1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac"1, cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această metodă preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care le reprezintă. În această lumină, tipul este un concept, o idee, o schemă, reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, nici doar concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul cunoaşterii.2

Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi:

  1. a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai accentuate, care le disting de alte tipuri;
  2. b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante, încît el constituie un tip;
  3. c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi, unele tipuri sînt mai bine conturate şi mai frecvente.3

Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. Ulterior, acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de tip pasional, bolnav mintal şi epileptic. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agresivi, criminali cărora le lipseşte controlul sexual, criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie „criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială, criminali dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. J. Pinatel (1963) distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare. Astfel, în funcţie de o serie de criterii, în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii ale delincvenţilor, după cum urmează:

- în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent, sînt  delincvenţi normali şi anormali;

- în funcţie de tendinţa de repetare  a acţiunilor delincvente, există delincvenţi recidivişti şi nerecidivişti;

- în funcţie de gradul de pregătire, sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră;

- în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă4, L. Yablonski (1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi, criminali neurotici, criminali psihotici şi criminali sociopaţi.  Criminali socializaţi prezintă o multitudine de tulburari emoţionale. În urma impactului cu medii delincvente are loc o socializare negativă, el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent. Criminali nevrotici sînt cei care comit acte delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Aceştia constientizează că există ceva rău în gîndirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea, care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a unor infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei.  Criminalii psihotici au o personalitate puternic destructurată, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, în special, acte violente cu mobil bizar, fără sens. Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează printr-o personalitate egocentristă. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau inexistentă.5

După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii:

− prezenţa sau absenţa intenţiei;

− numărul de infracţiuni comise;

− gradul de normativitate psihică;

− gradul de responsabilitate;

− motivaţia.6

            După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a minorilor delincvenţi:

  1. Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare, contravine orientării generale a personalităţii.
  2. Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii; este situativă şi depinde de motiv şi situaţie.
  3. Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a personalităţii care se manifestă prin alegerea mediului de contact, petrecerea timpului liber, imitarea modelelor de conduită asocială.
  4. Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a personalităţii, care include cautarea activă, organizarea motivului şi situaţiei pentru infracţiune, prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini antisociale7.

Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi:

  1. criteriul demografic, clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă;
  2. criteriul social-economic, clasificînd delincvenţii după studii, genul de activitate, prezenţa sau absenţa unui domiciliu cu carater permanent, mediul de trai rural sau urban etc.;
  3. criteriul cetăţeniei: cetăţeni, cetăţeni străini sau apatrizi;
  4. criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente; agresive; cupidante; primare sau de recidivă etc.

Reieşind din toate clasificările nominalizate, principalele tipuri ale delincvenţilor, care în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori, ar fi:

  • Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mînie, ostilitate, autocontrol scăzut.
  • Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de cîştig, cupidant.
  • Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori, prezentînd unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în organizarea şi ierarhizarea valorilor sociale. Îi este specific orgoliul, vanitatea, trufia, ambiţia, individualismul, dominaţia, încrederea excesivă în sine, desconsiderearea celorlalţi, lipsa emoţiilor etc.
  • Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, idiferenţă afectivă, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral etc. La el se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.
  • Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe, a unor ocazii speciale. Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi sînt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Sînt situaţii care determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări nu ar fi comis-o. De obicei, delincvenţii ocazionali nu recidivează.
  • Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. Unica lui sursă de existenţă este comiterea infracţiunilor. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. De obicei, debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social desfuncţional. Există delincvent profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă, cîştigîndu-şi existenţa din comiterea unor activităţi parazitare, vagabondaj, cerşetorie, jocuri de noroc) şi activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist, bine planificîndu-şi activitatea infracţională).
  • Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri, din obişnuinţă. Se caracterizează prin scepticism, egoism, imaturitate intelectuală, tendinţă de opoziţie etc.
  • Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă, concretă, atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut.
  • Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale. El are o gîndire haotică, stăpînire de idei fixe, de tendinţe şi idei străine de realitatea în care trăieşte. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare, pierzînd legătura cu anturajul.8

Referinţe:

  1. Popescu-Neveanu. Dicţionar de psihologie. – Bucureşti: Albatros, 1978, p.735, citat de I. Oancea în Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed.AII Educational SA, 1998, p. 100.
  2. Pop. Tipologii de infractori // Legea şi viaţa, 2006, nr.5, p.24.
  3. Ibidem, p. 24.
  4. http://juristconsulting.ro
  5. uem.ro
  6. Mitrofan N., Butoi T. Psihologia judiciară. –  Bucureşti, 1994, p.76.
  7. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
  8. http://www.preferatele.com/docs/psihologie
Loading...