Drept

Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi, pe de alta, sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:

• Legea privind drepturile copilului 338 din 15.12.94 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.13/127din 02.03.1995;
• Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-48/210 din 26.04.2001;
• Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002;
• Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003;
• Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29.03.85// Veştile R.S.S.M., 1985, nr.3, art.47;
• Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.34-35/112 din 03.03.2005;
• Hotărîrea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare, nr.769/25.11.92 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11/353 din 30.11.1992;
• Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Concepţiei naţionale privind protecţia copilului şi a familiei nr.51 din 23.01.2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.17-19/121 din 31.01.2002;
• Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei nr.727 din 16.06.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.126-131/774 din 27.06.2003;
• Hotărîrea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile nr.198 din 16.04.93 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.4/119 din 30.04.1993;
• Hotărîrea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr.566 din 15.05.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90/600 din 23.05.2003;
• Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii nr.1643 din 31.12.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16-18/124 din 23.01.2004.

                              În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova conform Codului penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune.

Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23).

Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul comiterii faptei să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre  vîrsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta de 16 ani.

Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală.

Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii (legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare factorul intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel. Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale, iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude răspunderea şi pedeapsa penală.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475 al Codului de procedură penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se stabili:

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este obligatorie.

Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor aplicabile acestora. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane.

Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care a completat sistemul de pedepse din Codul penal din 18.04.2002.

Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.”

Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a acestora (în continuare – organizaţii).  Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore.

În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot exercita următoarele lucrări: curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de îngrijirea şi păşunarea animalelor, ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea plantelor medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice, crearea zonelor verzi, reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor de autobuze şi terenurilor aferente, confecţionarea şi instalarea barierelor pentru stăvilirea zăpezii, săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere, participarea la acţiunile de protecţie a mediului înconjurător, amenajarea şi curăţarea teritoriilor, curăţarea acoperişurilor de zăpadă, lucrări pentru întreţinerea fondului locativ şi a obiectelor de menire socială, culturală şi sportivă, îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată, a invalizilor şi participanţilor la cel de-al doilea război mondial, lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale, lucrări de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive, medico-sanitare (reparaţii curente, evacuarea deşeurilor etc.), asistarea persoanelor cu handicap, care practică cultura fizică şi sportul (însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent social), repararea cărţilor, lipirea afişelor, lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale.

 Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) art.70 CP). Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale, care se caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.

Amenda, în conformitate cu alin.(1) art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspîndite tipuri de pedepse în majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale, cît şi în practica judecătorească.  Amenda poate fi aplicată atît ca pedepasă principală, cît şi ca pedeapsă complimentară. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale, actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin.(2) art.64 CP).

Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, ţinîndu-se cont de situaţia materială a celui vinovat. Pentru infracţiunile săvîrşite din interes material (furt, jaf, tîlhărie etc.), infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod ilicit, limita maximă a amenzii este de 5000 unităţi convenţionale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei – caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. Caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care infracţiunea este atribuită de legiutor (art.16 CP), forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei, consecinţele cauzate prin săvîrşirea infracţiunii. La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea veniturilor condamnatului, numărul persoanelor aflate la întreţinere, alţi factori care determină situaţia sa materială.

În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70 CP. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau închisoare se calculează pentru 50 unităţi convenţionale (alin.(5) art.64 CP). Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei, ascunde sau nu declară veniturile din care amenda poate fi percepută.

Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul, din motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care sînt bolnave etc.) nu este în stare să plătească amenda stabilită. În situaţia dată, instanţa de judecată, potrivit prevederilor art.67 CP, poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă (alin.(7) art.64 CP).

În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere penală.

Liberarea de răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a săvîrşit infracţiunea, care ulterior, în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea penală, şi-a pierdut gradul prejudiciabil. În aceste situaţii persoana este liberată de aplicarea din partea statului a măsurilor cu caracter penal-juridic.

În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.53) următoarele tipuri de liberare de răspundere penală:

1. în cazul minorilor (art.54 CP);
2. în cazul tragerii la răspundere administrativă (art.55 CP);
3. în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii (art.56 CP);
4. în legătură cu căinţa activă (art.57 CP);
5. în legătură cu schimbarea situaţiei (art.58 CP);
6. liberarea condiţionată (art.59 CP);
7. în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art.60 CP).

Dreptul penal concură, la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor, îndeosebi prin adoptarea şi aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rîndul adulţilor. O normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul penal se conţine în prevederile art.54 CP, care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a minorilor.

În conformitate cu prevederile art.54 CP, liberarea minorilor de răspundere penală este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:

• infracţiunea să fie săvîrşită de o persoană în vîrstă de pînă la 18 ani;
• infracţiunea să fie săvîrşită pentru prima oară;
• infracţiunea săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă;
• să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.

În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii, persoanele pot fi liberate de răspundere penală şi li se pot aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 CP (art.54 alin.(2) CP).

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prin pct.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale, nr.16 din 31 mai 2004, a stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori, instanţele de judecată  nu trebuie să admită privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită, dacă corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate.

Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au următorul înţeles:

Infracţiune săvîrşită pentru prima oară – este acea infracţiune care, într-adevăr, este comisă pentru prima dată, sau persoana anterior a mai comis o infracţiune pentru care s-au stins antecedentele penale sau s-a scurs termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală.¹

Infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă – în conformitate cu prevederile art.16 CP, sînt faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (infracţiune uşoară) sau pînă la 5 ani inclusiv (infracţiune mai puţin gravă).

Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale, instanţa de judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se referă atît la personalitatea infractorului, cît şi la fapta săvîrşită, cum ar fi, spre exemplu: căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite, motivul săvîrşirii infracţiunii, condiţiile de trai, caracteristica pozitivă, alte împrejurări.

În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de răspundere penală a minorului, acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer educativ. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ urmăresc scopul de a contribui la corectarea minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă şi un caracter de constrîngere, de executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de stat. Astfel, măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării.

Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. Art.104 CP prevede următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: avertismentul, încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, obligarea minorului să repare daunele cauzate, obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică, internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ.

În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.

Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art.98 CP, acestea „au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.”

Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră:

• Pedeapsa este, în principal, un mijloc de constrîngere, urmărind un scop de retribuire, de intimidare, prin aceasta manifestîndu-se, în final, destinaţia sa preventivă şi de preîntîmpiare. Măsurile de siguranţă însă au în prim–plan aspectul preventiv, cel de constrîngere fiind subsidiar, care însoţeşte inerent caracterul de preîntîmpinare a acestora. Pedeapsa este represivă, iar măsura de siguranţă preventivă.
• Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum, pe cînd măsura de siguranţă este concepută ante delictum.
• Pedeapsa este determinată de judecător ţinîndu-se cont de criteriile de individualizare, printre care şi gravitatea infracţiunii, astfel încît cu cît mai gravă este infracţiunea cu atît mai aspră este pedeapsa. Însă, măsura de siguranţă nu vizează gravitatea infracţiunii, ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. Natura şi durata pedepsei este fixată din start în lege, pe cînd măsura de siguranţă variază în dependenţă de tipul stării de pericol şi existenţa acesteia. Măsura de siguranţă este aplicabilă atît timp cît există starea de pericol, ceea ce îi atribuie caracterul unei sancţiuni nedeterminate în timp, eventual cu titlu definitiv, putînd fi revocată odată cu dispariţia acestei stări de pericol.
• Pedeapsa se aplică pentru săvîrşirea unei infracţiuni, măsura de siguranţă nu vizează decît protejarea societăţii contra unei stări de pericol şi este aplicabilă fără a se ţine cont de răspunderea personală a delincventului.

                Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni prevăzute în art.98 CP, incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical; măsurile de constrîngere cu caracter educativ; expulzarea; confiscarea specială.

Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei, care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau face abuz de alcool sau utilizează substanţe narcotice, de a urma un anumit tratament medical. Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de siguranţă alienaţilor mintali, alcoolicilor şi narcomanilor.

Astfel, conform art.99 CP, „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în timpul executării pedepsei s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter medical”. În baza acestei norme legale, măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar oricărei persoane, ci în prezenţa anumitor condiţii: în primul rând, persoana să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, iar, în al doilea rând, să poată fi atribuită la una din următoarele categorii de persoane:

• recunoscută iresponsabilă, adică care la momentul faptei era incapabilă să-şi dea seama de faptele sale şi/sau să le dirijeze;
• devenită iresponsabilă până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei. Cu alte cuvinte, se au în vedere acele persoane care la momentul faptei erau responsabile, dar mai apoi, pe parcursul procesului penal, pînă la emiterea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, au devenit deja iresponsabile, ceea ce face imposibilă fixarea unei pedepse sau executarea acesteia.

          Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu caracter medical, care se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire; 2) în scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni; 3) pentru protejarea societăţii.

Potrivit legislaţiei, instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ:

1. Avertismentul – reprezintă o admonestare, ruşinare a minorului şi constă în explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma săvîrşirii infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală.
2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul mai poate influenţa pozitiv minorul. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o influenţă pozitivă asupra minorului şi, de sigur, pot exercita controlul corespunzător asupra minorului.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză, în care cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună.        

3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a minorului, prezenţa cărorva surse de venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc. Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea unor lucrări de restabilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri instanţa trebuie să ţină cont de capacităţile fizice, abilităţile de a munci ale minorului.
4. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Măsura dată poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ care se ia faţă de minori, a căror deficienţe psihice sau fizice, inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate din comiterea infracţiunii, fie cauzate de mediul de viaţă al minorului, împiedică formarea normală a personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului.
5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor. În cazuri excepţionale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin.(2) art.93 CP).

Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea părinţilor sau altor persoane, fiind  destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. În Republica Moldova există o instituţie rezidenţială specială² (s.Soloneţ, Soroca), care este organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora. Specificul condiţiilor de educare în această instituţie este determinat de regimul zilei, includerea copiilor în activităţi de muncă, organizarea specifică a timpului liber, responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor, controlul permanent al activităţii lor din partea pedagogilor. Instruirea în atelierele de producţie, pregătirea lecţiilor, activităţile educaţional-culturale, sportive, administrativ-gospodăreşti, chiar recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea şcolii, prevăzut de statutul intern de activitate al acestei instituţii.³

În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite retardări în dezvoltarea mintală, fie alte deficienţe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoli-internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie.

Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată, iar măsura internării încetată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (incredinţarea minorului pentru supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită).

                Ulterior condamnării, minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa privativă de libertate într-un penitenciar pentru minori. Potrivit Codului de executare al Republicii Moldova, condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani pot executa pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi, însă în condiţiile penitenciarului pentru minori. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. Lor li se asigură o raţie alimentară suplimentară, avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind banii de pe contul lor.

Potrivit legislaţiei în vigoare, există trei tipuri de închisori: tip deschis, semiînchis şi închis. În conformitate cu art. 273 al Codului de executare, regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis. În cadrul acestui tip de închisoare, condamnaţii minori pot beneficia de următoarele regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. Regimul de deţinere în penitenciar asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea obligaţiunilor lor, securitatea persoanlă, resocializarea condamnaţilor, deţinerea separată a categoriilor de deţinuţi etc. (art.238 din Codul de executare). În regim iniţial minorii beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în trimestru. Întrevederile de scurtă durată cu rudele, iar în cazuri excepţionale –  cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat, se acordă pe o durată de 1-4 ore, iar întrevederile de lungă durată se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile. În regim comun, ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui.

Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare:

1. a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o durată de cel mult 8 ore;
2. b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o durată de cel mult 8 ore.

Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe timp de noapte este interzisă.

 În conformitate cu  Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin   Hotarirea Guvernului nr.583 din 26 mai 2006, în penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani, precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea administraţiei penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv. Condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. Transferul condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată, în baza unui demers al administraţiei penitenciare. Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de deţinere, în baza deciziei directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.

Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală, dar şi de cea administrativă, în cazul comiterii contravenţiilor administrative. Răspunderea administrativă survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la optsprezece ani, care au comis contravenţii administrative, prevăzute de articolele 47¹ - 47³, 51, 120 - 128, 154, 164, 165, 174, 174⁵ -174⁸, 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985. 

            De altfel, minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent, dar şi de victimă, inclusiv în cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. De exemplu, Codul penal în Capitolul VII al Părţii Speciale acceptă în calitate de victimă minorul în cazul infracţiunilor de incest, de eschivare de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor, de divulgare a secretului adoptiei, de abuz al părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor, traficului de copii, scoaterii ilegale a copiilor din tara, atragerii minorilor la activitate criminală sau în caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale, de atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant, de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a războiului în rîndurile lor.

Referinţe:

1.Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu/ Sub red. lui Al.Barbăneagră. - Chişinău, 2003, p.150.

2. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament, Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei nr.27/6 din 28.11.2000.
3. Justiţia juvenilă în Republica Moldova, raport de evaluare 2002-2003, p.46.