Drept

1. Definiția procesului penal

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării Ia timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

In alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acțiuni al organelor de stat competente și raporturi juridice ce se nasc între aceste organe și participanți, menționându-se, deci, două elemente definitorii, or la aceste două elemente se adaugă și al treilea element - "acțiunile procesuale ale persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiții date în literatura juridică de specialitate nu conțin deosebiri esențiale, fiind apropiate de cea enunțată, referindu-se la scopul imediat și mediat al procesului penal. Într-o alta opinie, în doctrina germană, procesul penal se definește ca "o mișcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinței".

Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică "succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfășurarea lor, în schimbarea lor diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesul este o mișcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noțiune semnifică mișcarea, acțiunea, activitatea ce trebuie să se desfășoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea și judecarea acelora care săvârșesc infracțiuni.

În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noțiunea "proces penal", se utilizează și termenul "procedură penală". Noțiunea de "procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea formelor și actelor îndeplinite de un organ de jurisdicție sau de alt organ de stat, în exercitarea funcției sale'". La origine, în dreptul român (deși existau noțiunile "processus" și "procede-re"), formele și actele prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era principala și unica activitate de soluționarea conflictului de drept și doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin intermediul glosatorilor din Evul mediu, termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic tradițional.

Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noțiunea de "proces" capătă, în mod ne-științific, semnificația de "cauză penală" sau "pricină penală'". Legea fundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor componente ale unei infracțiuni, de identificare a făptuitorilor și a circumstanțelor faptei; procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei și aplicarea unei pedepse pentru cel vinovat de săvîrșirea faptei penale este numită "codul de procedură penală". Noțiunile de "proces penal" și "procedură penală" sunt utilizate ca și cvasisinonime, dar pentru o înțelegere mai exactă specialiștii diferențiază aceste două noțiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acțiuni care sunt întreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către procuror, instanța de judecată și ceilalți participanți ai procesului penal conform unei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conține forma și exigențele legale impuse acțiunilor procesuale din care este compus procesul penal.

2. Particularitățile procesului penal

Procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se desfășoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acțiuni procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.

Procesul penal este o activitate care se desfășoară progresiv de la descoperirea infracțiunii și până la condamnarea inculpatului și punerea în executare a hotărârii judecătorești penale.

Totodată, această activitate progresivă este și succesivă, urmând de la o etapă la alta în funcție de rezultatul obținut și de circumstanțele stabilite.

Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfășurarea procesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care reglementează expres această activitate.

In perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum și a drepturilor participanților la proces. Legea indică și dispune formele în care se manifestă și se realizează activitățile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfășoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale". Prin intermediul legii se instituie garanții procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăților și intereselor persoanei în procesul penal.

Desfășurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în esență,procesul penal se declanșează în legătură cu faptul săvârșirii unei infracțiuni.

Nici un proces penal nu se poate declanșa și realiza pe o altă bază. Fapta săvârșită sau presupusă ca fiind săvârșită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material și cel juridic, determinând declanșarea și întreaga desfășurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală.

In activitatea procesuală desfășurată de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată participă părțile și alte persoane.

La soluționarea conflictului de drept penal participă persoane fizice și juridice titulare de drepturi și obligații, care își apără interesele ce derivă din faptul săvârșirii infracțiunii, numite în doctrină părți. Sunt părți în procesul penal inculpatul și partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Codul de procedură penală include în grupul procesual al acuzării pe: procuror (art. 51c. proc.pen.), organul de urmărire penală (art. 55 din c. proc.pen.) reprezentat de ofițerul de urmărire penală (art. 57 din c proc.pen.), victima (art. 58 din c. proc.pen.), partea vătămată (art. 59 din c proc.pen.), partea civilă (art. 61 din c proc.pen.). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include: bănuitul (art. 63 din c proc.pen.), învinuitul, inculpatul (art. 65 din c proc.pen.), apărătorul (art. 78 din c proc.pen.), partea civilmente responsabilă (art. 73 din c proc.pen.). în procesul penal sunt implicați și alți participanți, statutul cărora este reglementat de Codul de procedură penală.

Pentru buna desfășurare a procesului penal sunt atrase și alte persoane (de ex., martorii, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural).

Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a organelor statului, dar și acțiunile părților, care în unele cazuri prevăzute de lege (conform art. 276 din c proc.pen.) au un caracter decisiv. Activitatea părților este desfășurată în baza legii procesuale determinată de poziția procesuală și scopul urmărit de acestea.

De regulă, părțile și alte persoane (exceptînd subiecții oficiali ai procesului penal) sunt atrase în procesul penal contrar voinței lor, pornind de la caracterul oficialității procesului penal.

Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi și libertăți fun-damentale ale omului.

În esență, o bună parte din activitatea procesului desfășurată de organele statului are un caracter de constrângere prin actele de urmărire și judecată, precum și măsurile procesuale dispuse față de participanții la proces. Astfel, scopul procesului penal este realizat, de asemenea, prin acțiuni și măsuri cu caracter de constrângere în situațiile când participanții la proces se opun să săvârșească sau ca se abțină de la săvârșirea unor acțiuni. În cazul când legea prevede posibilitatea folosirii unui instrument de constrângere procesuală față de participanți acesta este aplicat de către organul de urmărire sau instanța de judecată, totodată asigurându- se condiții pentru efectuarea benevolă a acțiunii scontate.

Acțiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrul procesului penal se admit prin Constituție (art. 25, art. 54 alin. (2)) care prevede restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți în scopul realizării unor interese social-generale, printre care figurează și desfășurarea urmăririi penale.

3. Scopul procesului penal

Codul de procedară penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal: protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și de faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de descoperirea infracțiunii, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răs-pundere penală și condamnată.

Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevă-rului cu privire la infracțiune, pe cât e posibil într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii. Astfel, procesul penal se declanșează pentru constatarea faptului infracțiunii și persoanei vinovate, realizân-du-se sarcina tragerii la răspunderea penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.

Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracțional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem pro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub brațul drept și ferm al justiției, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la răspundere penaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menționat și alt aspect ai represiunii și anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecințe grave asupra libertății, demnității și intereselor legitime aie persoanei și care contravine exigențelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează și sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau față de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăți sau interese legale.

Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmărește - ca mijloc de tragere la răspundere penală și mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.

Realizându-se scopul respectiv față de infractori și cel de reabilitare față de per-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalității și a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un mijloc de realizare a justiției și deci un factor al stabilității societății. Totodată procesul penal are un rol preventiv general față de persoanele neangajate în activități infracționale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracțiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanșează sau continuă în privința unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din c. proc.pen.

Dreptul penal nu-și poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancțiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie de dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia.

Asigurarea în procesul penal a inevitabilității tragerii la răspundere penală ori de câte ori se săvârșește o infracțiune, precum și excluderea unei condamnări ne-drepte are o funcție educativă specială față de participanții la proces și educativă față de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesual penală își atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înțelegerea corectitudinii justiției și caracterului echilibrat al tragerii sale la răspundere penală și cunoașterea spiritului de dreptate încorporat în hotărârea pronunțată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetățenilor în spiritul respectării neabătute a legilor și a Constituției Republicii Moldova așa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din c.proc.pen.

Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă și completă a faptelor infracționale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiții ce ar exclude pedepsirea inocenților, precum și drept scop general (indirect) consolidarea legalității și ordinii de drept, prevenirea și eradicarea infracțiunilor, ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor și educarea acestora în spiritul respectării legilor.

4. FORMELE ISTORICE ALE PROCESULUI PENAL

În funcție de condițiile istorice de dezvoltare a formațiunilor social-politice de terminate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la so- luționarea unei cauze penale. Pentru a pătrunde în esența procesului penal modern, metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip și formă, analizându-le sub toate aspectele funcțiilor procesuale repartizate între subiecți, sistemului probatoriu și fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în contextul istoriei statului și dreptului se prezintă tradițional în următoarele tipuri istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez și proces penal modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat și drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate de particularitățile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La diferite etape de dezvoltare a societății, în funcție de rolul organelor ce desfășoară anumite activități procesuale, de mijloacele de probă și principiile de apreciere a probelor, de sarcina probațiunii în proces și de alți factori deosebim următoarele forme ale procesului penal: privat-acuzatorială; inchizitorială, acuzatorială, contradictorială și mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială), între tipurile istorice de proces penal și formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noțiuni identice. Problema evoluției formelor procesului penal este analizată în literatura de specialitate" în ordinea apariției, dezvoltării și evoluării tipurilor istorice de proces penal, menționându-se că una și aceeași formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).

Caracteristica generală a formelor istorice aleprocesului penal

Procesul privat acuzatorial a apărat în epoca sclavagistă în Grecia și Roma Antică,-constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a feudalismului.

Trăsătura specifică a acestui proces este faptul declanșării și susținerii învinuirii de către persoane ce au suferit în urma săvârșirii infracțiunii (cauze private) sau de către orice cetățean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârșirii infracțiunii contra statului, societății sau moralei (cauze de stat). Procesul nu putea fi intentat din oficiu de către judecător, chiar și în cazul infracțiunilor evidente, existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus, fuerit condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzația respectivă. Desfășurarea procesului era determinată de voința părților (acuzatorului și acuzatului). Astfel, renunțarea la învinuire avea consecințele încetării procesului cu sancționarea acuzatorului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta și susține învinuirea pe viitor38. In cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul, era acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoștea vina sau părăsea judecata, procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare probele. Prezentarea probelor în instanța de judecată era o obligație a părților în susținerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârșire, în procesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge probe în mod forțat. în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (litteraî). învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-și apărarea de sine stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărțeau în mai multe categorii: avocați, laudatores și patroni.

Procedura de judecată era deschisă și se desfășuram condiții de contradictoriali-tate.încarepărțile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu al procesului privat-cuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel) cinci categorii de mijloace de probă: legile (unde părțile trebuiau să-și motiveze dreptatea); depozițiile martorilor (martori erau considerați numai oamenii liberi); recunoașterea; tortura (robii de obicei erau interogați cu aplicarea torturii) și jurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era folosirea frecventă a ordaliilor (cu focul și cu apa), bazate pe concepții mistice și religioase despre adevăr, precum și practicarea duelului judiciar, cunoscut și in Dacia ca mijloc de tranșare a litigiilor.

Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal modem pentru unele infracțiuni cu un pericol social redus, când se instituie procedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanța de judecată. Lista infracțiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângerii persoanei vătămate direct în instanța de judecată variază în funcție de poziția legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul penal al României prevede o serie componențe de infracțiuni; lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală din culpă; violarea de domiciliu, amenințarea, insulta; calomnia; furtul pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere și tulburarea de posesie s.a.; iar Codul de procedură penală al federației Ruse, art. , prevede trei componențe de infracțiuni: lovirea sau alte violențe; calomnia și insulta). Astfel de cauze penale declanșate și susținute în instanța de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată.

Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut cauze de învinuire privată pentru lovire, calomnie și insultă până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 316-Xffl din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste fapte, calificându-le drept contravenții administrative. În Codul actual de procedură penală (din 14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată, aici, însă cererea se depune la organul de urmărire penală sau la procuratură, fără posibilitatea depunerii acestei cereri direct în instanța de judecată.

Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de voința celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârșirea infracțiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării părților atât pe cale extrajudiciară - prin renunțarea la orice formă de jurisdicție, cât și pe cale judiciară -prin procedura de împăciuire.

Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialității procedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalității părților, prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine un "obiect" de examinare, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest și proces secret); prin negarea dreptului victimei de a acuza și înlocuirea lui cu voința impersonală a legii care mișcă procesul înainte; prin negarea poziției judecătorului, care devine îegat de teoria probelor formale și criteriile de apreciere alor, impuse de legiuitor; prin înlocuirea noțiunii "învinuire" cu noțiunea "motive de pornire a procesului". Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o serie de infracțiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deși procesul inchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismului, aspecte de investigație (inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma (în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către șeful poliției (praefectus vigilium) și al susținerii învinuirii în fața judecății prefectului orașului (preafeclus urbamis) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcțiile de învinuire și judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane, unde guvernatorul avea atribuții administrative și judecătorești exercitate în teritoriu de către magistrații superiori (dumviri iure și guattorviri), forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalității determinate de agresiunea Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.Elemente de proces inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracțiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârșirii infracțiunii) și a infracțiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obștească, iar izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic (canonic) care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII și asupra procesului laic.

Procesul inchizitorial este specific și dreptului medieval în Moldova și Țara Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze și să judece o pricină după indicațiile date în porunca domnească, precum și să execute hotărârea luată, iar marii dregători cercetau și judecau pricinile penale și fără delegație, având o comptență materială de judecată proprie (ratione material) și personală (ratione personal), cumulându-se astfel funcțiile de urmărire, învinuire și judecare. începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârșirii infracțiunilor grave (omor, tâlhării) se făcea atât în interes public - pentru stabilirea dreptății, cât și din interes material - judecătorul însușea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru infracțiuni private; cel condamnat îa moarte avea posibilitatea (până în sec. al XVIII-lea) să-și "răscumpere capui", plătind domnitorului sau marelui vornic gloaba (dușegubina). O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele Românești era obligația satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până la hotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt sat; satul care pierdea urma plătea dușegubina. Această responsabilitate colectivă s-a menținut paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea penală. Reminiscențe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în Moldova în perioada 1820-1826) prin dispozițiile legii ce reglementează urmărirea penală (prinderea și cercetarea celui învinovățit) efectuată de ispravnici, căpitani de margine, ocolași, căpitani de târguri, căpitani de poștă, în ea fiind cuprinse și dispoziții privitoare la organizarea poterelor cu târgoveți și săteni.

O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept ro-mânesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părților chiar și în cazul când s-a pornit în urma plângerii pârtii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează cazuri de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: "Când va mărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape răpitorul de certarea morții, atuncea să cade să cerceteze bine giudețul să nu fie tocmeala părinților răpitorului sau al rudelor lui”,” și de are face și pace, vinovatul nu-ș va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu moarte".

Chiar și în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele ce scriu mai sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nu întră acele cuvinte în urechile giudețului, iară de-1 va erta după ce va fi înțeles giudețul, arunce nu se cheamă iertare aceaia sudalmă”.

lertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirilor primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în amendă', dar nu absolvirea de răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau rudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat capul infractorului în funcție de antecedentele infractorului.

Specific procesului inchizitorial european în (Franța, Germania, sec. XV- XVI-II) este sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauză penală. Astfel, judecătorului i se atribuia roiul de a constata existența probelor, care aveau forță probantă dinainte stabilită. în Moldova și în Țara Românească procedura penală a cunoscut (în sec. XV-XIX) sistemul probelor de convingere. Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe judecător să achite sau să condamne, după cum dovada nevinovăției a fost sau nu făcută, soluția fiind lăsată la libera convingere a judecătorului. In sistemul probatoriu din Principatele Românești predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple și sub jurământ ale părților sau ale martorilor, precum și ale jurătorilor penali, unde persistă ideea arhaică a dezvinovățirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală și nemotivată strict rațională.

In materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a aplicat adagiul (testis unus testis nultis), precum și o serie de norme juridice sociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765 și în alte izvoare, ce redau elocvent particularitățile dreptului feudal.

Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt pre- zumțiile legale, bazate pe amănunte cazuistice; expertiza care apare într-o anumită formă embrionară, folosindu-se declarațiile unor specialiști în medicină, în cauze privind infracțiuni contra persoanei; înscrisurile care în materie penală sunt actele îndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale sau în urma unor cercetări la fața locului efectuate prin delegația (însărcinarea) instanței de judecată; cunoștința personală a judecătorului cu privire la faptele procesului dinainte de desfășurarea lui.

Recunoașterea vinovăției de către învinuit în procesul inchizitorial avea o importanță deosebită, corisiderându-se "regina probelor". Pentru dobândirea acestei declarații frecvent se aplica tortura.

O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează expres condițiile interogării cu aplicarea forței - metodă specifică procesului inchizitorial.

Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită și în Principatele Românești, deși recunoașterea vinovăției de către învinuit era apreciată de către judecător, cu luarea în considerație și a altor probe, iar prin textul de lege "mărturisirea o va face de bună voie și va fi întovărășită cu așa feliu de întâmplări, a căror adevăr se dovedește din curgerea pricinii" s-a încercat să se limiteze aplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neaplicării principiului prezumției nevinovăției. Învinuitul era impus să-și dovedească nevinovăția, în vechiul proces românesc, mai ales în procedurile jurătorești, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovățire, neaplicându-se regula (onuspro-bandi incumbit ei qui dicit non ei qui negai - sarcina probei este al celor ce afirmă și nu a celor ce neagă; trad aut.). Principiul prezumției nevinovăției persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat nici la etapa pronunțării sentinței. Dacă era stabilită deplin vinovăția, se pronunța în mod tradițional condamnarea, dacă nu achitarea, iar în cazul insuficienței probelor pentru a adopta soluția definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentinței specifice (le plus ample informe), aplicate în Franța conform "Marii ordonanțe penale" din 1670.

Desfășurându-se în formă scrisă și secretă, procesul inchizitorial exclude elementul de contradictorialitate și, respectiv, participarea apărătorului. Astfel, în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri excepționale66, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul proces românesc) nu se admitea, motivându-se că "învinuiții trebuie și răspundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflării adevărului.

Forma inchizitorială se regăsește în procesul penal modern în statele sistemului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări determinate de principiile noi, mai umane ale procesului penal.

Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca reacție la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activități. Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiției, transformând judecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroarea judiciară era fenomen obișnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut.

Astfel, în Franța, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuita cu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor, iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanții poporului, care participă și la înfăptuirea justiției prin Curțile cu jurați, asigurând drepturile și libertățile persoanei în proces. În urma reformei judiciare în Franța este adoptat, în 1808, Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminelle) care a creat un sistem mixt de procedură, luându-se ca mode: procesul penal englez, reorganizat sub influența instituțiilor locale specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi penale, care rămâne nepublică și scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică, orală și contradictorială. Caracterul contradictorialității fazei examinării cauzei în instanța de judecată, cu particularități specifice, deosebite de "contradictorialitatea" procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez. Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, președintele instanței de judecată avea atribuția de a interoga minuțios inculpatul, după care era posibilă interogarea de către procuror și alți participanți. Având funcția aflării adevărului la etapa anchetei judecătorești prin oricare acțiuni suplimentare din oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetarea la fața locului și altele), președintele ședinței de judecată a fost numit "al doilea acuzator" în proces, fapt care confirmă esența acuzatorială a acestei faze. Procesul penal francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, unde instrucția (ancheta) rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile procedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acuzatorial. Aceeași procedură acuzatorială se instituie și în România în urma promulgării Codului de procedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspirație pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucție criminală din Franța (1808).

Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea unor împuterniciri mult mai largi procurorului în exercitarea funcției învinuirii decât apărătorului, care, deși era admis în faza instrucției (în Franța prin Legea din 189778, în România prin Legea din 1902), după prima interogare a învinuitului, nu se bucura de aceleași drepturi, în susținerea apărării, nici la judecată.

Pentru asigurarea cercetării și examinării complete și obiective a cauzelor penale în procesul acuzatorial funcția urmăririi penale și acuzării, exercitată de procuror, judecătorul de instrucție și poliție au fost divizate de funcția trimiterii în judecată și examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al instanțelor de judecată.

Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea judecătorească competentă și constituită conform legii și dacă era motivată să conțină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (opoziția și apelul) și cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalității procesului penal.

Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul probelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez, unde judecătorii (jurații) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc și reguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor în două categorii: de încredere și fără încredere sau privind dovada unor delicte prin procese verbale întocmite de funcționarii publici, care pot fi contestate numai prin declararea lor ca fiind false.

Sarcina probațiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului și părții civile, care erau obligați să dovedească faptul săvârșirii infracțiunii, vinovăției și prejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de prezumția nevinovăției. Astfel, principiul prezumției nevinovăției, recunoscut oficial prin art. 9 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, a schimbat rolul subiecților în probațiune, acordând o poziție favorabilă celui învinuit. Totodată, din prezumția nevinovăției s-au desprins o serie de reguli procesuale formulate în legislația și doctrina franceză din sec. al XTX-lea:

1. a) inculpatul care neagă faptul săvârșirii infracțiunii nu este obligat să prezinte probe în acest sens;
2. dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârșirii infracțiunii sau vinovăției, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedi de procuror;
3. dacă învinuitul a săvârșit o tentativă și acțiunile date pot constitui începutul diferitelor infracțiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârșit asupra unei infracțiuni mai puțin periculoase
4. La condamnarea de către judecata primei instanțe condamnatul poate fi lăsat în libertate până la soluționarea apelului sau recursului, care suspendă executarea sentinței de condamnare.
5. La numărarea buletinelor date de jurați, cele neîndeplinite sau neclare se consideră în favoarea inculpatului.
6. Egalitatea voturilor juraților pentru achitare și condamnare atrage achitarea inculpatului.
7. Judecata are dreptul să suspende acțiunea verdictului de învinuire ajuraților și să trimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie greșită. Acest drept nu se aplică în cazul emiterii greșite a unui verdict de achitare.

6.Situația inculpatului nu poate fi înrăutățită dacă sentința a fost atacată cu apel sau recurs de către acesta.

7.Nu se admite revizuirea cauzei în privința celui achitat, dacă circumstanțele noi apărute dovedesc achitarea greșită (M.A. HentpoB-EeSyTOB, op. cit., p. 504-505).

Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale, rolul instanței de judecată având următoarele particularități84:

1. instanța de judecată avea obligația de a declanșa procesul penal în cazul depistării indiciilor infracțiunii (art. 3 din c proc.pen. al RSSM);
2. instanța de judecată avea obligația de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă, a circumstanțelor cauzei (art. 14 din c proc.pen. al RSSM);
3. instanța de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărire penală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din c proc. pen. al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanță (art. 225 din c proc.pen. al RSSM);
4. examinarea cauzei în prima instanță era posibilă în lipsa procurorului (art. 240. din c proc.pen. al RSSM);
5. instanța de judecată declanșa procesul penal pentru noi fapte sau noi persoane la examinarea cauzei în prima instanță (art. 221,222 din c proc.pen. al RSSM);
6. Președintele Judecătoriei Supreme și locțiitorii lui aveau dreptul de a ataca hotărârile judecătorești definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din c. proc. pen. al RSSM).

Procesul contradictorial este cunoscut în țările sistemului anglo-saxon (Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părților și separarea funcțiilor între învinuire, apărare și judecată atât în faza judecății, cât și în faza urmăririi penale. Astfel, justiția penală engleză a fost definită ca, o căutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia îmbracă forma competiției între acuzator și inculpat.

Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfășoară atât de pe poziția învinuirii, cât și de pe poziția apărării, iar rolul judecătorului este de a sancționa o serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forțată, arestare, percheziție etc. desfășurate la această etapă, iar pentru unele categorii de cauze - de examinare preventivă a materialelor prezentate de părți).

În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor și experților se face fără excepții în prezența învinuitului sau apărătorului, care au dreptul să participe la ascultarea acestora. Audierile se desfășoară în mod încrucișat de către acuzator (sau avocatul lui) și de către învinuit (sau apărătorul lui).

Procesul penal englez este dominat de principiul prezumției nevinovăției, care presupune că sarcina probațiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească faptul comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel care afirmă trebuie să dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probațiunii sunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probațiunii de la acuzator la învinuit (sau apărătorul lui), în funcție de afirmațiile invocate de apărare la acuzația adusă. Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracțiunea dată sau a fost grațiat sau achitat pentru aceeași acuzație se va proba de cel acuzat, iar faptul că învinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător, aplicându-se în ultimul caz prezumția că starea normală se presupune până când nu se va dovedi contrariul, în sarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum și a tuturor circumstanțelor cunoscute de el și invocate în apărarea sa.

In procesul penal contradictorial organele de stat ce desfășoară urmărirea penală (poliția, procuratura) nu au obligația să adune probe în favoarea învinuitului; acesta, în schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaților, detectivilor particulari și experților pentru a administra probe în apărarea sa. în acest scop, legislația federală a SUA din 1964 privind justiția penală prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentru cheltuieli în scopul apărării sale.

Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc asemănător formei procesului civil, unde părțile prezintă probele în acuzare sau în apărare față de instanța de judecată, care are rolul unui arbitru.

Desfășurarea anchetei judecătorești în procesul anglo-saxon depinde de faptul recunoașterii sau nerecunoașterii vinovăției de către învinuit. Astfel, dacă învinuitul recunoaște vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească nu se desfășoară și judecătorul emite sentința fără a mai pune juraților întrebarea cu privire la fapte și vinovăție.

În cazul când învinuitul neagă faptul săvârșirii infracțiunii și acuzatorul nu a prezentat suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere în procesul-verbal a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraților.

O instituție specifică procesului penal contradictorial din SUA este acordul de recunoaștere a vinovăției (întro formă puțin distinctă decît acordul de recunoaștere al vinovăției conform procedurii penale din Republica Moldova), care se încheie între părți și presupune obligația ca acuzarea să reîncadreze fapta într-o componență de infracțiune mai puțin gravă, iar învinuitul să recunoască vinovăția în faptul săvârșirii acestei infracțiuni.

Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare și presupune existența elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi penale(caracterul nepublic și scris; lipsa caracterului contradictoriu și nemijlocirii; îndeplinirea funcției de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauză de către organul de urmărire sau procuror), precum și a elementelor procesului contradictorial în fazele judiciare.

Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie 199493, care a schimbat esențial94 rolul instanței de judecată în proces cu particularități specifice formei contradictoriale. Legislația procesual penală a Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod de procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Astfel procesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va fi analizat detaliat în lucrarea de față.