1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Negocierile (tratativele)

Constituie prima procedură diplomatică de soluţionare paşnică. Reprezintă un demers necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai aplicabile mijloace de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt cel mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor părţile vin în contact una cu alta în mod direct.

Negocierile sunt considerate ca nefiind o modalitate bine definită din punct de vedere procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor, ca şi prin schimburi de documente scrise.

Negociatorii sunt, în general, funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, membri ai misiunilor diplomatice, membri ai guvernelor sau alte personalităţi care posedă experienţa şi prestigiul în domeniile ce formează obiectul negocierilor. Unul dintre avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite de reprezentare.

Doctrina conturează regula privitoare la anterioritatea negocierilor, adică de obligaţia părţilor de a angaja negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluţionare paşnică.

O altă regulă este desfăşurarea negocierilor cu bună-credinţă, adică cu intenţia reală de a se ajunge la o soluţie reciproc acceptabilă. Obligaţia de a negocia nu implică obligaţia de a se ajunge neapărat la o soluţie acceptabilă.

Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să dureze doar câteva zile sau mai mulţi ani. Prin tratate internaţionale se stabilesc uneori termene limită.

 

2. Bunele oficii

Bunele oficii reprezintă acţiunea unui terţ menită a crea condiţii favorabile pentru ca statele în litigiu să poată ajunge la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor.

Scopul bunelor oficii constă în determinarea părţilor în diferend să înceapă negocierile sau să le reia, dacă acestea au fost întrerupte. Cel care oferă bunele oficii nu participă la tratative, misiunea lui încetează de îndată ce tratativele au fost reluate.

Este un procedeu de intervenţie amicală. Bunele oficii pot fi oferite de terţi ori solicitate de părţile la un diferend. Pentru a se angaja în activităţile de bune oficii, terţul are nevoie de acceptarea părţilor.

 

3. Medierea

Medierea desemnează acţiunea unui terţ de participare la organizarea negocierilor, pe care de regulă le conduce, examinând fondul diferendului şi făcând propuneri pentru soluţionarea lui. Mediatorul participă în mod activ şi direct la negocieri, făcând propuneri de soluţionare care au numai un caracter facultativ pentru părţi.

Medierea poate fi acţiunea unei persoane aleasă ţinând seama de calităţile sale personale sau de funcţiile pe care le îndeplineşte. Medierea mai poate fi realizată de unul sau mai multe state ori de o organizaţie internaţională. Mediatorul trebuie să fie acceptat de părţi, acestea îi definesc mandatul.

Din punct de vedere procedural, medierea internaţională se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau etape care trebuiesc parcurse. În practică, acţiunile de mediere se pot întrepătrunde cu negocierile directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul intervenţiei unui mediator.

Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de mediator.

 

4. Ancheta internaţională

Are ca scop stabilirea exactă a faptelor şi lămurirea împrejurărilor care au dus la apariţia diferendului. În vederea atingerii acestui obiectiv, se creează comisii internaţionale de anchetă, compuse din terțe persoane care nu sunt implicate în conflict.

Temeiul constituirii comisiilor de anchetă îl constituie un acord internaţional încheiat de părţile în litigiu. Acest acord poate să rezulte dintr-o convenţie bilaterală sau multilaterală. În acord se vor preciza situaţiile de fapt ce vor trebui examinate, compunerea comisiei de anchetă, termenele impuse acesteia.

Comisiile de anchetă se alcătuiesc dintr-un număr impar de membri, denumiţi comisari. Aceştia pot fi cetăţeni ai statelor părţi la diferend, dar şi ai unor state terţe. Comisarii aleşi îşi îndeplinesc misiunea în calitate de specialişti şi nu în calitate de reprezentanţi ai statelor. Desfăşurarea lucrărilor comisiilor de anchetă are un caracter contradictoriu. Părţile sunt reprezentate de agenţi, care expun versiunea proprie asupra faptelor. Se pot prezenta diferite documente, se pot audia martori şi experţi. Comisia se poate deplasa pe teren, dar doar cu acordul statelor pe teritoriul cărora urmează să ancheteze.

În final, comisia întocmeşte un raport. Acesta este adoptat cu votul majorității membrilor. Raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu. În raport, comisia de anchetă se va limita la stabilirea situaţiei de fapt, fără a propune soluţii referitoare la fondul diferendului.

Ancheta internaţională se aplică unei categorii relativ limitate de situaţii. Ancheta internaţională intervine în special în situaţiile care s-au creat în jurul unui dezacord care priveşte fapte izolate şi care poate fi rezolvat printr-o investigaţie imparţială.

 

5. Concilierea internaţională

Concilierea internaţională este un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură, în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării.

Ca ultim mijloc politico-diplomatic, face trecerea de la aceste mijloace la cele jurisdicţionale, de care se deosebeşte prin aceea că soluţia propusă nu este obligatorie. Ea are un caracter complex, îmbinând elemente de anchetă cu cele de conciliere.

Temeiul declanşării unei concilieri internaţionale îl constituie acordul părţilor la diferend. Procedura comisiilor de conciliere se derulează în două faze: cea de anchetă, constând în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi faza de conciliere propriu-zisă, care se desfăşoară în contradictoriu cu ascultarea părţilor. Comisia întocmeşte un raport, ale cărui concluzii trebuie motivate atât în fapt, cât şi în drept.

Raportul nu are forţă obligatorie pentru părţi.

Loading...