1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Tipuri de diferende ce pot apărea în cadrul OII:

  1. diferende ce privesc raporturile dintre statele membre ale organizaţiei în legătură cu interpretarea şi aplicarea unui act constitutiv;
  2. diferende dintre un stat membru şi organizaţia respectivă;
  3. diferende ce pot surveni între diferitele organe ale unei organizaţii internaţionale şi care privesc, de regulă, conflicte de competenţă;
  4. diferende ce pot apărea între diferite organizaţii internaţionale cu profil asemănător şi care privesc, de regulă, delimitarea competenţei lor;
  5. litigii între organizaţii şi particulari, specifice organizaţiilor de integrare;
  6. diferende între organizaţie şi funcţionarii sau agenţii săi.

 

2. Soluţionarea diferendelor în cadrul ONU

Trăsături specifice ale procesului de soluţionare în cadrul ONU:

  1. când se consideră că prin comportamentul unui stat sunt puse în pericol pacea şi securitatea internaţională sau scopurile organizaţiei, orice alt stat poate cere declanşarea unei proceduri de reglementare (art. 35 din Carta ONU);
  2. oferă sisteme de reglementare care permit tratarea fiecărui diferend potrivit caracteristicilor sale; dispunând de organe permanente, oferă un cadru propice negocierilor şi condiţii materiale de desfăşurare ale acestora;
  3. se prevăd posibilităţi de aplicare a unor sancţiuni împotriva statelor care le încalcă regulile;
  4. joacă un rol important şi original în prevenirea conflictelor.

Competenţa ONU în reglementarea diferendelor:

  1. Discutarea oricăror probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin intermediul Adunării Generale.
  2. Invitarea părţilor la diferend pentru rezolvarea acestuia prin mijloace paşnice, prin intermediul Consiliului de Securitate.
  3. Anchetarea oricărei situaţii care ar putea da naştere unui diferend, prin intermediul Consiliului de Securitate.
  4. Recomandarea procedurilor sau metodelor de soluţionare.

Părţile la un diferend ce poate fi supus soluţionării ONU sunt membrii ONU, dar şi state care nu sunt membre ONU, cu condiţia ca acestea să accepte jurisdicţia ONU.

Organele cu atribuţii exprese în soluţionarea paşnică a diferendelor

  1. a) Consiliul de Securitate. În temeiul art. 24(1) din Carta ONU, principala responsabilitate în menţinerea păcii şi securităţii revine Consiliului de Securitate. Atâta timp cât Consiliul exercită în privinţa unui diferend sau a unei situaţii funcţii care îi sunt atribuite prin Cartă, Adunarea Generală nu va face nici o recomandare cu privire la acel diferend sau situaţie, în afară de cazul când Consiliul de Securitate ar cere aceasta.

Consiliului de Securitate poate fi sesizat de către:

  • părţile la un diferend printr-o iniţiativă comună sau prin cereri separate;
  • de una din părţile la un diferend, atunci când există o hotărâre a Curţii Inter­naţionale de Justiţie, iar partea adversă refuză executarea acesteia;
  • orice stat terţ, membru ONU, neimplicat în diferend, dacă apreciază că prelun­girea acestuia ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţională;
  • un stat terţ, nemembru ONU, care îl sesizează pentru un diferend la care este parte, dacă acceptă obligaţiile de soluţionare prevăzute de Cartă;

- Adunarea Generală;

  • Secretarul General al ONU;
  • autosesizare.

În activitatea sa, Consiliului de Securitate poate decide următoarele acțiuni:

  • anchetă asupra diferendului;
  • recomandări pentru reglementarea diferendului prin mijloace paşnice; recomandările pot avea caracter general sau pot îmbrăca forma unor sugestii precise;
  • recomandarea ca un diferend să fie trimis spre soluţionare unei organizaţii regionale.

Limitele competenţei Consiliului de Securitate.

În cazul în care Consiliul de Securitate constată că un diferend este deosebit de grav încât constituie o ameninţare a păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune, poate adopta decizii care au forţă obligatorie.

Deciziile pot privi măsuri care:

  • nu implică folosirea forţei armate: întreruperea parţială sau totală a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplo­matice.
  • implică folosirea forţei armate: demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau te­restre ale Membrilor Naţiunilor Unite.
  1. b) Adunarea Generală, în domeniul reglementărilor pe cale paşnică a diferendelor, are următoarele atribuţii:
  • examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii şi poate face recomandări cu privire la acestea atât membrilor ONU, cât şi Consiliului de Securitate;
  • discută orice problemă cu care este sesizată, şi face recomandări cu privire la aceasta;
  • atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională;
  • recomandă măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii pe care o consideră de natură de a dăuna reiaţilor dintre state.
  1. c) Secretarul General se poate implica în rezolvarea paşnică a diferendelor pe baza unui mandat, acordat fie de Adunarea Generală, fie de Consiliul de Securitate. Secretarul General poate declanşa intervenţia Consiliului de Securitate, în cazul în care aceasta nu se face de către un stat sau de un grup de state. Secretarul General mai poate desfăşura acţiuni de diplomaţie preventivă, bune oficii sau mediere directă.
  2. d) Conform Cartei ONU, Consiliul de Securitate va decide dacă se va implica direct în soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor sau dacă va face apel la o altă organizaţie. Însă, acţiunea de constrângere nu va putea fi întreprinsă fără autorizaţia Consiliului de Securitate.

 

Loading...