1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Domeniul delincvenţei juvenile în Europa a apărut la începutul secolului XX, nu mult după apariţia sa în SUA, unde în 1899 s-a creat Instanţa pentru minori din Chicago. S-au stabilit jurisdicţii separate şi legi penale pentru copii în Olanda (1905), în Marea Britanie (1908). În Belgia şi Franţa au fost create Tribunale speciale pentru copii în 1912, ceea ce se experimentase deja în anumite oraşe din Germania în 1908. De asemenea, în Danemarca şi Italia s-a acordat o atenţie deosebită poziţiei pe care o aveau copiii în justiţia penală1. Industrializarea şi dezvoltarea ştiinţelor, inclusiv a medicinei şi psihologiei, sugerau un posibil control al problemelor sociale şi personale. În acest context, nu a fost surprinzător  faptul că avusese loc o revoluţie atît în conceptualizarea comportamentului deviant juvenil, cît şi în natura reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. De la o perspectivă strictă, legală şi represivă, atitudinea s-a schimbat într-o abordare medicală şi de asistenţă socială, urmărind interesul copilului. Nu mult după critica perioadă a anilor ’60 – ’70, determinată de factori economici, macroevoluţiile din societăţile contemporane au influenţat profund delincvenţa juvenilă. Modificările demografice, economice, tehnologice, sociale şi culturale au dus la accentuarea migrării, la o societate duală, la creşterea urbanizării, incluzînd un control social scăzut, un grad mai mic de toleranţă faţă de abateri. Delincvenţa juvenilă s-a schimbat în natură şi volum. Opinia publică şi guvernele înclinau spre o abordare extrem de severă a delincvenţei. Drept urmare, atenţia acordată elementului de „justiţie” în tratarea infractorilor minori devenea din ce în ce mai importantă, incluzînd orientarea spre o pedeapsă mai severă. De la sfîrşitul anilor ’80, aceste evoluţii se reflectă prin mai multe schimbări aduse regulamentelor oficiale privind justiţia juvenilă, şi anume: în Italia (1988), Anglia şi Ţara Galilor (1988-89), Germania (1990), Belgia (1994) şi Olanda (1994-1995).

În fiecare ţară există diferite organizaţii active care se ocupă de delincvenţii juvenili şi de familiile acestora. Totuşi, cel mai important lucru este să se ştie cine poate impune acele măsuri coercitive. Motivele pentru orice tip de măsură suscită diferit tip al asistenţei sociale. Cu excepţia Danemarcii şi Scoţiei, există instanţe speciale pentru minori, însă organizarea şi autoritatea lor diferă de la un loc la altul. Irlanda reprezintă un caz special, deoarece singura instanţă pentru minori deschisă permanent se află la Dublin, în timp ce tinerii delincvenţi sînt judecaţi în alte regiuni de către tribunalele locale, în cadrul unei jurisdicţii speciale, separat de adulţi. În Italia, Franţa şi Olanda, legea penală pentru minori are obiective educative şi orice pedeapsă trebuie să-şi propună pe cît e posibil reeducarea. În Germania, Anglia şi Ţara Galilor, competenţa judecătorească privind delincvenţii minori este strict separată de intervenţiile de asistenţă socială. În Germania, intervenţiile coercitive de asistenţă socială sînt ordonate de către o Instanţă locală de supraveghere, în timp ce condamnările delincvenţilor sînt impuse de către Instanţa pentru minori. În Anglia şi Ţara Galilor, Instanţa completului de judecată privind procedurile din cadrul familiei este autorizată pentru prima categorie de intervenţii, iar Instanţa pentru tineret – pentru cea de a doua categorie. În majoritatea ţărilor un judecător profesionist îşi are locul său în cadrul instanţei pentru minori, dar uneori el este asistat de doi judecători neprofesionişti. În Franţa şi Germania, jurisdicţia penală pentru minori are trei etape: judecătorul profesionist prezidează singur cazurile mai puţin grave; cauzele referitoare la fapte deosebit de grave sînt audiate de către o instanţă intermediară formată din judecător şi asesori; pentru infracţiunile excepţional de grave, cauza este deferită „Cour d’assises des mineurs” sau la „Jugendkammer”. În Anglia, motivaţia pedagogică rămîne foarte importantă în emiterea sentinţei, însă şi mai multă atenţie pare a fi acordată individualizării, repetării şi gravităţii infracţiunii, precum şi reprezentării atitudinii comunităţii în cauza respectivă, astfel încît orientarea spre justiţie pare a fi prioritară decît asistenţa socială. În unele state nu există instanţe speciale pentru minori.

           Domeniul tratamentului minorităţii penale constituie obiectul multor controverse, adică dreptul penal al minorilor este mereu actual. Perceperea acestui cadru s-a schimbat, minorul nu mai este un adult redus, ci o fiinţă umană aparte în integralitatea sa. Corelativ, dreptul penal al minorilor şi-a cîştigat autonomia: acesta nu mai este o derogare de la dreptul penal al adulţilor care formează dreptul comun, ci este un drept special.

          Definirea minorităţii suscită dificultăţi. Limita superioară este stabilită şi nu se neagă, prin însuşi art.1 al Convenţiei privind drepturile copilului – cea de 18 ani, în afară de cazul cînd actul intern a prevăzut o derogare. Vîrsta unui minor se apreciază în ziua comiterii infracţiunii, fiind luată pînă şi ora în considerare. În cazul absenţei datelor concrete, se recurge la stabilirea vîrstei probabile a individului prin recurgerea la o expertiză medicală.

          Dar limita inferioară a minorităţii penale este controversată, unii ajungînd chiar pînă la momentul conceperii sau al naşterii. Actele nu menţionează nimic. Este regretabil că şi Convenţia nu subliniază nimic în acest sens. În pofida faptului că se comit manipulări genetice faţă de embrion, experienţe sau acte de clonare, totuşi acesta nu poate fi protejat atîta timp cît nu îi sînt recunoscute anumite drepturi.

          Dualitatea dreptului penal al minorilor. Din punct de vedere penal, situaţia minorilor este privită sub dublu aspect: fie minorul infractor, fie minorul victima infracţiunii. În calitate de infractor, vîrsta diferă de la stat la stat. De obicei, ei comit fapte contra patrimoniului, acte privind circulaţia drogurilor. Minorul victimă nu are o limită de vîrstă, de cele mai dese ori faţă de el se comit acte de maltratare.

          Noile tendinţe ale dreptului penal al minorilor. În domeniul justiţiei pentru minori, sistemele de drept urmează două modele: cel tradiţional, conform căruia începînd de la o anumită vîrstă minorilor li se aplică pedepse, şi cel mai recent, care acordă prioritate măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o anumită vîrstă care au săvîrşit fapte penale li se aplică doar măsuri de protecţie.2 În privinţa sistemul sancţionator aplicabil minorilor, există ţări care pun accentul pe măsurile educative, cum sînt Belgia, Portugalia şi Spania. În alte ţări, minorului care a săvîrşit o infracţiune i se aplică cu preponderenţă măsuri disciplinare sau pedepse; este cazul Angliei şi Ţării Galilor. În Franţa, Spania, Germania, sînt preferate măsurile alternative, precum medierea şi reparaţia penală. Minorilor care răspund penal rareori li se aplică pedepse.3  

          Se evidenţiază două sisteme privind răspunderea minorilor. În primul rînd, minoratul este folosit ca o diminuare a vinovăţiei, deoarece minorii sînt consideraţi ca avînd mai puţină „capacitate de înţelegere şi voinţă” (de exemplu, în Italia). Această scuză de minoritate (specifică sistemului francez) duce la reducerea pedepselor în comparaţie cu cele aplicate adulţilor. În al doilea rînd, se consideră că tinerii infractori pot fi influenţaţi pozitiv mai mult decît adulţii. De aceea, pedepsele şi măsurile luate trebuie să fie pedagogice. În justiţia juvenilă caracterul punitiv şi-a pierdut din importanţă, în timp ce metoda instrumentală de reabilitare a devenit predominantă.

         Medierea este din ce în ce aplicabilă în mai multe state, ca o modalitate de a evita urmărirea penală faţă de minori. Ea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. În acelaşi timp medierea nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere din 14.06.2007, medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente şi durabile. Munca în folosul comunităţi este deja ca o pedeapsă aplicată minorilor. A treia tendinţă, una anglosaxonă – tratamentul intermediar. Porneşte de la ideea că tinerii delincvenţi au nevoie mai mult de asistenţă socială decît de pedeapsă. Conţinutul tratamentului aplicat minorilor poate fi divers, dar primordial se axează pe educaţie socială şi şcolară.

Germania : În Germania, minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal, completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările şi completările ulterioare. 4

          În Germania există instituţii speciale pentru minori. Legea privind tribunalul pentru minori este aplicabilă nu doar minorilor între 14 şi 18 ani, dar şi tinerilor între 18 şi 21 ani, din momentul în care o infracţiune penală a fost comisă. Un tanar este responsabil penal dacă în momentul savîrşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei şi pentru a acţiona în consecinţă. Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori defineşte tinerii ca fiind persoanele care la momentul savîrşirii faptei au vîrsta cuprinsă între 14 si 18 ani. Cînd sînt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori. De menţionat că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vîrsta majoratului penal pînă la 21 de ani. Astfel, tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sînt judecaţi ca adulţii de către jurisdicţiile penale de drept comun. Totuşi, lor li se pot aplica dispozitiile privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului, tinîndu-se cont şi de condiţiile de viaţă, reiese că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul savîrşirii faptei acesta era asemănător unui tînăr.5

          A fost creată o instituţie judiciară autonomă, dar care este dependentă parţial de curţile criminale ordinare: tribunalele locale de instanţă şi tribunalele regionale. Legea privind bunăstarea minorilor priveşte copiii în dificultate din punct de vedere social sau care necesită o grijă şi protecţie particulară. Tribunalele de competenţă sînt cele de tutelă ataşate la structura curţilor civile ordinare. Adică, există o strînsă legătură între procedura penală şi procedura civilă aplicabilă minorilor, cu atît mai mult că intervine acelaşi judecător şi acelaşi organism administrativ pentru a asigura protecţia tinerilor: acest oficiu acordă asistenţă socială pe lîngă tribunalele de minori.

          Dreptul german admite posibilitatea de plasare a unui minor în detenţie provizorie, dar aceasta are un caracter excepţional: de exemplu, plasarea minorului într-o instituţie educativă, control judiciar în libertate. Serviciul de ajutor social procedează la observarea minorilor şi prepară un dosar de personalitate care va fi ulterior transmis la autoritatea judiciară. În procese privind minorii avocaţii nu au un rol prea important şi instruirea este condusă de către un procuror de stat, dar deciziile privative de libertate sînt luate de către un judecător de investigare.

          În cazul audienţei, formalismul poate fi atenuat doar dacă a fost aplicată procedura simplificată: în această ipoteză se impun doar unele garanţii fundamentale, ca: dreptul de a tăcea, prezumţia nevinovăţiei sau deptul la apărare. Din contra, formalismul este important pe parcursul audienţei după o acuzare formală. Dar, în orice caz, dezbaterile şi deciziile nu se fac în public larg. Judecătorul poate pronunţa diferite măsuri: educative (asistenţă educativă, educaţie sub supravegherea unei organizaţii), disciplinare (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate, varsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general, detenţie pe termen scurt [pedeapsa detenţiei nu este considerată sancţiune penală si nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această masură se execută într-o instituţie specializată şi îmbraca mai multe forme: detenţia de week-end (maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4 săptămîni)]), şi represive (închisoarea). 

          Pedeapsa inchisorii (Jugendstrafe) este dispusă cînd măsurile educative şi disciplinare sînt considerate insuficiente, ţinîndu-se cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de comportamentul făptuitorului. Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani pentru infracţiunea savîrşită. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerilor cu vîrsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sînt prioritare măsurile educative şi disciplinare6.

        Anglia : Reglementări în materia răspunderii penale a minorilor se regăsesc în Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder Act), adoptată la 31 iulie 1998 şi în Police and Criminal Evidence Act din 1984.7 Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburarii liniştii publice (Crime and Disorder Act) a abrogat prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vîrsta între 10 şi 14 ani, de aceea actualmente  vîrsta răspunderii penale este de 10 ani, iar vîrsta majoratului penal este de 18 ani.

         Dreptul englez cunoaşte instituţii specifice minorilor, în special: instituţii pentru tineri delincvenţi care sînt în detenţie, unde se tinde a li se asigura o formare şi a favoriza reeducarea lor; centre de tratament pentru tineri care privesc adolescenţi cu serioase probleme de comportament; unităţi de securitate a autorităţilor locale, orientate spre tratament şi nu spre pedepsire; în fine, sînt centre unde se deţin tinerii înainte de judecare.

         Dacă este un prim delict lipsit de gravitate, ofiţerii de politie pot lua măsuri educative faţă de minor. Cînd delictul are o gravitate mai mare, instanţa poate aplica una din următoarele măsuri disciplinare, acestea în majoritate fiind destinate tinerilor care au împlinit 16 ani:

- supravegherea, pentru o durata de maxim 3 ani;

- munca in folosul comunitatii, pe o durata intre 40 şi 240 de ore;

- o sancţiune mixtă, cuprinzînd supravegherea şi munca în folosul comunităţii;

- obligaţia de a nu părăsi domiciliul, care poate fi controlată, din 1996, prin purtarea unei brăţări electronice;

- o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani, cu obligaţie de reşedinţă, pentru tinerii sub 16 ani;

- obligaţia de a participa, 2 sau 3 ore pe săptămînă, la activităţi organizate, adesea în şcoli, pentru tinerii între 10 şi 21 de ani.

         Alte măsuri sînt prevazute de Crime and Disorder Act din 1998:

- dacă este la primul delict, tînărul va primi o mustrare, iar pentru delictul următor – un avertisment;

- despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii;

- munca în folosul comunităţii pe o durata de 3 luni.8

         Cînd fapta savîrşită de un minor este de o gravitate mare, iar punerea în libertate a minorului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, instanţa poate pronunţa pedeapsa închisorii. Conform articolului 73 din Crime and Disorder Act, minorului supus pedepsei închisorii i se aplică o măsură specială, cuprinzînd două etape: minorul este deţinut într-un centru special; ulterior, este eliberat, dar se va afla sub supravegherea unui agent de probaţiune. Durata acestei măsuri poate fi de 4, 6, 8, 12, 18 sau 24 de luni.

         Decizia de pornire a urmăririi este luată de către poliţie şi serviciul de urmărire al Coroanei. Tribunalul pentru copii are un rol esenţial, dar dacă minorul a comis o crimă în particular gravă, sau o infracţiune împreună cu un major, vor fi competente tribunalele pentru adulţi. Detenţia provizorie a minorilor este posibilă, dar tinerii delincvenţi pot fi eliberaţi sub cauţiune. Procedeele sînt duble: există ancheta socială, dar în acelaşi timp judecătorul englez poate solicita un raport de la şcoala tînărului delincvent. Instruirea este dirijată de poliţie şi de serviciul de urmărire al Coroanei, dar nu există la această etapă a procedurii careva reguli specifice aplicate minorilor.

         Audienţa este supusă formalismului. Chiar dacă uneori dezbaterile pot fi aduse la cunoştinţă publică, identitatea victimei nu poate fi totuşi divulgată. În calitate de măsuri educative sau pedepse pot fi aplicate: amenda plătită de părinţi; supravegherea; plasarea sub autoritatea serviciului social; pedepse privative speciale.

         Dreptul penal englez al minorilor se caracterizează prin aplicarea unui tratament intermediar care a fost introdus în 1969 (Children and Young Persons Act). Minorii fac iniţial obiectul unui anumit număr de teste după care se apreciază 3 criterii: periculozitatea lor, situaţia lor familială şi necesităţile lor educative specifice. Lor li se aplică un tratament intermediar, pur individual pentru a preveni recidivarea lor, a-i reîntoarce la şcoală, la muncă, în cele mai bune condiţii. În general, tratamentul intermediar durează 12 săptămîni, după care se aplică judecarea. Ea se compune din 4 părţi: tratamentul corecţional destinat a modifica comportamentul minorului; educarea socială; învăţarea şi formarea profesională; organizarea timpului liber.

         Reformarea sistemului faţă de minori este în permanentă evoluţie, de exemplu, în ce priveşte impunerea unor măsuri copiilor sub 10 ani care au comis fapte delincvente sau restricţia de a fi însoţiţi de adulţi în public la orele serii.

        Spania. Au fost adoptate mai multe texte normative pentru a aduce în concordanţă dreptul intern cu Constituţia. Reglementarea în materie este stabilită în Codul penal şi în Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000.9

         Vîrsta raspunderii penale este aceeaşi ca şi varsta majoratului penal. Articolul 19 din Codul penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai tîrziu, dispune că „minorii pana la vîrsta de 18 ani nu raspund penal. Dacă un minor săvîrşeşte o faptă penală, va răspunde conform dispozitiilor legii privind răspunderea penală a minorilor”. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 2000 stabileşte lipsirea totală de răspundere penală pentru minorii sub 14 ani, dar răspundere penală parţială pentru minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani. Între minori, se diferenţiază, în ce priveşte aplicarea legii şi a stabilirea consecinţelor pentru faptele comise, două categorii: de la 14 la 16 ani şi de la 16 la 18 ani. Pentru minorii care au împlinit 16 ani legea prevede o agravare în cazul savîrşirii de infracţiuni cu violenţă, intimidare sau punerea în pericol a persoanei. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi persoanelor majore cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au savîrşit infractiuni, cînd judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea urmatoarelor condiţii:

  • • s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără aplicarea violenţei sau a intimidării unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a persoanelor;
  • • nu există o condamnare pentru infracţiuni săvîrşite dupa împlinirea vîrstei de 18 ani;
  • • circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi.

         Minorului care nu a implinit vîrsta de 14 ani i se vor aplica prevederile ce vizează protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organica privind raspunderea penală a minorului.

         Nu orice judecător poate cerceta cauza unui minor, ci doar acela care are un an vechime în muncă şi 6 luni de formare în domeniu. Minorilor sub 16 ani nu li se aplică pedepse, ci măsuri cu caracter educativ, care, totuşi, pot fi destul de severe. Astfel de măsuri sînt admonestarea, restrîngerea unor drepturi, internarea într-o instituţie specială. Măsurile educative sînt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din

12 ianuarie 2000 (art.7)10:

  • Internarea se aplică pentru faptele de un pericol social sporit. Internarea poate fi de mai multe feluri:
  1. a) în regim închis, unde va participa la activităţi formative, educative şi de muncă,
  2. b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din comunitate,
  3. c) în regim deschis, în care va participa la programe educative,
  4. d) internarea medicală, pentru minorii cu probleme de adicţie sau psihice.
  • Tratamentul medical se aplică minorilor consumatori de alcool sau droguri;
  • Asistenţa într-un centru de zi, în care minorul va desfăşura activităţi social-educative, suplinind prin aceasta implicaţia scăzută a familiei;
  • Interdicţia de a părăsi domiciliul;
  • Libertatea sub supraveghere în centrul de formare profesională sau la locul de muncă;
  • Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată;
  • Munca în folosul comunităţii;
  • Mustrarea;
  • Ridicarea permisului de conducere sau a permiselor de portarmă.

         Italia. Reglementări privind răspunderea penală a minorilor se regăsesc în Codul penal şi în Decretul nr.48 din 22 septembrie 1988, privind dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori.

         Vîrsta răspunderii penale coincide cu cea a majoratului penal, adică 18 ani, dar în anumite situaţii poate fi coborîtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care la momentul săvîrşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art.97).

         Minorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor, dar într-o modalitate atenuată. Aplicarea detenţiunii pe viaţă minorilor a fost declarată neconstituţională.

         În Italia există instituţii specifice minorilor, judiciare şi administrative. Tribunalul pentru minori este compus din doi magistraţi şi din doi asesori experţi în ştiinţe sociale. Pe parcursul procedurii, judecătorul poate plasa tînărul delincvent în detenţie provizorie. Dar această măsură face obiectul unei reglementări stricte, pentru că ea nu poate fi aplicată decît pentru infracţiunile cele mai grave. De la începutul procedurii, minorul trebuie să fie în supravegherea serviciilor sociale ale Ministerului de Justiţie sau ale administraţiei locale. Avocaţii care intervin trebuie să fie specializaţi, ca de altfel şi parchetul pentru minori. Minorul beneficiază de mai multe garanţii procedurale. Prezenţa minorului la audienţă nu este obligatorie, judecătorul va lua o decizie în funcţie de interesul copilului. Minorul sub 14 ani este penalmente iresponsabil. Judecătorul poate aplica diverse măsuri, de exemplu, impunerea de a nu părăsi domiciliul sau plasarea într-o instituţie specială.11 

 

Referinţe:

  1. Confronting youth in Europe: juvenile crime and juvenile justice/ [edit.] Jill Mehlbye; [edit.] Lode Walgrave. - Copenhagen: AFK, 1998. - 458 p.
  2. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Răspunderea penală a minorilor şi regimul sancţionator în legislaţia altor ţări. - Bucureşti: Institutul Naţional de Criminologie, 2006, p.2.
  3. Ibidem, p.3.
  4. J-F Renucci, Ch Courtin. Le droit penal des mineurs. – Paris: PUF, 2001, p.3.
  5. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Op. cit., p.9.
  6. Jorg-Martin Jehle. Criminal Justice in Germany, p.35, published by the Federal Ministry of Justice, Fourth Edition 2005 http://www.bmj.bund.de/media/archive/961.pdf
  7. http://www.swarb.co.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct.shtml
  8. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Op. cit., p.24.
  9. http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html
  10. http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html
  11. J-F Renucci, Ch Courtin. Le droit pénal des mineurs-Paris, p.17.
Loading...