Cu toate ca statul de drept este perceput în secolul XX ca o formă ideală de conducere, punerea sa în aplicare prezintă un grad ridicat de dificultate. Studiind doctrina, principiile şi trăsăturile acestui tip de stat am putea ajunge la concluzia că este un stat mitic. În realitate el reprezintă numai organizaţia politico-juridică pe care o cere societatea şi pe care o poate accepta comunitatea umană şi de care este nevoie într-o societate ce se dezvoltă sub semnul progresului şi civilizaţiei.

După cum am precizat într-un capitol anterior, statul de drept prezintă şi aspecte vulnerabile şi dificultăţi în a fi aplicate. Vom încerca în cele ce urmează să analizăm o parte din aceste probleme cu care se confrunta statul de drept în perioada contemporană.

Sofia Popescu[1] evidenţiază următoarele realităţi care contravin principiului statului de drept: nesatisfacerea nevoilor guvernanţilor, nevoia imperioasă a politicienilor de a evita răspunderea juridică, dezamăgirea societăţii faţă de drept, incompatibilitatea dintre respectarea normelor tradiţionale ale statului de drept pe de o parte şi dubla condiţie de eficienţă economică şi promptitudine căreia ii este subordonată acţiunea statului, creşterea numărului atacurilor îndreptate împotriva judecătorilor şi avocaţilor, aceasta afectând grav independenţa judecătorilor, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Cele mai grave probleme cu care se confruntă statul de drept în perioada actuală se concretizează in:

1. Inflaţia legislativă

În literatura de specialitate este precizat faptul că în condiţiile contemporane statul de drept nu poate fi conceput ca mediu favorabil pentru extinderea nelimitată a intervenţiei dreptului, pentru o inflaţie legislativă care constituie ceea ce este uneori denumit „poluare juridică”[2]. Din experienţa juridică s-a constatat că, cu cât este mai mare numărul normelor, cu atât dificultăţile de a le aplica sunt mai mari. S-a mai precizat ca excesul de normativism poate conduce la o forma de autodistrugere a statului de drept.

Cauzele acestei inflaţii legislative au fost analizate sub doua aspecte[3]: inflaţie legislativă, consecinţă a spectacolului politic; inflaţie legislativă, semn al îmbătrânirii organismului social. S-a constatat că adevărul se afla la mijlocul distanţei dintre cele doua ipoteze.

Din viata politică a guvernanţilor se deduce clar un interes al acestora pentru imaginea pe care o creează în presă, mai acută decât guvernarea efectiva a statului, de aici şi dorinţa acestora de a aduce cu ei o lege nouă. „Aceasta medalie vizuală face ca actul legiferării să-şi schimbe în mare măsură finalitatea. Legea nu mai este necesară pentru a ordona realitatea, ci pentru a ajusta imaginea publică”[4].

Nu putem reduce însă cauzele inflaţiei legislative la aspectul politic. Un alt cadru propice dezvoltării lui îl prezintă organismul social, care prin activitatea sa, din ce în ce mai complexă, cere un cadru al regulilor juridice mai mare, o creştere considerabilă a mijloacelor de aplicare, o dezvoltare a administraţiei. Această dezvoltare a administrativului atrage după sine un control mai riguros prin intermediul instanţelor, dar care, în condiţiile actuale este din ce în ce mai ineficient datorita înmulţirii organelor controlate şi a încetinirii procedurilor juridice.

2. Instrumentalizarea dreptului

  După cum am arătat şi până acum, o tendinţă potrivnică statului de drept este cea de transformare a dreptului în instrument politic, ceea ce are ca urmare înlocuirea caracterului raţional al dreptului cu unul volitiv. Mai constituie efecte specifice ale instrumentalizării[5]: creşterea împuternicirilor discreţionare permiţând libertatea de decizie a funcţionarilor publici care poate duce la arbitrar, pierderea stabilităţii şi certitudinii, în măsura în care deciziile juridice pot fi modificate sau corectate, extinderea împuternicirilor normative ale administraţiei, aprecierea activităţii birocratice, nu atât după concordanta ei cu respectarea legii, cât după măsura îndeplinirii sarcinilor şi scopurilor, a consecinţelor şi rezultatelor punerii în aplicare a legii.

3. Explozia juridică

  Aceasta consta într-o creştere considerabilă a numărului proceselor, însoţită de o insuficienţă a numărului magistraţilor, fapt care provoacă, din ce  în ce mai mult, o insecuritate juridică.

4. Distorsiuni  în aplicarea dreptului

Se semnalează în interiorul statului de drept, după cum am precizat, o supraproducţie de norme, ceea ce conduce la un dezechilibru între norme şi aplicarea lor de cele mai multe ori. Consecinţa este crearea unor circuite paralele, prin care indivizii ajung să regleze situaţia de fapt, realizând adevărate circuite de derivare.

S-au precizat următoarele „distorsiuni” în aplicarea regulilor de drept: dezechilibrul dintre prescripţie şi mijloacele de aplicare, multiplicarea toleranţelor, naşterea unor „circuite de derivate”[6].

O alta dificultate în aplicarea regulilor de drept şi nu în ultimul râînd a menţinerii ordinii publice o constituie existenţa a trei categorii de legi: „legile abile”[7], „legile-dezordine”[8], „legile lui Pilat”[9].

5. Juristocraţia

La cel de-al X-lea Congres Internaţional de ştiinţe juridice pe tema drepturile omului şi independenţa judiciarului, a fost susţinută necesitatea creării unei instituţii speciale pentru drepturile omului care să exercite controlul asupra a ceea ce a fost denumit „juristocraţia”, ca grup de presiune a juriştilor asupra abuzului de independenţă şi autodisciplină al puterii judecătoreşti. Se consideră că restaurarea valorilor autentice ale statului de drept este condiţionata de limitarea suprapunerii magistraturii.

6. Multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului

Această multiplicare şi instituţionalizare a unor noi drepturi ale omului implică o intervenţie mai larga a statului asupra drepturilor omului din cea de a doua generaţie, cum ar fi: drepturile economice, sociale, culturale etc. Drepturile omului din prima generaţie, cum ar fi cele politice şi civile, care au fost create tocmai pentru limitarea puterii în stat sunt lăsate pe un al doilea loc în legiferare, fiind puse în pericol.

Există avertismente în ceea ce priveşte raportul invers proporţional care este posibil să existe între extinderea sferei drepturilor fundamentale pe de o parte şi eficacitatea protecţiei juridice pe de alta parte. Nu este lipsit de importanţă în analizarea acestei probleme faptul ca celor doua generaţii ale drepturilor omului li s-au mai adăugat încă doua.

S-a constatat ca pe măsura ce sfera drepturilor omului se lărgeşte, primejdiile de conflict între ele şi între cei care le revendică sunt din ce în ce mai frecvente.

Sofia Popescu[10] identifică doua genuri de conflicte:

- conflicte care provin din existenţa unor concepţii diferite despre unul şi acelaşi drept;

- conflicte care provin din imposibilitatea de a proteja un drept fundamental, fără a încălca un altul.

În condiţiile contemporane, aceste multiple probleme cu care statul de drept se confruntă, reprezintă o piedică a statelor în integrarea acestora în Comunitatea Europeana sau a altor organizaţii internaţionale unde se cer ca principale condiţii o democraţie reprezentativă, o jurisdicţie sociala, o respectare riguroasă a drepturilor fundamentale ale omului.

Cu toate acestea este firesc ca statul de drept, prin natura sa, sa fie predeterminat la incompletitudine, din moment ce este o „stare dinamică”, evolutivă şi în echilibru în cadrul anumitor parametri, care, atâta timp cât sunt păstraţi, permit statului de drept să-şi păstreze natura şi specificul său.

[1] S.Popescu-Teoria generala a dreptului, ed. Lumina Lex, 2000, p. 352-353

[2] S. Popescu-Statul de drept în Revista de studii international,  nr. 1-2/1990, p. 63

[3]  I. Dogaru, D. C.  Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p. 119-120

[4] Ibidem , p. 119

[5] S.Popescu-Teoria generala a dreptului, ed. Lumina Lex, 2000, p. 355

[6]   I. Dogaru, D. C.  Danisor, Gh. Danisor- Teoria generală a dreptului, ed. Ştiinţifică 1999, p.118-119

[7]  legile abile: au fost caracterizate ca fiind  ,, legi momeala”, legile nu sunt criticabile la nivelul principiilor, al moralei sociale, iar legiuitorul este presupus ca şi-a făcut datoria, întreaga răspundere fiind aruncată pe umerii magistraţilor. Legile abile sunt numeroase şi periculoase deoarece ele nu sunt adoptate pentru a fi aplicate.

[8] legile-dezordine: este vorba în cazul acesta de neîncrederea faţă de judecător, de frica faţă de caracterul aleatoriu al justiţiei care poate duce la reglementarea detaliata a aplicărilor juridice, totul fiind prevăzut. Din aceasta cauza apare o încurcătură de legi, regulamente şi hotărâri etc., recurgându-se la folosirea unui ,,fabricat” care să fie utilizat pentru soluţionarea litigiilor, ceea ce este practic imposibil. 

[9] Legile lui Pilat: apar în special, în situaţia lipsei consensului social, caz în care legiuitorul se limitează, în mod deliberat la o lege ,,cadru”  reprezentând un catalog de intenţii, magistratului revenindu-i împuternicirea de a face aprecieri.

[10]  S.Popescu-Teoria generala a dreptului, ed. Lumina Lex, 2000, p.352-353