Drept

Istoria statului şi a dreptului universal cunoaşte mai multe tipuri istorice ale procesului penal, cele mai principale fiind următoarele:

• procesul penal sclavagist;
• procesul penal feudal;
• procesul penal burghez;
• procesul penal modern.

Fiecărui tip de stat şi de drept îi revine o formă sau alta a procesului penal. Formele procesului pena sunt determinate de ansamblul particularităţilor specifice ce determină aceasta sunt determinate de ansamblul particularităţilor ce determină aceasta activităţi, ca un fenomen deosebit la diferite etape de dezvoltare a statului şi societăţii. În funcţie de rolul organelor de desfăşurare anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunei în proces şi de alte particularităţi , diferenţiem câteva forme ale procesului penal: privat acuzatorial, inchizitorial, contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces îi sunt caracteristice mai multe forme  printre care o fromă dominantă ( de ex: în procesul penal sclavagist – forma privat acuzatorială, iar în cea feudal – forma inchizitorială ). Între tipurile istorice de proces şi formele este o legătură strânsă , unde tipul determină formele, fapt ce a dus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice.

Dezvoltarea istorică a formelor procesual penale este analizată în literatura de specialitate în ordinea apariţiei, dezvoltării şi schimbării tipurilor istorice de proces, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice perioadei respective.

În literatura de specialitate este larg răspândită opinia, conform căreia forma primară a procesului a fost forma privat-acuzatoriala. Conform acestei opinii, procesul se începe din voinţa părţii vătămate şi decurge în forma unei competiţii între părţi în faţa judecăţii pasive.

Conform opiniei mai multor istorici, un astfel de proces exista încă până la apariţia statului. Numai după o perioadă îndelungată de timp, societatea, statul a început să-şi asume funcţia persecutării active a infractorilor, şi în aşa mod a apărut o nou formă a procesului, anume cea inchizitorială. O astfel de schemă a apariţiei şi dezvoltării procesului este creată ci ajutorul “considerentele teoretice” ce se contrazic considerabil cu realitatea.

În Roma şi Grecia antică sclavagiste dreptul la intentarea procesului în instanţă îl aveau numai cetăţenii Romei sau Atenei, care nu era lipsiţi de drepturi. În calitate de reclamant putea fi orice persoană. După demersul făcut de un sclav putea fi pornite numai cauzele cu privire la infracţiuni contra statului. În caz dacă demersul confirmă, sclavului os de acordă libertate şi statul îi plătea stăpânului costul acestuia.

Procesul pena acuzatorial este caracterizat, în primul rând, prin modul de sesizare a organului de judecată. Dreptul de a sesiza direct un organ de judecată îi revenea, pe vremuri, victimei şi provine de la ideea primitivă, dominantă lla moment, de răzbunare a victimei împotriva infractorului. Acest drept al păgubaşului sau al victimei, adică al unui acuzator privat, a fost acordat ulterior şi persoane ( rudele apropiate ), care au devenit acuzatori populari. Fără acuzator privat sau popular nu era posibilă începerea şi desfăşurare procesului penal. Acuzatorul privat sau popular se află pe poziţii egale faţă de acuzat, desfăşurând o dispută publică, orală şi contradictorială în faţa de organul de judecată,  care era compus din judecători şi cetăţeni, având rolul de arbitru intr-o atare dispută. Acuzatorul administra probele apărării şi susţinea apărarea. Organul de judecată avea obligaţia de a veghea respectarea formelor de judecată şi de a da hotărârea, după concluzia la acre ajungea ca urmare a dezbatirilor dintre acuzatori şi acuzat.

Regimul acuzatorial al procesului penal a existat, în antichitate şi la începuturile evului mediu. În antichitate erau folosite ca probe recunoaşterea acuzatului, relatările martorului, jurământul depus pentru buna reputaţie a părţii în proces. Procesul privat acuzatorial se referă la cauzele în care au fost atinse interesele statului de către in cetăţean. A intenta procesul public acuzatorial nu primea nici o recompensă morală în caz dacă câştiga procesul. Începerea procesului privat – acuzatorial impunea o responsabilitate deosebită faţă de acuzator privind argumentele învinuirii.

Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea acuzatorului cu o amendă, privarea de dreptul de a intenta şi a susţine învinuirea, iar recunoaşterea vinovăţiei sau părăsirea judecăţii de către învinuit avea drept consecinţă încheierea procesului cu condamnarea.

Prezentarea probelor este o obligaţie a părţilor la susţinirea învinuirii sau apărării în instanţa de judecată. Faza de urmărire penală lipsea, iar baza acuzatorul avea împuternicirea de a aduna probe şi-n mod forţat, îb baza unei împuterniciri speciale de la pretorul roman. Învinuitul se află, de regulă, în stare de libertate, pregătindu-se de apărare de sine stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe categorii: avocaţi, laudatores şi patroni. Procesul privat acuzatorial este caracterizat de faptul că procedura de judecată era deschisă şi sa desfăşura în condiţii de contradictorialitate, unde părţile prezentau probele necesare.

Sistemul probatoriu al procesului privat – acuzatorial în Grecia Antică include ( după Aristotel ) cinci categorii de mijloace de probă: legile ( unde părţile trabuiau să-şi motiveze dreptatea ), dispoziţiile martorului ( martori erau consideraţi numai oameni liberi ), recunoaşterea, tortura ( robii erau de obicei interogaţi cu aplicarea torturii ) şi jurământul. Specific pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces este folosirea frecventă a ordaliilor. În procesul acuzatorial din prima perioadă a feudalismului, probele au căpătat un puternic pronunţat religios, utlizându-se aşa numite „semne ale Dumnezeului” ordrarii ( probă apei fierte, proba focului, proba fierului înroşit ), bazate pe concepţii mistice şi religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar între părţi sau între reprezentanţii lor, cunoscut şi în Dacia ca mijloc de soluţionare a litigiilor. Judecătorul hotărau potrivit „voinţei lui Dumnezeu”.

Forma privat – acuzatorială s-a dezvoltat, regăsindu-se şi în procesul penal modern pentru unele inacţiuni cu un pericol social neînsemnat, instituindu-se printr-o procedură deosebită cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată. Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe numai la depunerea plângerii de către persoana vătămată direct instanţei de judecată variază în funcţie de stat şi politica acestuia în material penală. Astfel de cauze penale iniţiate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată.

Art. 276C.P.P. R.M. prevede cauzele penale care pot fi intentate numai în urma plângerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul Penal în art 152 alin. 1, 155, 157 alin. 1, 161, 170, 177, 179 alin.1 şi 2, 193, 194, 197 alin. 1, 200, 202, 203, 204 alin. 1, 274 precum şi furtul avutului proprietarului săvârşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta se intentează pa baza plângerii părţii vătămate.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul în cazurile indicate, procesul penal încetează. Procedura în astfel de procese este generală. Împăcarea este personală şi intervine până la ramânerea definitivă a hotărârei.

Prin ramare, procesul privat – acuzatorial întru totul este determinat de voinţa celui vătămat de  a-l atrage la răspundere penală pe cel vinovat de savârşirea infracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării părţilor atât pe cale extrajudiciară – prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât  şi pe cale judiciară – prin procedura de împăcare.

Procesul penal acuzatorial a fost aplicat cu unele trăsături specifice la greci, romani, la unele popoare barbare, iar în timpul răzmeriţelor feudale – în faţa justiţiei senioriale. În linii mare, procesul acuzatorial a fost cunoscut în perioada feudală şi-n ţările româneşti.

Dacă procesul penal acuzatorial a constituit, pentru acuzat, o anumită garanţie în ceea ce priveşte dreptul său la apărare, cu toată cruzimea unor mijloace folosite, acesta nu putea totuşi să asigure o represiune fermă în toate cazurile de savârşirea a infracţiunilor. În lipsa iniţiativei din partea victimei sau acuzatorului popular a căror tăcere putea fi uşor obţinută , nu orice infracţiune săvârşită putea fi pedepsită. De asemenea, lipsa unor cercetări preliminare judecăţii producea dificultăţi la dovedirea vinovăţiei unui acuzat direct în judecată.

Întărirea monarhiei absolute, în perioada feudalismului dezvoltat, impunea oficializarea activităţii de represiune a infracţiunilor, deoarece potrivit unor considerente, periclitau nu numai victima, ci şi statul, pedeapsa aplicată la sesizarea victimei era în contradicţie cu noua ideologie în acest domeniu al vieţii sociale, din care cauză procesul penal necesita reorganizare. Acest proces, după procedura de investigaţii desfăşurată de persoana însărcinată oficial cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, a fost denumit inchizitorial.

Procesul inchizitorial apare odată cu dezvoltarea caracterului oficial al procedurii vechi privat – acuzatorială prin excluderea principiului egalităţii părţilor, prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului, care devine obiect examinării fiind supuse cele mai crude tratări ( tortuta, arestarea şi procesul secret ) prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea lor cu voinţa impersonală a legii în baza căreia se desfăşura procesul; prin negarea poziţiei judecătorului legat de teoria probelor formale impuse de legiuitor; prin înlocuirea noţiunii de învinuire cu noţiunea de motive de pornire a procesului.

Treptat   procesul privat – acuzatorial a fost înlocuit cu procesul  inchizitorial pentru o serie de infracţiuni grave. Chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul inchizitorial este tipică perioadei feudalismului, aspecte de “inquizito” – investigaţie, în vederea cautării probelor de către judecător se întâlnesc în Roma în perioada monarhiei prin faptul  efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei şi susţinerea învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de învinuire şi judecată.

Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane , unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti, exercitate în teritoriu de către magistraţi  superiori, forma privat – acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii crescând de determinarea de agresiune Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.

Elementele de proces inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracţiuni flagrante ( în cazul judecării infractorului  la locul săvârşirii infracţiunii ) şi infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iar izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic ( canonic ) care s-a răspândit în Europa în sec. XI – XII şi asupra procesului laic. Procesul inchizitorial este forma procesuală de bază în Europa de Vest în sec. XI – XII şi este menţionat în majoritatea culegerilor de obiceiuri locale şi în unele documente din această perioadă.

Elementul de bază al acestui proces este, în primul rând, identitatea procedurii în cazurile judecătoreşti penale şi civile. Orice cauză era prezentată ca p dezbatere publică dintre cel ofensat si cel care a ofensat, indiferent de fapt cum se numesc ei: reclamant şi reclamat, acuzat şi acuzator. Aceasta dezbatere avea loc în faţa judecăţii, în formă orală şi procedee strict stabilite de cutumele feudale. Părţile au aceleaşi drepturi procesuale una faţă de alta şi faţă de judecător. În cazurile penale condamnatul se pedepseşte, iar în cazuri de achitare, pedeapsa este aplicată faţă de acuzator. Părţile duc personal procesul, făcând toate declaraţiile şi obiecţii necesare. Cuvintele spuse de el joacă un rol deosebit: hotărârea judecăţii trebuie să se bazeze numai pe cuvintele spuse de părţi. Aceasta este una dintre principiile esenţiale, de multe ori menţionat în izvoare. Această regulă persista pe parcursul câtorva secule, şi noi o întâlnim în practica judiciară a sec. XIII – XVII.

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval din Moldova şi Ţara Românească, unde demnitorul delega un dregător care trebuia să cerceteze şi să judece o pricină după indicaţiile date din porunca domnească, precum şi să execute hotărârea luată, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie, având o competenţă de judecată proprie materială şi personală, cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecată. Începerea cercetării din oficiu de către marii dregători, în cazul săvârşirii infracţiunilor grave ( omor, tâlhării ) se făcea atât în interes public pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din interes material, datorită faptului însuşirii de către judecător a valorii pedepselor pecuniare date pentru infractiuni private, precum şi posibilitatea ( până în sec. XVII – lea ) de “răscumpărare a capului” de către cel condamnat la moarte prin plata gloabei domnitorului sau marelui vornic.

O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele româneşti era obligaţia statului de a prinde răufăcătorii prin urmărirea lor până la hotarul statului vecin, unde urmărirea răufăcătorului este dată în sarcina acelui stat; cine va perde urma va plăti duşegubina. O altă trăsătură specifica a procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept românesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor, chiar şi-n  cazul când s-a pornit cazul în urma plângerii părţii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează elocvent cazuri de răpiri de femei:”când va marturisi muiara sigur de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape răpitorul de cercetarea morţii, atuncea se cade să cerceteze bine jiudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitorului sau a rudelor lui”.

Chiar în cazul infracţiunii „suduitului” ( insultei ) se menţiona că „ se scriu mai sus, arată cum cel suduit au iertat pri cel l-au suduit, înainte până a nu întra acele cuvinte în urechile judeţului. Iară de-l va ierta dupăce va fi înţeles judeţul, atuncea nu se cheamă iertare aceea sudalmă”. Iertarea infractorului de către victimă sau în urma despăgubirilor primite atrăgea, de obicei, transformarea pedepsei capitale în amendă, dar nu absolvirea de la pedeapsă penală. Domnul aprecia, dacă era cazul să fie răscumpărat capul infractorului în functie de antecedetele infractorului, dar nu cel vătămat rudelor lui.

Specific procesului inchizitorial european în Franţa, Germania (sec. XV-XVIII) este sistemul probelor legale³¹ în stabilirea adevărului într-o cauză penală ce atribuie judecătorului rolul de a constata existenţa probelor care aveau forţă probantă dinainte stabilită. în sens contrar, procedura penală din Moldova şi Ţara Românească în sec.XV-XIX a cunoscut siste­mul probelor de convingere, ce presupunea că proba administrată nu-1 sileşte pe judecător să achite sau să condamne, în funcţie de împrejurările cauzei, ci să soluţioneze cauza conform convingerii judecătorului. în sistemul probatoriu din Principatele române predomina proba testimonială: mărturisiri simple şi sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale juraţilor penali, unde persistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală şi nemotivată strict raţional.³²

în materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a aplicat principiul testis unus testus nulus,^ precum şi o serie de norme juridice sociale: morale, religioase, stipulate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765 şi în alte izvoare³⁴ ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal.

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuiţi, în procesul inchizitorial, avea o importanţă deosebită, considerându-se „regina probelor". Pentru dobândirea acestei declaraţii se aplica frecvent tortura. O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei, care este o particularitate a procesului inchi­zitorial. Tortura ca mijloc folosit la interogarea învinuitului a fost prevăzută şi în Principatele române,³⁵ deşi recunoaşterea învinuirii era apreciată de către judecător cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege „mărturisirea o va face de bunăvoie şi va fi întovărăşită cu aşa fel de întâmplări, al căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii".³⁶ Astfel s-a încercat a limita aplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neaplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei învinuitului, care se străduia să-şi dovedească nevinovăţia. în vechiul proces românesc mai ales în procedurile judecătoreşti, unde sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire, neaplicându-se regula onus probandi incuhit ei qui dicit non ei qui negat?

Inexistenţa principiului prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial se manifestă şi la etapa dării sentinţei. în funcţie de stabilirea deplină a vinovăţiei, se pronunţă în mod tradiţional condamnarea sau achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor se dădeau soluţii respective; învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentin­ţei specifice {leplus ample informe)™, întâlnită în Franţa conform „Marei ordonanţe penale" din 1670. Procesul inchizitorial, fiind desfăşurat în formă scrisă şi secretă, excludea elementul de contradictorialitate, respec­tiv şi participarea apărătorului.

Astfel, apărătorul, în procesul inchizitorial francez, nu se admitea decât în cazuri excepţionale, motivându-se că „învinuitul trebuie să răs­pundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflării adevărului. Forma inchizitorială se regăseşte în procesul modern în statele sistemului de drept continental în faza urmăririi penale, cu o serie de modificări determinate.

Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de judecată a fost încredinţată unui funcţionar public (magistrat), care reprezenta puterea statului. Instanţa de judecată era constituită numai din judecători de profesie, care au obţinut un rol activ în realizarea procesului penal, adică acţionau din propria iniţiativă pentru cunoaşterea faptelor, indepen­dent de poziţia părţilor. Judecata se desfăşura în secret, în scris şi în contradictoriu, dreptul la apărare fiind restrâns. în procesul probaţiunii se admitea un sistem de probe legale, a căror valoare era stabilită în prealabil de lege. Esenţa probelor o alcătuia mărturisirea acuzatului care putea fi obţinută prin tortură.

Dacă procesul penal inchizitorial asigura mai bine reprimarea infracţiu­nilor, organele de stat având obligaţia de a acţiona din propria iniţiativă în acest scop, atunci dreptul la apărare al acuzatului era mai slab asigurat, deoarece secretul cercetărilor preliminare îl lipsea de o apărare eficientă, şi nu i se aduceau la cunoştinţă nici probele de acuzare. Deşi necorespun­zător din punct de vedere ştiinţific, sistemul probelor legale constituia totuşi un progres faţă de competiţiile judiciare şi ordalii.

Procesul inchizitorial în forma sa clasică a apus încă în sec. al XIX-lea, la aceasta contribuind revoluţiile democratice. Drept exemplu ne poate servi situaţia Franţei, unde în urma revoluţiei s-au produs schimbări majore în domeniul procedurii penale, fiind introduse noi instituţii juridice precum Curţile cu Juraţi, publicitatea, egalitatea tuturor în faţa judecăţii, examinarea orală a cauzei etc, adică elementele definitorii ale procesului contradictorial.

Procesul penal mixt a constituit o reacţie împotriva exceselor proce­sului inchizitorial, condamnat de ideile noi ale secolului al XVIII-lea, premergătoare revoluţiei burgheze din Franţa. Acest tip de proces s-a format din îmbinarea în faza cercetărilor prealabile a trăsăturilor procesu­lui inchizitorial cu trăsăturile procesului acuzatorial în faza de judecată. Şi, în mod corespunzător, etapa premergătoare judecăţii se desfăşura în secret, în scris şi necontradictoriu, iar şedinţa de judecată era publică, orală şi contradictorie.

Tortura a fost, oficial, abolită. în locul sistemului probelor legale a fost adoptat sistemul probelor libere, aprecierea lor făcându-se potrivit convingerii intime a judecătorilor. Unele elemente acuzatoriale pătrund şi în faza cercetărilor prealabile, spre exemplu, participarea apărătorului la întocmirea unor acte de urmărire penală, iar elemente inchizitoriale pătrund în faza de judecată - şedinţa de judecată secretă în unele cazuri. Actualmente procesul penal mixt este caracteristic pentru Franţa, Germa­nia etc. Sub aspectul evolutiv, procesul penal mixt a constituit un progres faţă de cele mai vechi.

Deşi Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea S.S. al R.S.S.M. din 24 martie 1961, intrat în vigoare de la 1 iulie al aceluiaşi an, a suferit multe modificări şi completări din momentul intrării în vigoare, mai cu seamă în perioada anilor 1991-2003, totuşi el a păstrat un şir de trăsături inchizitoriale, mai ales în faza de cercetare prealabilă.

Legea nr. 205-XV Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedura penală al Republicii Moldova din 29.05.2003 pune în aplicare Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003⁴¹ care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.

Realităţile actuale nu ne mai permit să purtăm discuţii privind un sistem pur inchizitorial care se presupune că ar fi în ţările dreptului continental, inclusiv în Republica Moldova, întrucât constatăm existenţa unui sistem mixt, care s-a cristalizat în virtutea contaminării elementelor favorabile ale ambelor sisteme de drept⁴². De asemenea nu este clarificată pe deplin contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în fazele de judecată. Aceasta ne permite să calificăm procesul penal din Republica Moldova ca proces de tip mixt.

Procesul penal contradictorial a apărut şi s-a dezvoltat în Anglia, S.U.A., Canada. El se realizează pe principiul egalităţii părţilor şi al diferen­ţierii funcţiilor de învinuire, apărare şi soluţionare a cauzei penale. Acuza­torul public are sarcina probării vinovăţiei învinuitului (inculpatului). în procesul penal contradictorial organele de drept ce efectuează urmărirea penală (procuratura, poliţia, organele de securitate a statului) nu au obliga­ţia să adune probe în favoarea învinuitului, dar totodată trebuie să dezvăluie datele de fapt care confirmă nevinovăţia învinuitului. învinuitul, la rândul său, întreprinde măsuri active cu ajutorul avocatului pentru a se apăra.

Completul de judecată este de obicei foarte pasiv şi joacă rolul unui arbitru între învinuire şi apărare.

Decizia instanţei de judecată depinde de poziţia părţilor (de ex. recu­noaşterea vinovăţiei de către inculpat exclude ancheta judecătorească şi instanţa dă o sentinţă de condamnare). Refuzul acuzatorului de la acuzare determină achitarea inculpatului. Contradictorialitatea se manifestă mai accentuat la examinarea cauzelor penale de către curtea de juraţi.