În linii generale, căutând rădăcinile conceptului statului de drept, trebuie precizat mai întâi că, ideea statului de drept nu este expresia unei manifestări spontane, ușor de localizat în timp și spațiu. Ea reprezintă rezultatul unui proces istoric mai îndelungat, proces ce avea ca temelie raportul dintre puterea de stat, societate și individ. Germenii acestui concept au apărut însă în cutuma constituțională engleză, acolo unde, întâia oară, ideea „domniei legii” a fost proclamată ca principiu fundamental al vieții sociale. Mai apoi, Revoluția franceză de la 1789 avea să proclame, de asemenea ideea, că legea reprezintă manifestarea voinței suverane a poporului. Pe aceeași linie, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, doctrina germană avea să impună o nouă manieră de înțelegere a statului de drept, acesta fiind socotit instrumentul prin care statul își autolimitează puterea.
În perioada dezvoltării feudalismului, ideile statului de drept, de pe pozițiile istoricismului le-au expus gânditorii progresiști ai timpului: Nicolo Machiavelli și Jean Boden. În teoria sa, Machiavelli a încercat să lămurească principiile politicii, cu scopul de a determina imaginea statului de drept, care ar fi de oglindit cerințele timpului. Scopul statului el îl vedea în folosirea liberă a proprietății și garantarea securității fiecăruia. Prioritatea era acordată republicii, ca formă de stat, deoarece anume republica răspunde cerințelor egalității și libertății.[1] Boden determina statul, ca o administrare juridică cu mai multe familii și cu patrimoniul lor. Scopul statului consta în asigurarea drepturilor și libertăților.[2] În concepția lui Grotius, scopul statului de drept este protecția proprietății private prin intermediul unor norme juridice, care ar asigura fiecărui om folosirea liberă a proprietății sale, cu acordul tuturor.[3]
Libertatea oamenilor în condițiile statului de drept, scria Jocke, constituie regula de bază, stabilită de către puterea legislativă, esența căreia se exprimă în libertatea de a se exprima, în libertatea de a proceda conform propriei voințe în toate cazurile, când legea nu se pronunță altfel și de a nu fi dependent de o permanentă, nedeterminată, necunoscută voință autoritară a altui om.[4]
Kant, la rândul său, a elaborat și motivat baza filozofică a teoriei statului de drept, în care locul principal îl ocupa omul, personalitatea. O importantă teză formulată de Kant este: „Fiecare persoană reprezintă o valoare absolută, nimeni nu poate fi considerat ca mijloc de îndeplinire, chiar și a celor mai nobile planuri'”[5] Ca principiu de bază al dreptului public, filozoful german considera, prerogativa poporului de a avea dreptul de participare la procesul de instaurare a ordinii de drept prin adoptarea Constituției, ce i-ar exprima voința. Când statul are la bază dreptul constituțional, ce exprimă voința poporului, atunci există un stat de drept, nu pot fi limitate drepturile cetățeanului în domeniul libertății personale, Constituției, gândirii și activității comerciale.[6]
Se poate afirma[7] astfel că, din perspectivă conceptuală, statul de drept are în vedere un tip particular de stat, un adevărat model de organizare socială, construit ca un răspuns la anumite cerințe, necesități și exigențe ale vieții reale. Definit incontestabil ca un rezultat istoric, o cucerire, prin care indivizii și grupurile sociale, în fața puterii despotice, au căutat securitate și protecție efectivă, statul de drept avea să capete o marcă definitivă abia după primul război mondial.
Locuțiunea ,,stat de drept” reiese din asocierea celor doi termeni - ,,Statul” și „Dreptul”. Între stat și drept există o relație puternică. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii. Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar N. Popa menționează următoarele: „Dreptul are rolul de „corset” al forței, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de „calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale, prin intermediul activității de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică lezată prin activități ilicite”.[8]
Doctrina ne furnizează o multitudine de definiții ale statului de drept. Unele din definiții uzează de moderație. Între acestea, statul de drept presupune subordonarea statului față de drept (J. Gicquel), sau un sistem de organizare, în care ansamblul raporturilor sociale și politice sunt subordonate dreptului (J. P. Henry), ori statul în care puterea e subordonată dreptului (M. J. Redor), ori o sumă de garanții fundamentale ale libertăților publice, o protecție a legilor (J. L. Quermonne).
Sunt apoi și definiții mai ample, mai laborioase, oferite conceptului. Una dintre ele aparține Sofiei Popescu[9], pentru care statul de drept este acel „mănunchi de principii recunoscute la scară mondială, care semnifică asigurarea autonomiei individului, a libertății sale de acțiune și autolimitarea sferei de acțiune a statului în favoarea individului”.
Pentru mediul moldovenesc, preocuparea pentru o problematică atât de complexă și actuală, cum este aceea a statului de drept, a fost reactivată în primul rând, de consacrarea în legea fundamentală, a acestui atribut esențial.
În literatura autohtonă, menționăm premisele statului de drept, evidențiate de doctorul în drept Boris Negru, prin care statul de drept:
- este fundamentat pe supremația legii;
- presupune realizarea strictă a legilor de către toți;
- se prevede răspunderea reciprocă a statului și a cetățenilor;
- existența democrației constituționale reale;
- asigurarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
- există o reală separație și independență a puterilor.[10]
În concluzie, putem menționa, că statul de drept este un nou model de concepere a raportului și relațiilor dintre instituții, între acestea și cetățean, dintre societatea civilă și politică. El constituie o garanție suplimentară pentru drepturile și libertățile cetățenești. Și în Republica Moldova, după 1989, se poate aprecia că se înfăptuiește un stat de drept, fundamentat pe supremația legii, a Constituției. Constituția din 1994 se bazează pe principii și valori, care garantează existența statului de drept în R.M., pe care, de altfel, o și menționează expres.
În perioada actuală, multe dintre statele lumii sunt considerate a fi de drept. Totuși, problema trebuie privită cu realism, și dacă ne raliem la punctul de vedere exprimat de către Edmond Picard,[11] pentru care „statul de drept nu este niciodată o realitate desăvârșită și niciun stat nu poate, fără o îngâmfare vană și de nesuportat, să pretindă că a atins perfecțiunea statului de drept”, este loc pentru mai bine întotdeauna.
[1] В. Н. Хроранюк. Теория Государства и право. Москва, 1996, р. 73.
[2] G. del Veechio. Lecții de filosofie juridică. București: Europa-Nova, 1995, p. 58.
[3] Т. Гроций. О праве войны и мира. Москва, 1956, р. 39.
[4] Дж. Локк. Избранные филосовские произведения. Москва, 1960, р. 16-17.
[5] А. С. Пигалкина. Общая теория права. Москва, 1996, р 333.
[6] I. Kant. Scrieri moral - politice. București: C.H. Beck, 1991, p. 85.
[7] S. Popescu. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Academiei Române, 1998, p. 28.
[8] Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 100.
[9] Sofia Popescu, op. cit., p. 36 și urm.
[10] B. Negru, op. cit., p. 307.
[11] Edmond Picard. Le droit pur: Les permannences juridiques. Les constantes juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921, p. 11.