Tipărire
Categorie: Drept
Accesări: 96
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală, socială şi politică. Diferitele definiţii, mai mult sau mai puţin extinse, tind să reducă din caracterul relativ al conceptului de victimă. Înainte de  examinarea multilaterală a noţiunilor numai ce expuse, este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie.

Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia. Acest concept al victimologiei, care se înscrie în studiul explicaţiilor actului criminal, nu trebuie confundat cu criminologia victimologică, care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. De aceea, celei din urmă i se mai zice victimologia secundară, pentru a o deosebi de prima – victimologia primară, care şi ne interesează în acest caz.

Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De asemenea, victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli, constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii.1 În antichitate, preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate pentru a readuce părţile pe poziţii de egalitate.

Noţiunea victimologiei este recentă. Ea debutează înainte de al doilea război mondial, dar prinde amploare după acesta. Benjamin Mendelsohn, avocat penalist, este primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937). Conceptul de victimologie oscilează între două extremităţi: una umanistă de origine europeană, alta nord-americană tipologică (tinde a defini variate tipuri de victime).

Tendinţele victimologiei moldoveneşti sînt mai curînd cu rădăcini ce plonjează în victimologia umanistă, ai cărei precursori sînt: Hans von Hentig (1948), Ezzat Faltah (1971), Micheline Baril (1984). De-a lungul timpului, cercetările criminologice se concentrau pe actul şi autorul infracţiunii, ignorînd victima. În anii ’80 ai sec. XX, cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi, primordial, asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia.

În sens restrîns, victimologia reprezintă studiul victimelor delictelor sau crimelor, statutul lor psiho-social şi relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. Dar ea tinde a explora şi alte domenii: factorii care pot predispune o persoană să devină victimă; particularităţile fizionomice; apartenenţa la o minoritate culturală etc. Printre sarcinile victimologiei se enumeră:

Quintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în dimensiune personală, socială şi politică.

În sens extins, victima este cea recunoscută în această calitate, de către ea şi de către organele competente din stat. Potrivit  articolului 1 al Declaraţiei principiilor fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr.40/34 din 11.12.1985 a Adunării Generale a ONU), definiţia victimei ar fi: „persoana care, individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai exact – o atingere a integrităţii fizice sau morale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor penale în vigoare într-un Stat Membru, … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia drepturilor omului.” Potrivit articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii, „o persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat, arestat, urmărit, sau declarat vinovat.” „Calitatea” de victimă se dobândeşte, aşadar, simultan cu comiterea faptei, anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de aceasta.3 Victima poate dobândi, ulterior, şi calitatea de parte vătămată ori de parte civilă.

Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud, dar nici nu condiţionează, statutul de victimă. Rezoluţia ONU, despre care s-a amintit anterior, recomandă Statelor Membre crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii, prin intermediul cărora victimele trebuie să primească asistenţa materială, medicală, psihologică şi socială de care au nevoie.

Persoanele nevîrstnice sînt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. Fiind fără experienţă şi cu un fizic mai slab, inclusiv un psihic încă nestatornicit, minorii fac parte din categoria persoanelor cu victimitate sporită, graţie următoarelor particularităţi: capacitate redusă de înţelegere a actelor şi a previzibilităţii lor, capacitate redusă de discernămînt, grad mai înalt de sinceritate.  Astfel, ei pot fi nu doar instigaţi sau determinaţi la comiterea unor fapte, dar în acelaşi timp manevraţi sau ademeniţi la comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime. De obicei, minorii nu încearcă să se apere de agresori, iar psihicul lor rămîne traumat după infracţiune. Toate acestea îi pot distorsiona comportamentul, evoluţia normală a personalităţii lor, să le creeze anumite complexe, fobii.

Este bine ştiut că, în cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică, mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). Cu abuzul psihologic, însă, nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă. Traiul într-o veşnică teroare, izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă, respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual, toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate”, din care nu poate scăpa decît la o vîrstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de altă parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare, întrucît este considerată o anticameră a delincvenţei, ceea ce, din păcate, corespunde realităţii. Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea situaţii, ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ, ci şi redresarea afectivă, evident, şi somatică a copilului victimizat.4

Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de asemenea manieră, încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sînt, în general, apatice, stăpânite de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă. Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sînt, în general, afectate pe plan fizic, dar mai ales psihic pe termen lung, contactul cu ele făcîndu-se cu mare greutate datorită faptului că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului lor. Ei sînt ruşinaţi, se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidare. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vîrste foarte fragede avînd efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi  diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabile. Aceste trăsături psihologice necesită a fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinînd seama de aceste caracteristici.5

Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.6 Victima este întotdeauna fiinţa umană, deci nu pot fi admise în calitate de victimă obiectele distruse sau instituţiile prejudiciate.

Deci, prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale personalede către un agent cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă, fiind de asemenea identificat în această calitate de către majoritatea corpului social. Evident, definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. O persoană poate fi considerată victimă:

Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei procedural penale. Conform art.58 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale”. În acelaşi sens, art.59 al Codului de procedură penală stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei”. Am considera că noţiunea de victimă este cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima îmbracă această formă doar în sens juridico-penal şi procesul-penal, datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale (alin. (2) art.59 CPP RM).

Din punct de vedere psihologic, victima declanşează reacţii afective intense. Ea alimentează sentimentul de insecuritate, larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. Ca şi sărăcia, moartea şi bătrîneţea, şi din raţiuni asemănătoare, victima este exclusă din universul nostru conştient.8 După criminologul francez René Girard victima ar fi valoarea fundamentală a civilizaţiei.