Nucleul conceptual al statului de drept s-a format la intersecţia a trei mari modele: modelul englez „Rule of Law”, modelul german „Rechtsstaat”, modelul francez „L’Etat du droit”.
1. Modelul englez
În viziunea engleză statul de drept este „Rule of Law”. Aceasta s-a implantat progresiv în ambianţa suveranităţii monarhului ca o încercare de limitare a acestuia şi de consacrare a suveranităţii Parlamentului. Rezultatele s-au manifestat în doua direcţii:
- restrângerea prerogativelor monarhului şi recunoaşterea lor -„unei puteri constituite” prin normele dreptului pozitiv;
- necesitatea fondării actelor executivului, direct sau indirect pe autoritatea Parlamentului, Rule of Law se bazează mai mult pe principiul egalităţii şi mai puţin pe cel al legalităţii. Presupune obligaţia tuturor, în egala măsură, de a se supune legii şi jurisdicţiei.
În esenţă, statul legal este acel stat în care se asigura „domnia legii (Rule of Law) sau suveranitatea legii”. Această domnie a legii se poate realiza în următoarele condiţii:
- existenţa unei puteri de reglementare autonomă; ca şi în statul poliţienesc principiul legalităţii implică necesitatea unui raport strict de conformitate a actelor administrative cu legea. Legea nu este doar limita activităţii executive, este chiar condiţia acesteia, organele administrative mărginindu-se la executarea legilor. „Executivul poate face tot ceea ce nu este explicit interzis, el nu trebuie să facă doar ceea ce este explicit permis”[1].
- separaţia puterilor în stat ca o condiţie necesară libertăţii. Este necesară evitarea dictaturii majorităţii şi garantarea pluralismului politic şi a principiului alternanţei la putere.
- perfecţionarea instituţiilor reprezentative, „reprezentarea proporţionala şi Partuenstaat sunt fructele naturale ale statului legal[2]. Statul legal fiind unul din nivelurile statului de drept,[3] se deosebeşte de acesta prin faptul ca este el însuşi o forma de guvernământ, că executivul este subordonat legislativului şi că tinde la asigurarea supremaţiei legislative.
Toate aceste trăsături ale statului legal pot conduce la doua fenomene contradictorii: fie acceptarea suveranităţii Parlamentului şi alunecarea sistemului spre un guvernământ adunare, fie criza statului legal, determinată de criza parlamentarismului, ceea ce s-a şi întâmplat în Italia, începând cu anul 1924, în Germania după 1933, în Spania după 1936, precum şi în alte ţări.
2. Modelul german
În versiunea germană întâlnim conceptul de Rechtsstaat. În evoluţia sa istorică acest concept a cunoscut patru ipostaze[4]:
- Ipostaza liberală; aceasta corespunde fazei societăţii moderne sau capitaliste, reclamă existenţa unor drepturi fundamentale, subordonarea puterii dreptului, având legi care să satisfacă cerinţele de egalitate a competiţiei economice, preeminenţa Parlamentului;
- Ipostaza materială; în această ipostază conceptul de Rechtsstaat devine conceptul constituţional central, statul realizându-şi scopurile numai în cadrul dreptului şi prin drept;
- Ipostaza formală; aceasta se remarcă odată cu ascensiunea pozitivismului juridic, în care statul nu mai este identificat cu poporul, acesta fiind definit ca persoană juridică, dreptul nu mai poate fi situat deasupra statului, fiind creaţia acestuia, statul îşi restrânge propria sa activitate prin norme juridice pe care el însuşi le creează;
- Ipostaza democratică, fondată pe principiul legitimităţii în care decizia oficială a organelor statului adoptată conform unei proceduri, are la baza consimţământul exprimat al cetăţenilor. În această ipostază accentul este pus pe ideea de Constituţie, principiul suveranităţii poporului şi promovarea drepturilor omului.
Majoritate doctrinei este de acord că primul care încearcă o teorie şi o definiţie a statului de drept este Robert von Mahl[5] . El precizează că această denumire se potriveşte numai pentru acea organizare care are drept scop disciplinarea vieţii poporului, în aşa fel încât fiecare individ să se bucure de exerciţiul liber al forţelor sale. El recunoaşte în acelaşi timp că aceasta nu poate exista dacă nu se recunosc drepturile subiective autorităţilor şi indivizilor.
Acest concept născându-se în Germania, nu este lipsit de interes a analiza evoluţia sa în doctrina germană, al cărui ecou se răsfrânge în doctrina tuturor ţărilor, servind drept model.
Karl Schmitt[6], unul dintre cei mai importanţi doctrinari germani, examinând originea şi evoluţia acestui concept distinge trei perioade ale statului de drept:
- prima perioadă este cea în care noţiunea statului de drept este cunoscută prin contrast cu statul creştin sau cu celelalte forme non-liberale;
- a doua perioada este cea ştiinţifico-politică;
- a treia perioada este cea în care statul de drept este acel stat a cărei organizare are drept scop să asigure principiul legalităţii justiţiei şi administraţiei, un stat care guvernează independenţa judecătorilor şi care posedă o jurisdicţie administrativă.
G.G.Bluntschle[7], un alt doctrinar german atribuie termenului de Rechtsstaat cinci sensuri. Prin stat juridic se înţelege:
- statul nu este numit decât sa protejeze drepturile indivizilor;
- statul trebuie sa reglementeze drepturile comunităţii, cunoscând în acest timp drepturile private;
- statul are misiunea de a proteja binele public, însă constrângerea nu se poate justifica decât atunci când se întemeiază pe un drept;
- statul nu are un fundament religios ci unul uman;
- statul patrimonial având dreptul cetăţenilor de a participa la treburile publice.
El preferă totuşi calificativul de stat constituţional.
Un alt teoretician german, Bluntschle[8], mărturiseşte confuzia care înconjoară această noţiune şi în acelaşi timp demască insuficienţa termenului. „Înseamnă a nu cunoaşte bogata natura a statului, a opune statul juridic (Rechtsstaat), statului poliţist (Polizeistaat) şi a recomanda lumii moderne a se tine exclusiv de acela”.
Bluntschle consideră expresia de stat de drept „rea aleasă”, preferând calificativul de stat constituţional (Verfassungsstaat).
O contribuţie însemnată în legătură cu legalitatea statului de drept a fost adusă de doctrina juridică germană prin Ihering şi Hellinek care vorbesc de triumful „legalităţii”[9] prin intermediul statului de drept. În conformitate cu ideea lui Ihering, care a susţinut că statul trebuie să fie legat prin drept, idee dezvoltată de Hellinek, ce argumenta că este imperios ca statul să fie limitat în acţiunea lui prin legea pe care o face el însuşi (deoarece nu este posibil ca ceea ce e drept pentru un particular să nu fie socotit ca drept şi pentru stat).
Sistematizând diferitele opinii în legătură cu statul de drept, în viziunea germană, putem sesiza că accentul cade pe necesitatea de a asigura legalitatea în administraţie şi controlul jurisdicţional al acestuia.
Republica de la Weimar a constituţionalizat conceptul, el devenind astfel „stat constituţional”, deşi, în realitate a rămas „stat legal”, legislativul rămânând în afara oricărui control.
3. Modelul francez
În versiunea franceză statul de drept a fost un „stat legal”(Carre de Molberg) având ca principal principiu cel al egalităţii şi tinzând spre asigurarea supremaţiei legislativului în raport cu executivul.
Modelul francez acreditează ideea obiectivării dreptului creat de stat, acesta detaşându-se de voinţa care l-a creat, dobândind o existenţă proprie care se ataşează statului şi, la nevoie, se supune lui. Negând posibilitatea dreptului de a avea un fundament exterior statului şi statul fiind singurul creator al dreptului, acesta din urma este constituit ca factor de limitare a puterii statului, dar, nu ca instrument exterior de constrângere a statului, ci ca formă intrinsecă, decurgând din procesul obiectivării lui într-o ordine juridică caracterizată prin stabilitate, coerenţă şi ierarhizare. „Dreptul individual este considerat ca fundamentul dreptului general[10]”.Complexul normelor juridice trebuie să tindă spre o perfectă asigurare a libertăţii cetăţeanului, luat ca entitate.
Unul din reprezentanţii de seama ai doctrinei franceze, Deguit[11], preciza următoarele: „Spunând că statul e legat de drept, vrem să spunem mai întâi că statul legiuitor este obligat de drept să nu facă anumite legi. Vrem sa spunem apoi că statul, după ce a făcut o lege , atât timp cât aceasta trăieşte, este legat de legea făcută, el o poate modifica, abroga, dar atâta timp cât ea durează el însuşi este obligat să se supună acestei legi, ca şi supuşii săi”. Administratorii săi, judecătorii şi chiar însăşi legislatorii trebuie să aplice legea şi nu pot să acţioneze decât în limitele fixate de ea.
Deguit preciza ca din ziua în care s-a înţeles noţiunea de stat de drept, s-a manifestat energic nevoia de a edifica construcţia juridică a statului.
Un alt reprezentant al doctrinei franceze, M.Haurion[12], analizează statul de drept în interiorul unei democraţii politice. El precizează că este stat de drept numai în următoarele condiţii:
- când puterea publică este în acelaşi timp şi juridică, se supune regulilor de drept pozitiv pe care ea însăşi le-a creat.
- când dreptul care se naşte din deciziile guvernamentale şi acela care naşte din adeziunea cutumiară a supuşilor s-au echilibrat într-o formă de drept superioară, care este legea.
- Bonnard[13] consideră statul de drept o prima etapă spre sprijinul legalităţii. După părerea sa în statul de drept, principiul legalităţii se impune administraţiei, însă numai în ceea ce priveşte situaţia juridică a particularilor, pentru partea referitoare la reglementarea activităţii sale interne regimul legal comportă stabilirea complectă a principiului legalităţii, sub rezerva totuşi a unei oarecare puteri discreţionare.
Am afirmat la începutul acestui capitol ca statul de drept s-a format la intersecţia celor trei modele: francez, englez, german. Am dezvoltat aceste modele tocmai pentru înţelegerea importanţei ideologiei şi doctrinei statului de drept în formarea nucleului său conceptual.
[1] I.Deleanu-Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p. 105
[2] Ibidem
[3] Caree de Molberg p.490
[4] I.Ceterchi-Tratat elementar de teorie generala a dreptului, p. 159
[5] Polizuwissenchaft nach den Grundsazen des Rechtsstaat, 1831 vol. I. La rândul sau Robert von Mahl atribuie paternitatea acestui concept lui Grotius cu a sa De jure pacis ac belli, iar G. Del Vecchio(in Dirito e personalita umana) o atribuie lui Cartesius
[6] Nationalszalismus and Rechtsstaat, în Juristiche Wochenschrift 1934, p. 713si urm.
[7] G.G.Bluntsche-Teorie generale de l’Etat, 1891, p.52
[8] Bluntschli-Teorie generale de l’Etat, 1981, ed.III
[9] vezi Paul Negulescu-Curs de drept constitutional roman, Bucuresti 1997, p 104
[10] Beudant-L’Individu et l’Etat, p. 137
[11] Deguit-Traite de Droit Constitutionnel,1911, vol. I, p. 50
[12] M.Haurion-Principes de Droit publiqe, 1916, p. 17 şi urm.
[13] R.Bonnard-Precis elementaire de Droit administrative, Sirey, 1926, p.138