1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Montesquieu atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre natura guvernământului şi principiilor sale, subliniind că aceasta constă în faptul că natura sa îl face să fie aşa cum este, pe când principiile îl fac să acţioneze. Natura guvernământului exprimă structura sa specifică, pe când principiile exprimă pasiunile omeneşti care  îl pun în mişcare. Or, legile nu trebuie - după opinia lui Montesquieu - să corespundă în mai mică măsură principiului fiecărui guvernământ decât naturii lui.[1]

Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că Statul de drept presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale: accesul la putere să aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în baza legii; izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului.

1. Accesul la putere prin vot popular

După cum observa Jean Jacques Rousseau ideea reprezentanţilor este o idee modernă; Ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ nedrept şi absurd, în care specia umană este degradată, iar numele de om este dispreţuit.[2]

Într-un Stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece legea care stabileşte felul de a da votul - după cum sublinia Montesquieu - este o lege fundamentală a democraţiei.[3] Atunci când poporul votează trebuie să i se asigure toate condiţiile pentru a se exprima în deplină libertate; nimeni nu trebuie să se îndoiască de discernământul poporului în alegerea reprezentanţilor săi.

Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra şirului neîntrerupt de  alegeri uimitor de potrivite pe care le-au făcut atenienii şi romanii.[4]

După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de destoinici să aleagă, dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora socoteală de administrarea treburilor obşteşti, dar unii nu sunt în măsură să administreze nemijlocit treburile publice. De aceea, desemnarea reprezentanţilor trebuie să se facă pe criterii de competenţă şi experienţă, pe baza unui comportament civic, care a trecut cu succes proba timpului; prin fapte recunoscute de comunitatea pe care urmează să o reprezinte.[5]

2. Exercitarea puterii în temeiul legii

Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul cum este exercitată Puterea, adică în modul în care:

- sunt conduse treburile Cetăţii;

- sunt luate în considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată;

- sunt apărate şi garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deci ale celor care i-au ales pe cei care conduc Cetatea, adică reprezentanţii populaţiei respective.

  1. a) Treburile Cetăţii - într-un Stat de drept - se cere să fie conduse în mod democratic, ceea ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la metode, procedee şi mijloace democratice în soluţionarea oricărei probleme publice. Marii gânditori ai omenirii - Platon, Aristotel, John Locke, Montesquieu, Rousseau, Hegel - au atras în mod constant atenţia asupra obligaţiei guvernanţilor de a se dedica treburilor Cetăţii, punând pe prim plan interesele generale, dacă au acceptat mandatul încredinţat de comunitate. „Dragostea de patrie - observa Montesquieu - duce la moravuri bune, iar bunele moravuri duc la dragostea de patrie. Cu cât mai puţin ne putem noi satisface pasiunile particulare, cu atât ne lăsăm mai mult cuprinşi de cele generale”[6].
  2. b) Guvernanţii au - în acelaşi timp - îndatorirea să cunoască nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul societăţii, în ansamblul ei, cât şi la nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale constituie premisa şi condiţia firească a unor decizii corecte privind soluţionarea acestor probleme.

Încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase private, sau tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu severitate, iar guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele individuale, desconsiderându-le pe cele obşteşti, ori - profitând de poziţiile lor în cadrul guvernământului - au recurs la abuzuri şi ilegalităţi au fost şi sunt supuşi oprobiului popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii. Cunoaşterea nevoilor şi a problemelor Cetăţii şi devotamentul pentru soluţionarea lor în interesul întregii comunităţi implică reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să acţioneze guvernanţii şi răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele lor.

  1. c) Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.[7] Când membrii Cetăţii au dat mandat guvernanţilor să-i reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în cei aleşi oamenii oneşti şi capabili, în măsură să le apere interesele.

După cum observa Jean Jacques Rousseau, în procesul electoral, prin votul încredinţat şi prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social, în care guvernanţii se angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii guvernanţi nu reuşiseră mai ales pe planul drepturilor cetăţeneşti.[8]

Atunci când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu, nemulţumirea populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi unor critici severe, compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt aleşi în următoarele tururi de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav în timpul mandatului se poate cere revocarea lor.

3. Izvorul puterii - voinţa suverană a poporului

Într-un Stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau dacă s-a recurs la uneltiri cu scopul de a învinge într-o alegere suntem - aşa cum observa Montesquieu - în prezenţa unor acţiuni primejdioase. Nenorocirea unei republici - atrăgea atenţia marele gânditor - vine, atunci când în ea nu mai există lupte electorale, când puterea ce se constituie nu-şi are izvorul în voinţa liber exprimată a poporului. Cum s-ar mai putea vorbi de un Stat de drept într-un asemenea caz?

Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în cauză legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire la constituirea sa democratică.

În aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la putere de forţe străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu se bucură niciodată de sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul servirii intereselor poporului din ţara respectivă, ci a intereselor unor state sau grupuri de state străine.

Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la putere prin voinţa poporului, în loc să servească interesele acestuia, se pun în slujba unor interese străine, ruinând economia naţională, şi transformând ţările respective în pieţe de desfacere pentru produsele străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte grave de încălcare a mandatului primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte care implică nu numai răspunderea lor morală, ci şi răspunderea lor penală.

Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate asemenea situaţii, să precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi să stipuleze răspunderi concrete pentru fiecare din aceste fapte.

Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante - absolut necesare - nu numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi, ci, mai ales, pentru prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul încredinţat de alegători, având un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii cum se cuvine a obligaţiilor lor civice într-un Stat de drept.

2. Diviziunea atributelor de putere

Hegel atrăgea atenţia asupra faptului că guvernarea societăţii, în baza legii, presupune diviziunea muncii.[9]

În urma cercetărilor efectuate, marele gânditor ajunge la concluzia că punctul principal de care depinde totul, în ce priveşte puterea de guvernământ, este diviziunea treburilor. Această putere - releva dânsul - are de-a face cu trecerea de la universal la particular şi la singular, iar afacerile ei trebuie divizate după ramurile lor diferite, urmând ca - în pofida unor dificultăţi - să se reunească din nou, în sus ca şi în jos.

Dânsul evoca - spre exemplificare - puterea administrativă şi puterea judiciară, care, deşi se despart, se întâlnesc din nou, în orice afacere. Formula la care s-a recurs şi se recurge este numirea unui cancelar al statului, a unui prim-ministru, a unui consiliu de miniştri, pentru a se simplifica conducerea de sus, totul pornind de la puterea ministerială, iar aface­rile fiind centralizate.

Hegel constata că această modalitate de guvernare a fost introdusă de Revoluţia franceză, apoi a fost perfecţionată şi desăvârşită de Napoleon, fiind menţinută în anii care au urmat. În viziunea lui Hegel de această centralizare e legată uşurinţa cea mai mare, iuţeala, eficacitatea în tot ce trebuie să se facă în vederea interesului general al statului.

Având aceeaşi preocupare de realizare a interesului general, Montesquieu demonstra necesitatea ca prin diviziunea răspunderilor, fiecare putere - în domeniu propriu de activitate - să contribuie la înfăptuirea obiectivelor comune ale guvernământului.

În acelaşi scop, dânsul considera că se impune coordonarea şi ordonarea puterilor. Pentru a crea un guvernământ moderat - atrăgea atenţia Montesquieu -trebuie să combinăm puterile, să le ordonăm, să le îngrădim, să le punem în acţiune. Dânsul sublinia necesitatea să se dea uneia mai multă greutate pentru ca să poată ţine în cumpănă pe alta. Relevând rolul dreptului în înfăptuirea acestui deziderat, Montesquieu observa că aceasta este o capodoperă de legislaţie pe care rareori o realizează întâmplarea şi pe care rareori i se îngăduie prudenţei s-o înfăptuiască.

Aşadar, diviziunea răspunderilor în cadrul guvernământului, printr-o separaţie a puterilor nu este efectul hazardului, a unor evoluţii întâmplătoare, ci a unor, procese legislative, care urmăresc deliberat combinarea, ordonarea şi îngrădirea puterilor, nu pentru a le crea dificultăţi în activitatea lor, ci, dimpotrivă, pentru ca această activitate să fie mai eficace, prezentând garanţii - printr-o dreaptă cumpănă între puteri - că se va înfăptui în mod democratic în preocuparea lor comună de realizare a interesului general.

3. Puterile şi funcţiile lor

3.1. Consideraţii generale

Pentru îndeplinirea funcţiilor sale interne şi externe, statul dispune de un sistem de instituţii (organe), care sunt grupate - în viziunea separaţiei puterilor în stat, elaborate de Charles Montesquieu  în: organe legislative; organe executive; organe judecătoreşti.

Fiecare categorie de organe îndeplineşte o formă de activitate a statului:  legislativă; executivă; judecătorească.

Conţinutul statului îşi găseşte expresia, în modul cel mai elocvent, în Puterea de stat, care exprimă autoritatea de stat.

În organizarea prestatală, organele democraţiei gentilice, aveau, la început, o autoritate morală, iar, apoi, una militară, caracteristică epocii democraţiei militare.

În Roma antică, puterea - potestas, era a poporului, iar autoritatea -auctoritas, era a Senatului.

În analiza pe care o face asupra modului în care se constituie şi exercită Puterea, Jean Jacques Rousseau constată că şefii de familie hotărau între ei asupra treburilor publice. Cei tineri cedau fără greutate în faţa autorităţii experienţei. De aici numele de „preoţi, bătrâni, Senat, geronţi[10]. Dânsul observa că sălbaticii din America de Nord se guvernează astfel şi în zilele noastre, şi sunt foarte bine guvernaţi.

În privinţa constituirii puterii, Rousseau atrăgea atenţia asupra importanţei şi necesităţii alegerii demnitarilor, ca mijloc prin care cinstea, cultura, experienţa şi toate celelalte calităţi care atrag preferinţa şi stima publică sunt tot atâtea chezăşii ale unei guvernări înţelepte. Dânsul constata că adunările se fac mai uşor că treburile se discută mai bine şi se rezolvă cu mai multă ordine şi urgenţă, iar creditul statului este susţinut mai bine faţă de străinătate de către nişte venerabili senatori. Rousseau considera necesar ca alegerile să se reglementeze prin legi, deoarece lăsând alegerea pe seama voinţei prinţului, nu se poate evita căderea în aristocraţia ereditara.

3.2. Puterea legislativă

Fiind o putere legiuitoare, deci chemată,  prin natura ei,  să facă legi Puterea legislativă a fost cunoscută, din cele mai vechi timpuri, ca un Corp politic, constituit de regulă, printr-un vot popular. Acest Corp politic funcţiona la Atena ca Adunare a poporului, la Roma,  după cum am văzut, deja,  ca Sena ca Adunare deliberativă, şi, apoi, ca Parlament în Anglia, model preluat, după aceea în mai multe ţări şi devenind dominant în zilele noastre.

Parlamentul - unicameral, în unele ţări - şi bicameral în multe sisteme politice, este definit drept organul reprezentativ suprem al poporului din ţara respectivă, deoarece este ales de popor şi acţionează pe baza unui mandat popular. Aşa s-a întâmplat la Atena, la Roma, în celelalte sisteme politice. Aşa se întâmplă astăzi în toate sistemele democratice ale lumii.

Principiile constituirii şi funcţionării Puterii legislative au fost elaborate de către Montesquieu, dovedindu-se viabile şi în zilele noastre. Poporul care deţine puterea supremă - atrăgea atenţia marele savant - trebuie să facă el însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine. Iar ceea ce nu poate îndeplini bine, trebuie să facă prin împuterniciţii săi. Dar aceştia nu sunt împuterniciţii săi, dacă nu-i desemnează el însuşi. Dânsul considera că este un principiu fundamental al unui guvernământ democratic ca poporul să-şi desemneze împuterniciţii, adică dregătorii.

Puterea legislativă (Parlamentul, Adunarea poporului etc.) dezbate şi adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Având în vedere că legile constituţionale se adoptă în condiţii riguros determinate, potrivit unei proceduri speciale, fiind o activitate mai puţin frecventă, iar - în unele sisteme constituţionale reprezentând o excepţie - principalele atribuţii ale Puterii legislative sunt concentrate în direcţia elaborării, dezbaterii şi adoptării legilor organice şi a legilor ordinare.

De pildă, în baza Constituţiei României, Parlamentul reglementează prin lege organică: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei şi a graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Prezentarea acestor prerogative ale Forului Suprem al Puterii de stat, demonstrează locul primordial al Puterii legislative în sistemul constituţional al României.

3.3. Puterea executivă

Ca şi în cazul Puterii legislative, Puterea executivă - cunoscută încă din antichitate ca o componentă a organizaţiei politice-statale - îmbrăca forme mai bine conturate, distincte de celelalte puteri ale statului. La Roma, Montesquieu a făcut observaţii deosebit de interesante cu privire la atitudinea poporului faţă de puterea executivă. Dacă poporul ţinea mult la puterea sa legislativă,  la cea executivă ţinea mai puţin. Roma - bine cunoscută pentru pasiunea ei de a conduce şi pentru ambiţiile ei de a supune totul  - avea necontenit treburi importante, cele mai multe ţinând de puterea executivă, cum erau cele privind: veniturile statului; impozitele; arenda; organizarea operaţiunilor militare şi negocierea păcii; primirea şi trimiterea solilor; administrarea provinciilor etc.

În beţia succeselor - observa Montesquieu - poporul şi-a sporit puterea executivă, implicându-se în activităţi mai ales în provincii, care nu-1 interesaseră până atunci, deoarece era preocupat de participarea la puterea sa legislativă.

Analiza pe care o face marele savant cu privire la acea epocă istorică este de o mare actualitate, deoarece subliniază percepţia generală faţă de puterea executivă. Din cele mai vechi timpuri, de la apariţia primelor forme de organizare statală, Puterea executivă a fost aşezată după Puterea legislativă, considerată cea mai importantă, deoarece era puterea legiuitoare.

Treptat, însă, puterii executive i-au fost conferite atribuţii tot mai numeroase şi mai diverse şi - cu toate că era şi este chemată să aplice legile - ocupă un loc de prim ordin în mecanismele de conducere economico-socială, în sistemul politic al societăţii.

Puterea executivă este exercitată de către organele administraţiei de stat, care realizează sarcinile şi funcţiile statului prin acţiuni de organizare, de aplicare directă a legilor şi celorlalte acte normative bazate pe lege, cât şi prin emiterea de acte administrative, pe baza şi în executarea legilor.

După competenţa lor materială, organele administraţiei de stat se împart în organe cu competenţă generală cum sunt: Guvernul şi consiliile locale; organe cu competenţă specială, cum sunt: ministerele, consiliile, comitetele şi direcţiile generale independente subordonate Guvernului; direcţiile de specialitate ale administraţiei de stat, organizate de consiliile locale pe lângă primării.

După domeniul în care activează aceste organe se împart în: organe ale administraţiei de stat cu activitate economică; organe ale administraţiei de stat cu activitate cultural-educativă; organe ale administraţiei de stat cu activitate specială (poliţia, pompierii etc.)

Organul suprem al Puterii executive este Guvernul, care exercită conducerea generală a activităţii executive pe întreg teritoriul ţării. Pe plan central, Guvernului i se subordonează ministerele, precum şi o serie de consilii şi comitete, direcţii generale şi alte instituţii centrale.  Ministerele, precum şi celelalte instituţii centrale ale administraţiei de stat, subordonate direct Guvernului, au atribuţiuni importante în direcţia conducerii unei anumite ramuri sau domeniu de activitate. Guvernul elaborează hotărâri, sau ordonanţe pe baza şi în vederea executării legilor în vigoare, prin reglementarea în mod nemijlocit a anumitor relaţii sociale într-un sector sau altul de activitate, ce se află în competenţa sa. În baza Constituţiei României, ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

În timp ce Parlamentul are o competenţă nelimitată în domeniul legiferării, fiind unica Putere legiuitoare a ţării, Guvernul are - în mod firesc - o competenţă limitată atât în timp, cât şi sub aspectul anumitor circumstanţieri în ceea ce priveşte domeniile la care trebuie să se refere.

4. Puterea judecătorească

Analizând modul în care se exercita puterea judecătorească, Montesquieu constata că la Roma şi în alte sisteme politico-juridice, cu timpul, judecătorii erau numiţi şi se organizau tribunale, chemate să judece. În flecare an pretorul întocmea o listă sau un tabel cu cei pe care îi alegea pentru a îndeplini funcţia de judecători în timpul anului magistraturii sale. Dintre aceştia erau luaţi judecătorii necesari pentru fiecare pricină.

Montesquieu observa că aproape la fel se proceda şi în Anglia. Şi, ceea ce era deosebit de favorabil libertăţii, pretorul îi desemna pe judecători cu consimţământul părţilor. Recuzările - care sunt îngăduite şi astăzi în sistemele judiciare - corespund obiceiului din sistemul roman şi sunt cotate pretutindeni ca o expresie a democratismului procesului şi ca o importantă garanţie procesuală.

Se înţelege că în modalităţile practice de exercitare a puterii judecătoreşti se cunosc particularităţi de la o zonă la alta şi chiar de la o ţară la alta. În toate sistemele politico-juridice - cel puţin la nivelul organizării şi desfăşurării activităţii procesuale - sunt consacrate şi recunoscute câteva principii fundamentale, cum sunt cele privind egalitatea părţilor; aflarea adevărului; principiul legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege); principiul ascultării şi celeilalte părţi (audiatur et altera pars); principiul reparării prejudiciului cauzat etc.

În ţara noastră, potrivit Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Puterea judecătorească este exercitată de către judecătorii; tribunale; curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege. Este interzisă crearea unor instanţe speciale, cu excepţia celor militare în timp de război, iar instanţe pentru materii speciale pot fi create numai prin lege.

Experienţa demonstrează că Puterea judecătorească a jucat şi joacă un rol deosebit în apărarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.

În baza legii, Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării. Pornindu-se de la principiul democratic, potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, s-a statuat că Justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. O importanţă deosebită în apărarea şi realizarea drepturilor cetăţenilor o prezintă judecarea de către tribunale, în limita competenţei lor, a pricinilor civile şi exercitarea controlului asupra hotărârilor organelor administrative.

În baza Constituţiei României, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. În acest sens, Legea contenciosului administrativ reprezintă un act semnificativ în direcţia apărării drepturilor legitime ale cetăţenilor împotriva abuzurilor unor autorităţi publice.

4. Separaţia atribuţiilor de putere

4.1.Concept

Apăruta în secolul trecut, teoria separaţiei puterilor în stat, a fost îndreptată împotriva absolutismului feudal şi a închistării medievale împotriva abuzului de putere.

Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte în promovarea sistemului reprezentativ, în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii, adică poporul, şi organizarea statala a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului.

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor statului, atribuindu-i valoarea unui principiu general de organizare a statului a fost filosoful german John Locke în cartea sa Essay on Civil Guvernement. Ideile lui Locke au avut o deosebită însemnătate pentru istoria doctrinelor politice şi au exercitat o influenţă asupra vieţii constituţionale a statelor Americii de Nord.

Obiectul separării puterii în stat este simplu definit de Montesquieu în lucrarea sa, Spiritul legilor: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a abuza de putere, trebuie, ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. Pentru ca libertăţile individuale să nu fie neglijate, puterea trebuie divizată între mai multe puteri, astfel încât o putere să se supună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un echilibru de forţe. Prin faptul că puterea se fracţionează între mai multe organe, care au acelaşi interes şi anume acela ca atribuţiile lor să nu fie încălcate de celelalte organe ale statului, se asigură aplicarea  strictă a legilor şi respectarea libertăţilor individuale.

Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de cea legislativă şi de cea executivă, Monesquieu, arată că dacă ea ar fi „îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinate cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”.

Sintetizând teoria clasică a separării puterilor vom putea retine următoarele idei - în orice societate organizată în stat exista trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă, de executare a acestor reguli sau funcţia executivă, de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională[11].

- funcţia legislativă prin care se înţelege activitatea statului având ca obiect stabilirea de norme generale de conduita umană, obligatorii şi de aplicaţie repetată;

- funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete cu posibilitatea de a recurge, dacă este necesar, la forţa de constrângere a statului;

- funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de soluţionare cu putere de adevăr legal în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii a litigiilor  juridice.

Fiecare din aceste funcţii sunt încredinţate unor organe distincte şi independente unul faţă de celalalt, în sensul că fiecare dintre ele acţionează fără vreun amestec din partea unui alt organ de stat: puterea legislativă, adunările reprezentative; puterea executivă, şeful statului, eventual şeful de guvern şi miniştrii; puterea judecătorească, organele judiciare.

Este totuşi greşit înţeleasă separaţia puterilor doar ca o divizare, ea trebuie înţeleasă şi ca o independenţă a autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se fondează pe existenta unor funcţii fundamentale, distincte prin natura lor şi care pot fi exercitate numai separat.

Cu toate acestea, în teoria clasică a separaţiei puterilor, nu vedem cum şi unde şi-ar găsi locul „puterea corpului electoral” şi curţile şi tribunalele constituţionale.

În forma sa modernă (contemporană) teoria constituie o premisa de drept şi consta in: autonomizarea autorităţilor publice, protejarea funcţiilor publice ce revin acestora, instituirea unor mijloace de colaborare şi de control mutual, în ambianţa unei autentice şi reale democraţii.

Totuşi adepţii acestei teorii, atât cei clasici cât şi cei moderni, consideră însă că separaţia puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui corp politic foarte concret, slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră că separaţia puterilor comportă doua aspecte bine conturate:[12]

- separaţia Parlamentului vis-a-vis de Guvern;

- separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi.

Statul de drept a fost definit chiar ca separare şi divizare a puterilor, dar aceasta trebuie să fie efectivă existând deplina autonomie, dar, totodată, colaborare şi control reciproc.

În cadrul sistemului de frâne şi contra greutăţi, recurgând la aplicarea principiului separaţiei puterilor statului, deosebit de important pentru realizare statului de drept este existenţa unei jurisdicţii independente, adică a unui sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă şi sustras oricărei influenţe din partea acestora.

Potrivit principiului independenţei justiţiei instanţele competente sunt ţinute să soluţioneze litigiile cu care au fost sesizate, întemeindu-se exclusiv pe normele juridice în vigoare, fără ca instanţele judecătoreşti superioare sau organele aparţinând puterii legiuitoare sau executive să le poată influenţa în activitatea lor prin ordine, instrucţiuni, îndrumări sau sugestii. Principiul independenţei justiţiei, cu alte cuvinte, înseamnă că instanţa e competentă nu să se pronunţe asupra litigiului ca parte integrată într-o ierarhie, ci ca organ care procedează în afara vreunui raport de subordonare[13].

Autonomia dreptului, respectarea statului contemporan al dreptului şi în general a ceea ce poate fi, cât poate fi şi până unde poate fi, dreptul relevă primatul dreptului, emanciparea şi independenţa sa relativă în raport cu statutul, individualizarea dreptului ca fiinţă socială distinctă. Dreptul nu mai este un simplu instrument subordonat instrumentelor politice cu care să contureze „spaţiul legalităţii” ci un fenomen relativ autonom fundamentat pe legitimitate, interdependent cu lumea morala, punându-şi problema scopurilor şi valorilor urmărite, a finalităţilor sale.

Statul de drept presupune în acelaşi timp şi accesul liber la justiţie şi garantarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârile nelegale sau netemeinice întemeiate de o instanţă să poată fi îndreptate pe calea exercitării căilor de atac, de instanţa ierarhic superioară.

Vorbind de liberul acces la justiţie E.Glasson şi A.Tissier o definesc în felul următor: „Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile pe care înţeleg să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorului pretenţiile sale bine sau rău fondate, chiar de nesusţinut. Tribunalul sesizat este ţinut să le judece dacă este competent şi dacă nu este competent să statueze pentru a declara incompetenţa sa. Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens nu este un drept privat, este un drept public, este o libertate publica. Situaţia este aceeaşi şi în ce priveşte libera apărare în justiţie, este aceeaşi şi în ce priveşte dreptul de a exercita împotriva hotărârii judecătoreşti recursurile deschise de lege[14]”.

Ceea ce liberul acces la justiţie asigură persoanelor nu este numai facultatea nestânjenită de a introduce, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, ci el implică în acelaşi timp obligaţia corelativă pentru tribunalul competent de a se pronunţa în fond asupra acestei acţiuni şi, în consecinţă, să o admită sau să o respingă. Cu alte cuvinte, în temeiul liberului acces la justiţie tribunalele odată sesizate cu o acţiune nu vor putea să se mărginească la înregistrarea mecanică a acesteia, ci vor trebui să străbată, dacă sunt competente, toate etapele procedurale prevăzute de lege în vederea soluţionării litigiului, începând cu citarea parţilor, continuând cu susţinerea în contradictoriu a pretenţiilor lor, cu administrarea probelor şi sfârşind cu pronunţarea hotărârii, iar dacă este cazul, cu soluţionarea cailor de atac.

Aceasta este una dintre garanţiile prestabilirii legalităţii, atunci când ea a fost încălcată. În acelaşi sens  pe lângă căile ordinare de atac, legea constituie şi căi extraordinare. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci un simplu „remediu”, ea este instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în activitatea de judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.

4.2. Necesitate

În baza unei analize ştiinţifice aprofundate, Montesquieu a ajuns la concluzia că separaţia puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat constituie premisa majoră şi condiţia necesară a exercitării democratice a guvernământului.

Într-un stat liber - atrăgea atenţia marele gânditor - puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă. Puterea legislativă are, însă, dreptul şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut.

Puterea legislativă nu are dreptul de a ţine în loc puterea executivă. În susţinerea tezei sale, Montesquieu aminteşte că puterea executivă prin natura ei este limitată, ceea ce demonstrează că este inutil de a o îngrădi. Mai mult, puterea executivă se exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care cer o rezolvare promptă.

Susţinând dreptul puterii legislative de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea, Montesquieu se pronunţa împotriva acordării Corpului legislativ a puterii de a judeca persoana şi ca atare conduita celui împuternicit să pună în aplicare legile. Dânsul aprecia că această persoană trebuie să fie inviolabilă... fiindu-i necesară statului pentru ca, Corpul legislativ să nu devină tiranic.

Dânsul considera că din momentul în care persoana ar fi acuzată sau judecată, nu ar mai fi libertate. După opinia sa cel investit cu putere executivă nu poate aplica rău nici o lege fără să aibă sfătuitori porniţi spre rău, şi care urăsc legile ca miniştri, deşi ele îi ocrotesc ca oameni, aceştia pot fi anchetaţi şi pedepsiţi. La expirarea perioadei lor de administraţie poporul are dreptul să le ceară socoteală pentru nedreptăţile care i se făcuseră.[15]

Puterea judecătorească  nu trebuie să fie îmbinată cu nici o parte a celei legislative. Montesquieu considera judecătorii gura care rosteşte cuvintele legii, nişte fiinţe pe care nu-i pot modera nici forţa, nici severitatea.

Puterea legislativă nu poate să judece. Ea nu poate fi decât acuzatoare. Dar şi în acest caz se punea întrebarea în faţa cui va pronunţa acuzarea? Montesquieu opinia că puterea legislativă poate rosti acuzarea în faţa Corpului legislativ pentru a păstra demnitatea poporului şi a garanta siguranţa individului, deoarece poporul nu poate fi în acelaşi timp judecător şi acuzator.

Dacă puterea executivă hotărăşte cu privire la perceperea impozitelor, fără a avea consimţământul poporului nu va mai exista libertate, deoarece ea va deveni putere legislativă în privinţa celui mai important punct al activităţii legislative.

Dacă puterea legislativă hotărăşte, nu din an în an, ci odată pentru totdeauna, cu privire la perceperea impozitelor ea riscă să-şi piardă libertatea, din pricină că puterea executivă nu va mai depinde de ea. Când cineva capătă un asemenea drept pentru totdeauna consecinţele pot fi grave, iar raporturile dintre puterile statului pot fi puse sub semnul întrebării.

Aceleaşi urmări se constată dacă puterea legislativă hotărăşte nu din an în an, ci odată pentru totdeauna, cu privire la forţele armate de uscat şi maritime pe care trebuie să le încredinţeze puterii executive. Montesquieu considera că armata nu trebuie să depindă direct de Corpul legislativ, ci de puterea executivă, ca urmare a faptului că treaba ei constă mai mult în acţiune decât în deliberare.

Separaţia puterilor - în optica marelui gânditor - nu este şi nu poate fi rezultatul unor opţiuni subiective, ci efectul unei temeinice cunoaşteri a naturii lucrurilor. În mod obiectiv, atributele puterii legislative nu este potrivit a fi transferate puterii executive şi invers. Aşa cum nici una din aceste puteri nu este potrivit să preia şi să exercite atribute ale puterii judecătoreşti, care - la rândul ei - nu ar trebui să se implice în activitatea legislativă sau în cea executivă.

4.3. Actualitatea principiului separaţiei puterilor în stat                      

După ce mai mulţi ani, în ţările din Europa Centrală şi de Est, principiul separaţiei puterilor în stat fusese considerat depăşit, susţinându-se ideea marxistă a unicităţii puterii de stat, în urma Revoluţiilor din anii ‘89-’90 a fost readus în actualitate, demonstrându-se necesitatea stipulării sale chiar în legile fundamentale pentru a garanta exercitarea democratică a fiecărei puteri, în baza exigenţelor statului de drept.

Aşa, de pildă, în Proclamaţia Revoluţiei Romane din 1989 se stipulează separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate[16], iar în Constituţia României, adoptată prin Referendum în decembrie 1991, celor trei puteri, denumite „autorităţi publice”[17], le este reglementată riguros întreaga activitate, aşa încât să se asigure funcţionarea lor democratică, la nivelul exigenţelor contemporane. După revizuirea din octombrie 2003, acest principiu este consacrat în art. 1 alin. 4, dobândind o formă mai nuanţată. Astfel, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.[18]

Aceleaşi opţiuni privind separarea puterilor în stat ce se constată în alte ţări din Europa Centrală şi de Est, sunt întâlnite în toate sistemele democratice ale lumii.

Practica a demonstrat, însă, că - în aplicarea acestui principiu - se întâlnesc unele dificultăţi, determinate de mai multe cauze, dar mai ales de persistenţa unor mentalităţi totalitare în comportamentul anumitor guvernanţi. Tendinţa cea mai frecventă şi cea mai gravă, de natură a încălca normele fundamentale ale democraţiei o constituie preluarea de către Puterea executivă a atributelor Puterii legislative şi transformarea acesteia într-o anexă a executivului.

Concentrarea în mâinile unei singure puteri, a celei executive, atât a activităţii legislative cât şi a celei de execuţie, a fost în toate timpurile şi este şi astăzi expresia unor practici dictatoriale, cu grave consecinţe pe planul organizării şi desfăşurării raporturilor sociale, aducând grave atingeri exigenţelor democratice ale înfăptuirii guvernământului. Tocmai de aceea aceste practici sunt condamnate şi respinse cu fermitate, în scopul garantării exercitării puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în conformitate cu principiile statului de drept.

 

[1] Montesquieu C., Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 15

[2] Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 24.

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Montesquieu, Op. cit. p. 236

[7] Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 18

[8] Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 29.

[9] Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 162

[10] J.J.Rousseau, Op.cit. pag.183

[11] T.Draganu-Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia 1992, p.30 şi următoarele

[12] Ioan Muraru-Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.10

[13]Ioan Muraru- op.cit, p.5-6

[14] E.Glasson şi A.Tissier-Traite teorique et practique d’organisation judiciaire,de competence et de procedure civile, Paris, 1925, p.415

[15] Montesquieu, Op. cit. p. 239

[16] Proclamaţia Revoluţiei Române din  Decembrie 1989, punctul 3

[17] Constituţia României  din 1991, Titlul III, Autorităţile publice

[18] Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.

Loading...