1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor juridice.  Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui Hammurabi, care menţiona că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire, fie sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia.

În Grecia Antică, doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor, iar acest lucru dura pîna la 18 ani, cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. 1

Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca, de exemplu, omorul, fiind sancţionaţi cu exil  pe un termen de un an, iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se respecta, se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen de 2 ani.

Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei infracţiuni de omor cu voinţă.

Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe:

- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);

- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele).2

În cazul comiterii unei crime de către puberi, faţă de ei se aplica bătaia, dar putea fi aplicată şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş; impuberii, din cauza vărstei fragede, puteau fi numai bătuţi.

În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi, fiind condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor.

Începînd cu perioada Evului Mediu, odată cu influenţa exercitată de Biserica catolică, reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. Biserica, precum şi juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă vîrsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor spiriuale. 3

În urma acestei concepţii, minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe state, la care se atribuie şi Anglia, unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă de la 7 la 14 ani, fiind supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise.

În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei, aplicarea pedepsei cu moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. Dacă la o vîrstă apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe agravante, se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. În cazurile date, putea fi aplicată pedeapsa cu moartea.

Ulterior, în perioada Iluminismului, situaţia s-a schimbat şi mai mult. Se atrăgea o atenţie sporită problemei educării copiilor, ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii pedagogice. Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară, determinînd schimbarea legislaţiei  şi atribuirea  unui regim juridic special copiilor.

În secolul XIX, în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau „case de refugiu”, concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani, abandonaţi sau neglijaţi, pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei, de sărăcie, de criminalitate. La începutul secolului al XIX–lea, Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau (Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări europene4.

La fel ca şi în Europa, în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi priviţi separat de adulţi, ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. În perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri (juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938. Principiile în baza cărora funcţionau tribunalele erau următoarele:

  • Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al copiilor din cadrul graniţelor sale;
  • Convingerea că aceşti copii merită salvaţi, în condiţiile aplicării unor proceduri non–punitive;
  • Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi, iar atunci cînd această educaţie este viciată, să fie protejaţi, inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul de judecată;
  • Convingerea că actul de justiţie, pentru a-şi putea îndeplini scopurile, trebuie să fie individualizat, pentru a avea un rol cu adevărat util, justiţia trebuie să ţină seama de faptul că fiecare copil este diferit de ceilalţi, iar necesităţile, aspiraţiile şi condiţiile sale de viaţă trebuie cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor individuale;
  • Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare pentru a ţine seama, cu prioritate, de trebuinţele copilului, tribunalele trebuie să ajute copilul, nu să-l pedepsească. 5

Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor juridice necesare în vederea reglementării poziţiei copiilor. Accentul principal era pus pe învăţătură. Procesul de învăţămînt începe să se modifice considerabil, o atenţie sporită atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor, care, în urma comiterii de infracţiuni, erau trimişi pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare, a căror denumire s-a modificat în colonii de reeducare.

                      Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind infractorul minor pînă la adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem de mutaţii juridice în acest spaţiu, generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). A intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865), ulterior apare Codul de procedură penală.

Conform legislaţiei  existente, importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă a copilului:

  1. pînă la 8 ani, cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale;
  2. între 8–15 ani, cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a săvîrşit cu sau fără percepere, într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă, în celălalt urmînd aplicarea măsurilor de constrîngere şi de orientare educativă (supravegherea din partea părinţilor, trimiterea temporară în vreo mănăstire);
  3. de la 15 la 20 ani, cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite necondiţionate.       

Codul penal de la 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea următorul sistem  pentru minori: fixează majoratul  la 19 ani, pîna la care nevîrstnicii trec două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani), cînd minorul nu raspunde penal şi cea a adolescentei (14-19ani), cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit, doar daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt; 2)pentru minorii de pînă la 14 ani,dar şi pentru minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie, de tutelare şi preventiv educative care încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de 21 ani.

                     Ulterior, prin legea de la 24 septembrie 1938, suferă modificari în ce priveşte publicul minor: 1)majoratul e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboara pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani, minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede pricepere;4) de la  15 la 18 ani răspunde penal,dar se bucură de ameliorări la aplicarea pedepsei;5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul “minor“;6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului.

                 În Moldova Sovietică, o reglementare  mai adecvată a activităţii procesual–penale, în general, şi a celei în privinţa minorilor,în special, a putut fi obţinută abia dupa aprobarea Codului penal al R.S.S.M. la 24 martie 1961.

Codul penal al RSSM prevedea în art.10 răspunderea penală a minorilor, şi anume: că sunt supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani.

Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani, care au săvîrşit o infracţiune, sunt supuse răspunderii penale numai pentru omor, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, care a dus la tulburarea sănătăţii, tîlhărie, precum şi pentru alte componenţe de infracţiune.

Totodată, alin. 3 art. 21 CP din 1961 prevedea, că dacă instanţa de judecată va considera că corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă pericol social, este posibilă fără aplicarea pedepsei penale, ea poate aplica acestei personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ.

Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile minorilor:

  • privaţiunea de libertate;
  • munca corecţională fără privaţiune de liberatate;
  • amenda,
  • destituirea din funcţie.

Conform prevederilor CP din 1961, privaţiunea de libertate se stabilea pentru minori pe un termen ce nu poate depăşi  10 ani, iar în cazul în care minorul cu vîrsta între 16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, termenul privaţiunii de libertate nu putea  depăşi 15 ani.

Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă, şi anume:

- minorii, condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate, precum şi minorele – în colonii cu regim comun;

- minorii, care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate - în colonii cu regim înăsprit.

Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de libertate, care se stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa, conform sentinţei instanţei de judecată, fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din raionul în care locuia condamnatul.

Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se reţinea în folosul statului o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la 5 la 20%.

În cazul în care persoana, condamnată la munca corecţională fără privaţiune de liberate, urmînd să-şi execute pedeapsa la locul de muncă, s-a eschivat de la executarea pedepsei, instanţa de judecată, la propunerea organului afacerilor interne ori la demersul unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă, putea să trimită această persoană pentru executarea pedepsei în alte locuri, stabilite de oragnele competente să aplice munca corecţionalîă, însă în raza domiciliului condamnatului.

Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se sustrăgea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei, instanţa de judecată putea să înlocuiască termenul neexecutat al municii corecţionale cu pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi termen.

Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda, care reprezenta o sancţiune bănească ce se aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod.

Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii  săvîrşite, luîndu-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat, în limitele de la 25 la 500 de salarii minime, iar pentru infracţiuni cu scop de profit - în limita de pînă la 5000 de salarii minime, luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul săvîrşirii infracţiunii.

Minorul, care lucra, singur achita amenda, pentru minorul care însă nu lucra amenda se achita de părinţii lui.

Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică, care consta în pronunţarea în public de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducînd aceasta, în cazurile necesare, la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace.

Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru infracţiuni, săvîrşite la vîrsta sub 18 ani, le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii neexecutate prin altă pedeapsă mai blîndă.

Potrivit art.52 al Codului penal din 1961, eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă mai blîndă putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare exemplară şi atitudine cinstită faţă de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat.

Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle măsuri de constrîngere cu caracter educativ:

1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă stabilită de instanţa de judecată;

2) mustrarea sau mustrarea aspră;

3) avertismentul;

4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna  cauzată, dacă minorul are un cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau obligarea să repare prin munca sa dauna materială cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea daunei se face pe calea unei acţiuni civile;

5) încredinţarea minorului  pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc;

6) încredinţarea minorului  pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei organizaţii obşteşti, cu consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor;

7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau într-o instituţie curativă şi de educaţie.

Loading...