Societatea umană care este interesată în instaurarea ordinii, a echilibrului social, menținerea structurilor și formelor sale de organizare și funcționare își desfășoară activitatea într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, într-un anumit cadru normativ, altfel s-ar instaura anarhia, violența, bunul plac al fiecărui individ și dezordinea. Diversitatea relațiilor sociale determină existența unei multitudini de norme sociale, și, în consecință, o varietate de forme prin care se influențează conduita oamenilor în cadrul acestor relații. Multitudinea de norme sociale nu se echivalează nici un moment cu existența anarhică a acestora. Există, dimpotrivă, o strânsă relație între diversele categorii de norme, numeroase forme de colaborare între ele, determinate de faptul că diversele seturi normative prezintă proprietăți și corelații comune. Existența formelor variate de reglementare a activității oamenilor impune, pe planul cercetării, necesitatea delimitării sistemelor normative - o delimitare în timp și spațiu - precum și examinarea trăsăturilor lor determinate, fundamentale. Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: normele etice, normele obișnuielnice, normele tehnice, normele religioase, normele organizațiilor sociale nestatale și normele juridice.
Normele etice (morale) - reprezintă un ansamblu de concepții și reguli cu privire la bine sau rău, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este și societatea. Ea a jucat și continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relațiilor sociale și asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale principiile binelui, dreptății, justiției, adevărului, valori apărate și promovate și de drept, de la bun început s-a pus problema analizei raportului de morală, a asemănărilor și deosebirilor dintre ele. Din perioada antică până în cea medievală, în general, în multe privințe, normele morale erau confundate cu normele juridice, încă din antichitate gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincție bine precizată între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată de perfecționarea sistemului juridic, a făcut pași sensibili în direcția conceperii dreptului, independent de morală. În fapt, totalitatea juriștilor este de părere că între drept și morală există o corelație organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-și independența.
Care sunt asemănările și deosebirile dintre drept și morală? Fără îndoială, că atât dreptul, cât și morală reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Legătura strânsă între cele două fenomene analizate, ne vorbește că numeroase norme au atât o natură morală cât și juridică (de exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect față de viața, demnitatea, proprietatea altora, sunt în același timp și norme cu un puternic conținut moral). Forța dreptului se găsește atât în justificarea sa logică, rațională, cât și în aprobarea și susținerea sa morală.
Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în anumite privințe, în funcție de natura grupului social, a colectivității naționale, sociale, religioase în care se manifestă. Nu există valori morale absolute. Dreptul, în schimb, prin natura sa este și trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică în societate, într-o țară dată. Normele morale au un caracter spontan în apariția lor, pe când normele de drept, cu excepția cutumei juridice, sunt rezultatul unei creații conștiente și organizate.
Normele obișnuielnice (obiceiurile). Obiceiurile sunt o categorie aparte de reguli sociale, care au apărut încă din primele începuturi ale existenței umane când au dat un minim de reglementări colectivităților umane. Obiceiul este o regulă de conduită care se formează și apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate și prelungite a unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în viața și tradiția colectivității respective, pe care oamenii o respectă din obișnuință, ca o deprindere. Din această cauză obiceiul are, într-un anumit sens, un caracter conservator. În societățile primitive, arhaice, precum și mai târziu în antichitate și Evul Mediu obiceiul, tradiția, avea un câmp deosebit de extins, mergând de la reglementarea vieții de familie, rudenie, uzuri alimentare și vestimentare, până la cele privind producția și schimbul de bunuri, în aceste condiții societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul puterii publice, astfel numeroase obiceiuri capătă caracter juridic. Treptat, s-a ajuns să se facă distincție între obiceiul juridic și cel nejuridic. Obiceiul devine normă juridică - cutumă - în momentul în care este recunoscut de puterea publică, de stat. În acel moment el devine, alături de celelalte norme juridice, obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea juridică, deci de acum devine izvor de drept.
Normele organizațiilor sociale nestatale. Există o serie de norme de conduită, tot nejuridice, creație a unor organizații sau organisme sociale, economice, politice, religioase sau de altă natură, care-și stabilesc cadrul de organizare și funcționare, raporturile dintre membrii săi prin statornicirea unor norme, elaborate de ele, ce le guvernează întreaga activitate. Distingem astfel de organizații ca partidele politice, asociații civile, organizații apolitice, organizații fără scop lucrativ, firme comerciale, societăți mixte, organizații de tip cooperatist, uniuni profesionale, ligi, asociații, cluburi sportive sau de petrecere a timpului liber, organizații științifice, culturale etc. Toate acestea își elaborează norme cu caracter statutar, instituțional, convențional (statut, convenții, acte de instruire). Normele organizațiilor sociale nestatale sunt foarte asemănătoare normelor juridice, ele stabilind drepturi și obligații ale membrilor lor, sancțiuni pentru nerespectarea lor. Dar ele nu pot fi considerate ca norme juridice pentru că le lipsește, între altele, ceea ce este esențial dreptului și anume apărarea și garanția lor, la nevoie, cu ajutorul puterii publice, a forței coercitive a statului. Trebuie să reținem și faptul, că în momentul în care aceste norme sunt recunoscute de puterea de stat, dându-li-se forță juridică, ele devin norme juridice.
Normele tehnice presupun cerința conduitei umane față de natură, exprimată de legile naturale. Întemeiate pe legile naturii, normele tehnice poartă un caracter obiectiv și nu depind de voința omului. Normele tehnice interacționează cu normele juridice și pe lângă aspectul tehnic, capătă și o haină juridică. Avem în vedere, în primul rând, normele care rezultă din obligația de serviciu (de exemplu, obligația șoferului unei instituții de a menține mașina curată). Normele tehnice pot fi folosite și în activitatea juridică, prin prelucrarea mecanică, cibernetică a unor date și fapte juridice.
Normele politice. Politica poate fi înțeleasă mai ales ca expresia și acțiunea puterii, în special a celei a autorității publice. Politica este activitatea socială care își propune să asigure prin forța, în general subordonată dreptului, securitatea externă și consensul intern al unei unități politice date, garantând ordinea în contextul luptelor care se nasc din diversitate, divergența de opinii și de interese.
Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijează grupul social, reprezintă voința poporului exprimată de către organul reprezentativ al acestuia - Parlamentul. La rândul lui, Parlamentul este constituit din reprezentanții diferitelor partide politice care au întrunit votul cetățenilor. Ca urmare, conținutul normelor elaborate de Parlament (dar și de Guvern sau de organele administrației publice) va reflectă și concepția partidelor politice parlamentare.
Pe de altă parte, „jocul” partidelor politice este ordonat și limitat prin normele juridice deja adoptate. În consecință, legătura dintre drept și politica este biunivocă, în sensul că dreptul și politică se influențează, se condiționează reciproc.
Având în vedere această realitate a democrației, în doctrină s-a exprimat atât opinia că politica este subordonată dreptului, cât și aceea că dreptul reprezintă unul dintre instrumentele politicii. Istoria instituțiilor juridice este, probabil una a coabitării dificile a acestor două tendințe, fără a se putea însă nega existența unor interdependențe între cele două.
Normele religioase - constituie un sistem de norme sau porunci morale întemeiate pe învățătura cărților sfinte sau pe autoritatea întemeietorilor, profeților etc., un mod de viață recunoscut ca obligatoriu de adevărații credincioși.
De-a lungul istoriei și existenței sale, între drept și religie, cele două mari puteri, a existat o legătura inevitabilă și indisolubilă.
Atât dreptul cât și religia își au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creația oamenilor, își au originea și existența în credința în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase și normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferențiat.
La începutul existenței sale, dreptul s-a confundat cu religia, în sensul că normele ce-l alcătuiau erau considerate ca fiind emanația divinității; în același timp, guvernanții și oamenii dreptului erau preoți, iar cele mai importante acte juridice erau supuse sancțiunii divinității. Legătura dintre cele două discipline, dintre credința religioasă și cea juridică, a fost atât de strânsa încât funcțiile preoțești și cele juridice erau aproape contopite. În antichitatea romana, violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinității. Instituțiile statului s-au laicizat treptat și astfel a intervenit demarcarea între funcțiile și instituțiile laice și cele religioase. Cu toate acestea, cele două instituții și-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică și morală, legătură latentă, dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât autoritate, cât și prestigiu.
Norma juridică - Norma juridică este celula de bază a dreptului. Dreptul nu poate exista și nu poate fi explicat în afara realității sale normative, în conținutul oricărei norme juridice este înmagazinată o anumită reprezentare conștientă a legislatorului în legătură cu conduita posibilă sau datoare a subiectelor participante la relațiile sociale. În acest sens, norma juridică este un etalon, un model de comportament, un „program”.
Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalității dreptului, și anume, de a asigura conviețuirea socială, orientând comportarea oamenilor în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează și reglementează în forme specifice dreptului relațiile interumane în conformitate cu aceste valori.
Pentru a putea fi înțeleasă de toți subiecții de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită structură logică, din care să rezulte cât mai exact răspunsul la câteva întrebări:
- Cui este adresată și în ce împrejurări acționează?
- Ce variante de comportare prescrie statul subiectului de drept?
- Care vor fi consecințele nerespectării normelor juridice?
Structura normei juridice:
Ipoteza - Ipoteză este aceea parte a normei juridice care stabilește condițiile, împrejurările sau faptele în prezența cărora se cere o anumită conduită, precum și categoria subiecților la care se referă prevederile dispoziției. Bunăoară, în exemplul de mai sus (de exemplu art. 7 al Legii privind actele de identitate din sistemul național de pașapoarte, prevede că: "Cetățenii Republicii Moldova și apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova sunt obligați să dețină de la naștere buletine de identitate"(ipoteza are în vedere cetățenii Republicii Moldova și apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova))
Dispoziția - este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezența ipotezei date. mai precis, care sunt drepturile și obligațiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de normă juridică respectivă (de exemplu, în art. 7 din Legea citată mai sus dispoziția constă în obligativitatea de a deține de la naștere buletine de identitate). Dispoziția poate să prevadă, fie săvârșirea unei acțiuni (de exemplu, obligația conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaților), fie abținerea de la săvârșirea unor fapte (interdicțiile penale, administrative ș. a.). De asemenea, dispoziția poate să impună o anumită conduită (a face), să interzică o anumită comportare (a nu face) ca să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui anumit comportament.
Sancțiunea - indică urmările nerespectării dispoziției normei juridice. Aceste urmări sunt, de fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea și care sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.
Clasificarea normelor juridice. Există diferite clasificări ale normelor juridice în funcție de criteriul avut în vedere.
- Criteriul ramurii de drept. După obiectul pe care-l reglementează, adică relațiile sociale la care se referă normele juridice, se constituie ramurile de drept și instituțiile juridice (drept constituțional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.). Aceasta este și un criteriu de clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituțional, penal, civil etc.
- Criteriul forței juridice a actului normativ. După forța juridică pe care o au normele juridice, ținând seama de ierarhia și forma de exprimare ca acte normative, distingem norme din legi, norme din decrete, din hotărâri ale guvernului ș.a.m.d.
- Criteriul modului de reglementare a conduitei. Literatura juridică contemporană clasifică normele juridice având în vedere acest criteriu în:
- onerative sunt acelea care prescriu în mod expres obligația de a săvîrși o acțiune (de exemplu, Codul familiei prevede că "soții poartă în timpul căsătoriei numele pe care le-au declarat cu ocazia căsătoriei". Nu este neapărat necesar ca în textul actului normativ să se folosească și expresia "este obligat" sau "trebuie", deducându-se din felul cum este formulat textul).
- prohibitive sunt acelea care interzic săvârșirea unei acțiuni, a unei fapte (de exemplu, normele penale interzic săvârșirea unor acțiuni, dar în același timp obligă organele de stat să urmărească și să sancționeze pe infractor).
- permisive sunt acelea, care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acțiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-și aleagă singur conduita, acționând după propria apreciere.
- Criteriul sferei de cuprindere. După sfera de cuprindere și natura reglementării normele juridice se mai clasifică în:
- norme generale. Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relațiilor sociale din ramura respectivă a dreptului.
- norme speciale. Normele speciale cuprind un domeniu mai restrâns de relații sau anumite instituții.
- norme de excepție sunt acele norme care se abat de la reglementarea generală, admițând o reglementare de excepție față de dreptul comun și dispozițiile generale.