1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de studiu. În dependenţă de ceea ce constituie obiectul de studiu al cursului respectiv, în diferite state se preia fie o denumire sau alta a acestuia, cum ar fi: Drept penal al minorilor, Criminalitatea minorilor şi, respectiv, Delincvenţa juvenilă. Deoarece cursul dat îşi propune un studiu mai amplu decît normele juridice penale în materie, obiectul de studiu va fi complex. Am putea grupa conceptele privind obiectul de cercetare al delincvenţei juvenile după cum urmează:

  1. Delincvenţa juvenilă ar avea un dublu obiect de studiu: mecanismul trecerii la act şi actul delincvenţial propriu-zis cimis de către minor. Mecanismul trecerii la act ar cuprinde studiul condiţiilor vieţii, al cauzelor şi factorilor predispozanţi de la origini pînă în imediata apropiere temporală a faptei comise, iar actul delincvenţial ar fi fapta, nu doar infracţiune, comisă de către delincventul minor.
  2. Delincvenţa juvenilă ar avea un triplu obiect de cercetare: delincvenţa juvenilă, delictul şi delincventul minor. Delincvenţa ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor de la lege comise de către minor într-o anumită dimensiune temporală şi spaţială, caracterizînd fenomenul de delincvenţă juvenilă la general, în amploarea şi starea sa. Delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia; or, noţiunea de delict trebuie înţeleasă lato sensu (fără a se face confuzia cu delictul civil). Delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma personalităţii sale, dar făcîndu-se o cercetare în particular, or nu există un delincvent universal, cu particularităţi specifice tuturor. Evident, în studiul personalităţii necesită a fi abordate şi particularităţile bio-psiho-sociale ale minorilor, pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau crizele de vîrstă specifice etapelor de dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescenţă.

III.Obiectul quatriplu al delincvenţei juvenile include studiul personalităţii delincventului minor, al reacţiei sociale, al formelor de delincvenţă şi prevenirea delincvenţei juvenile.

Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent.

Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către minori, adică:comiterea, întîi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori, delicte civile, contravenţii administrative, precum şi alte încălcări de lege şi morală, manifestate prin diverse modalităţi, prin intermediul diverselor mijloace şi metode pe un teritoriu  determinat, într-o perioadă determinată de timp. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor care se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale, cît şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de organele de drept, în vedera curmării activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării acestora, a trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor, sau aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, corectării şi reeducării lor precum şi reintegrării post penale. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie, de asemenea, prevenirea şi combaterea  acestui fenomen, care se realizează prin aplicarea totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor delincvenţei sau chiar a criminalităţii minorilor, spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia în vigoare, corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de drept.

Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în cadrul delincvenţei juvenile1 :

1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii pentru care criminalitatea nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări care trebuie depistată;

2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din interior (este viziunea apărării sociale);

3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică îndeosebi sociologilor;

4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului social, a mediului familial, a problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie lecuit şi protejat de către societate.

În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie personalitatea infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent, materializat într-un comportament antisocial, precum  şi alegerea căilor ilicite pentru satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile  pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială  faţă de cele comise de către minori, precum şi  prevenirea şi combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile minorilor.

Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al Delincvenţei juvenile se face din 4 perspective: psihosocială, criminologică, evoluţionistă, clinică. 2

  1. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care cuprind raporturi între fiinţe umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest ansamblu de conduite sociale se disting comportamente neutre (a face notiţe la conferinţă sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe cineva să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot provoca o daună fără ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel un pieton din eroare) şi comportamente antisociale care implementează o intenţie negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind comportamentul considerat delincvent.

Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca cineva din corpul social să o aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege şi a trata delincvenţa fără a se face referire la societatea în care ea există.

Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar normelor legale sau sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia, avortul, pedofilia, consumul drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal: unele practici de violenţă (terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase. 

  1. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind delincvent o are contextul social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de vedere strict legal, gravitatea actelor este specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică poate stabili o clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au ajuns la aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală şi cerinţele şi atitudinile opiniei publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi, unele acte de delincvenţă, pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o reflectare, chiar dacă este scăzută, a realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale prin utilizarea surselor posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării.

Principalii factori ai scenei criminologice

III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit moment al vieţii, el trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia macrogeneza şi microgeneza lui.

Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la act. Microgeneza priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent (fazele lui De Greeff).

Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în copilărie şi adolescenţă. Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în raport cu acţiunile lor.

Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializare-asocializare. Traiectoria delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu mai comit acte în maturitate; alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă.

  1. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă, adică personalitatea individului.

Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de investigare şi de cercetare a cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe observare, pronostic, diagnostic şi tratament.

Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se plaseze sub diferite unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape:

  • ● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din aceeaşi generaţie ca şi individul cercetat;
  • ● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi);
  • ● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de viitor).

Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor să respecte moralitatea şi normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este inoperaţional faţă de un  minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele actului deviant. În această ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o “nebunie a tinereţii“, evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de subiecţi, delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că adolescentul este situat între două extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o anumită reticenţă. De asemenea, minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele facilităţi şi garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult. 

            Referinţe :

  1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52.
  2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.11.
Loading...