1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Metoda statistică  are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti.

O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice, interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept.

O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării criminalităţii şi determinantele acesteia.

Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor din practica combaterii criminalităţii minorilor, care va contribui la elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia.

Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evinimente.

Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor fenomene  şi, ulterior, pe calea experimentului se vor  stabili legăturile de intercondiţionare  între fenomenele care au avut loc şi elaborarea, pe baza celor petrecute, a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate.

Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui, evoluţiei şi dispariţiei ulterioare.

Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între  evenimentele petrecute; comparîndu-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-o perioadă determinată de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat.

Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen.

  • §6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice

            Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice, precum şi celor nejuridice, unor ramuri de drept, cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare juridică.

O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal, deoarece ambele cercetează fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal totuşi are ca obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii, şi anume: infracţiunea răspunderea penală-pedeapsa. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni, contravenţii, delicte) comise de subiecţi  minori, cauzele dezvoltării unui comportament delincvent, condiţiile şi evoluţia acestuia.

Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului infracţional.

Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate minorilor, atunci dreptul penal este cel care, legiferîndu-le, le va aplica avînd ca bază legea penală.

O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal, care reprezintă o activitate reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judiciară, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. 1

Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă:

  • dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare, atunci delincvenţa juvenilă, nefiind o activitate prin sine însăşi, este realizată de un spectru mai larg de subiecţi: doctrinari, organe de drept;
  • dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege, atunci delincvenţa juvenilă este o disciplină, un domeniu de studiu, care cercetează actele normative în materie, precum şi propune crearea sau modificarea acestora;
  • procesul penal se realizează într-o cauză penală, delincvenţa juvenilă există oricînd: prealabil procesului, concomitent acestuia sau postproces.

Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă, deorece criminologia studiază fenomenul criminalităţii în general, delincvenţa juvenilă însă cercetează doar fenomenul delincvenţial  în rîndurile minorilor; criminologia studiază persoanlitatea infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită fapte interzise de legea penală, pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea delincventului minor,  delictele comise cel mai des de minori, cauzalitatea acestora, sancţiunile aplicate minorilor.

Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a criminalităţii, pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice, determinate de vîrsta fragedă, de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor, de elaborare a unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.

Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă, deoarece psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii proceselor psihice, temperamentului, caracterului minorului, etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice fiecărei perioade de vîrstă, factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor.

Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care îşi are originea nu numai în  factori exogeni (externi), dar adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale.

Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica, deoarece statistica constituie una dintre sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă,  oferind astfel delincvenţei juvenile informaţie în vederea stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte, creşterea lor în anumite zone sau descreşterea lor în altele, încercînd astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra tendinţelor delincvenţei juvenile.

Referinţe:

  1. Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea generală. – Bucureşti: Lumina Lex, vol.I, 2004, p.16.
Loading...