie ultima energie sau fenomenul care a precedat rezultatul. Teoria dată este criticabilă întrucât în ea nu se ţine seama de intensitatea con­tribuţiei şi de interacţiunea tuturor condiţiilor necesare care compun antecedenţa unei urmări prejudiciabile, valoarea contributivă a tuturor condiţiilor necesare dizolvându-se în una singură, cea de pe urmă.

Teza pluralistă, în cadrul căreia au fost formulate mai multe teorii, dintre care cele mai importante sunt considerate:

1. teoria echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non) are cea mai largă răspândire şi a fost formulată pentru prima dată în 1860 de penalistul german Von Buri.

Teoria respectivă se întemeiază pe trei postulate esenţiale:

• cauzalitatea este, de regulă, plurală;
• urmează a fi considerată cauză orice condiţie premergătoare fără de care efectul nu s-ar fi produs;
• toate condiţiile premergătoare rezultatului şi fără de care acesta nu s-ar fi produs au o valoare contributivă egală, ceea ce înseamnă că nu se poate stabili o ierarhie sub raportul contribuţiei între fenomenul-cauză şi fenomenul-condiţie.

Potrivit acestei teorii, orice condiţie care poate fi legată de rezultatul produs trebuie considerată ca fiind o cauză a acestuia, dacă a contribuit - indiferent în ce măsură - la producerea lui. Verificarea dacă o condiţie a fost sau nu cauzală se face prin procesul eliminării şi, dacă se observă că fără ea rezultatul nu s-ar fi produs, i se atribuie valoare de cauză a procesului genetic. Condiţiile care nu au fost necesare producerii rezultatului sunt eliminate din antecedenţa cauzală.

Teoria condiţiei sine qua non sau a echivalenţei condiţiilor a fost criticată de specialiştii în domeniu întrucât nu se face în conţinutul acesteia distincţia dintre fenomenul-cauză şi fenomenul-condiţie, punându-se pe acelaşi plan acte de conduită cu valori contributive esenţial diferite. Astfel ea nu permite instituirea unei metodologii utile pentru a distinge în cazul participaţiei fapta autorului de cea a complicelui său, care doar a contribuit la săvârşirea faptei, echivalând mecanic cauzele cu condiţiile, astfel atrăgând lărgirea considerabi­lă şi neîntemeiată a câmpului răspunderii penale şi faţă de persoanele care, deşi au creat una dintre condiţiile premergătoare rezultatului, valoarea contributi- vă a acesteia nefiind esenţială în declanşarea procesului de determinare;

1. teoria condiţiei necesare (formulată de cunoscutul penalist rus A. N. Trainin şi susţinută în dreptul penal român de V. Papadopol)^[7] reprezintă, de fapt, o va­riantă a teoriei condiţiei sine qua non şi propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Condiţia necesară (cauza) urmează a fi depistată prin izolarea condiţiilor şi eliminarea celor care, luate singular, nu ar fi putut produce rezultatul.

Acestei teorii i a-a reproşat că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate deoarece post factum toate condiţiile par ca necesare după ce rezultatul s-a produs. Teoria în cauză a mai fost criticată şi pentru faptul că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, până la urmă, cauza identificân- du-se cu oricare dintre condiţiile care au permis rezultatul, astfel putând trage la răspundere persoane ale căror acte de conduită, deşi se situează în afara procesului de determinare, au contribuit la condiţionarea acestuia.

Observăm că toate aceste teorii nu sunt în măsură să asigure o reglemen­tare completă asupra cauzalităţii în dreptul penal.

În ce ne priveşte, susţinem concepţiile care utilizează termenul de antece­denţă cauzală a unei infracţiuni, în această antecedenţă putând fi circumscrise atât cauzele propriu-zise ce au determinat urmarea prejudiciabilă, cât şi con­diţiile care au concurat la aceasta, cărora li se atribuie valoare cauzală, astfel făcându-se distincţie între cauze şi condiţii cu valoare cauzală.

În problema legăturii de cauzalitate teoria şi practica dreptului penal re­levă un şir de teze a căror cunoaştere facilitează constatarea justă a raportului de cauzalitate:

1. în cazul identificării mai multor fapte urmează a se stabili care au rol de contribuţii determinante (cauze), ce au generat producerea urmării, şi care au caracter de ajutor, reprezentând doar condiţii favorabile în producerea rezultatului;
2. raportul de cauzalitate există şi în situaţia în care urmarea prejudiciabi- lă nu s-a produs imediat după săvârşirea faptei, ci după trecerea unui anumit interval de timp (o vătămare corporală gravă, care a provocat decesul victimei - alin. (4) al art. 151 din CP al RM sau neglijenţa în serviciu, care a provocat decesul unei persoane sau alte urmări gra­ve - alin. (2) al art. 329 din CP al RM);

legătura cauzală există şi în situaţia în care fapta a provocat o urmare prejudiciabilă în comun cu alte împrejurări preexistente, concomi­tente sau posterioare, dacă fără intervenţia acţiunii rezultatul nu s-ar fi produs (de pildă, există infracţiunea de vătămare corporală gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei, prevăzută de alin. (4) al art. 151 din CP al RM, atunci când o persoană a aplicat o lovitură care prin ea însăşi nu poate duce la decesul persoanei, dar care s-a produs pentru că victima suferea de o boală cronică sau se afla în stare de ebrietate, sau într-o stare de slăbiciune datorită vârstei sau unei boli etc.).

^[1]     T. Dima, op. cit., p. 195.

^[2]     V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu ş.a., op. cit., p. 161.

^[3]     J. Moruzi, Problema cauzalităţii în dreptul penal, în Studii de drept şi procedură penală,

Bucureşti, 1933, p. 67.

^[5]     C. Bulai, C. Mitrache în M. Zolyneak, M. Michinic, op. cit., p. 130.

^[6]     C. Bulai, op. cit., p. 184.

^[7] V. Papadopol, Principii de drept, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 543.