1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent, sînt utilizate două noţiuni: victimitate şi victimizare.

            Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături, capacităţi, însuşiri etc.) a unei persoane concrete, determinat de existenţa fenomenului de delincvenţă, care se manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. Victimitatea poate fi generală, specială, individuală şi de masă. Victimitatea este determinată atît de factori endogeni, cît şi de cei exogeni.

Victimitatea este:

- capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta" atentatelor criminale;

- investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină victime ale infracţiunilor;

- caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;

- caracteristica comportamentului persoanei, care în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii.

Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilităţii victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni.9

Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). După o anchetă efectuată de criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vîrsta mai mare de 17 ani, s-a dovedit că în 38,8 la sută dintre cazuri victima însăşi determină comiterea faptei.

Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de victimizare a societăţii respective. De aceea, se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau rata victimizării, adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare grup social: minori, femei etc., după următoarea formulă: ,unde:   Rv – rata victimizării; V – numărul de victime; P – numărul de populaţie; E – unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000.10

Existenţa conceptelor de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii sînt mult mai expuşi spre a deveni victime decît adulţii şi vîrstnicii. Întrebarea ce se impune este dacă victimele pot sau nu să împartă responsabilitatea cu infractorii ce comit acte asupra lor.

Introducînd noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelegem rolul jucat de victimă  în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor,  von Henting ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Pe linia susţinerii ideii că victima  poartă o animită răspundere în desfăşurarea acţiunii infracţionale, a apărut conceptul  de „potenţial de receptivitate victimală”, propus de B. Mendelsohn, care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a individului, condiţionat de o multitudine de factori, precum: vîrsta, sexul, aspectul bio-constituţional, pregătirea socioculturală, caracteristicile psihocomportamentale.11                                                                                                                                                               

Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de a înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă ampatică, incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate, sinceritate şi puritatea sentimentelor, gîndurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi manevrat, minţit, determinat să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu  poate să le prevadă. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia.12

Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic. Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra sa sau înainte de victimizarea sa. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul, naţionalitatea, vîrsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul dinamic presupune cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial, după epuizarea actului, precum şi raportul victimei cu delincventul. Mai multe categorii de victime se caracterizează prin trăsături negative, cum ar fi: irascibilitate, instigator la ceartă, supraapreciere, narcisism.

Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii şi, de asemenea, metoda comiterii. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei devine pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele nesociabile, în majoritatea cazurilor, determină comiterea faptei. Din acest punct de vedere, există victime:

  • care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor;
  • care recunosc vinovăţia lor, dar continuă actul;
  • care se opresc înţelegînd inutilitatea actului.

Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Relaţiile dintre victimă şi delincvent se stabilesc în dependenţă de particularităţile personalităţii, statutul acesteia, de comportament, de starea victimei.

Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar fi:

  1. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret, cu o imagine atractivă şi cu capacitate mai slabă de apărare, şi succede cu elaborarea unui plan;
  2. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii autorului (starea de ebrietate, consumul de droguri etc.);
  3. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este comis.

Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării:

  1. experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate conferi un efect inhibitiv);
  2. hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii momentului (optimist sau pesimist);
  3. cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în cazul unei crime.

Există, de asemenea, factori victimogeni de mediu, dar care caracterizează un număr mai redus de victime: factori biologici, psihologici şi sociali.

La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster, din 1979, s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori fundamentali, care rămîn actuali şi astăzi:

  • catastrofele naturale;
  • societatea (familia, organizarea politică, conflictele sociale, sărăcia, suprapopularea, lipsa de educaţie);
  • traficul rutier, accidentele tehnologice;
  • industria care, favorizînd suprapopularea, provoacă consecinţe psihologice, sociale (integrare dificilă), economice, politice, constituind o cauză a conflictelor şi a violenţei;
  • criminalitatea în general;
  • victima ea însăşi.

Hans von Henting, în studiul factorilor victimogenetici care predispun la victimizare, făcuse următoarele concluzionări:

  • 28% dintre subiecţi avusese relaţii de ordin personal înaintea crimei;
  • 10% avusese legături familiale;
  • 10% avusese relaţii amicale;
  • 4% avusese relaţii heterosexuale;
  • 4% avusese relaţii homosexuale.

După A. Cohen, caracteristicile procesului trecerii la act ar fi:

  • acţiunea umană care nu survine subit;
  • circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune;
  • feedbackul, dezvoltarea actului depinde de martori, victimă etc.

După M. Cusson (1992)13, controlul social şi, deci, victimizarea este determinată de:

  • rolul educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale;
  • rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei;
  • frecvenţa crimelor, care indubitabil, este mai mare la oraşe, afectînd în particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania;
  • legăturile între imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora reflectă un nivel sporit de victimizare a imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou.

Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, avînd consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a minorului. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copilului14:

  1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt;
  2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac parte părinţii, care au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. Nevavînd alt model comportamental, ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie;
  3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile nevoi, cerîndu-le să exercite activităţi care îi depăşesc;
  4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot datora şi stresului vieţii lor, a unei personalităţi imature, fie unor boli psihice.

O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. Privitor la această formă de victimizare au fost trasate cîteva concluzii: fetele sînt în mai mare măsură monestate sexual; în medie, vîrsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de 9 ani; în general, victima şi infractorul se cunosc între ei.15

Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, a condiţiilor obiective şi subiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a infractorului, strîngerea probelor şi chiar depistarea infractorului. Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă în participarea din nou, în calitate de victimă, la săvîrşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte infracţiuni.

Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori ai vulnerabilităţii şi de a elabora a măsuri de protecţie.

Loading...