În Olanda, atât sistemul de drept administrativ, cât și protecția legală împotriva administrației, au fost expuse unui număr de influențe străine. Până în zilele noastre, sistemul olandez prezintă urme ale dreptului englez - și în ultimul timp – al sistemelor din Franța și Germania.
La mijlocul secolului al XIX-lea a fost stabilită clar o distincție între dreptul privat și dreptul public. În capacitatea sa de autoritate fiscală, statul a acționat prin intermedilul procedurilor de drept privat, iar când acționa ca autoritate publică, exercita puteri de drept public. Protecția legală împotriva administrației putea fi căutată înaintea tribunalelor ordinare, care aveau jurisdicție pentru toate problemele care implicau drepturi de proprietate sau plângeri referitoare la plata de datorii. Pentru restul, plângerile puteau fi adresate organelor superioare ale executivului, în particular Coroanei, care emitea o hotărâre judecătorească după analiza opiniei Raad van State (Consiliul de Stat olandez). Ca rezultat al creșterii intervenției statului la sfârșitul sec. al XIX-lea s-a dovedit că protecția legală era nesatisfăcătoare. În scopul obținerii de compensații pe motivul intervenției ilegale a administației, dreptul privat era considerat la cumpăna dintre secole, ca fiind corpul de legi aplicabil în mod normal, corp care se aplică și autorităților publice. Prevederi de drept administrativ specifice erau complementare prin natură și constituiau excepția.
Trecerea de la un stat liberal bazat pe guvernarea legii la un stat al bunăstării a presupus dezvoltarea de noi instrumente pentru asigurarea de servicii și în scopuri de planificare, ce nu puteau fi acomodate satisfăcător teoriei de drept privat sau teoriei tradiționale de drept administrativ, care era cuplată la actul administrativ, privit ca un corp de legi complementar și excepțional, a pierdut teren în favoarea unui sistem independent de drept administrativ, care acoperea și domeniul asigurării serviciilor, ocupând o poziție intermediară între intervenția statului și dreptul contractelor.
Dezvoltarea unui drept administrativ cu substanță proprie a fot înfăptuită în secolul XX prin promulgarea unor legi privind protecția legală împotriva administrației. Au fost stabilite inițial tribunale administrative speciale (pentru procese privind textele și pentru probleme referitoare la asigurările sociale) și autoritățile ce aveau responsabilitatea de a rezolva reclamațiile au fost create în interiorul administrației însăși. În 1962/63, posibilitațile de a contesta deiziile autorităților centrale au fost extinse și apropiate unei proceduri cvasi-judecătorești. În 1976, a fost creata o secție judecătorească a Raad van State, inspirată de modelul francez, având jurisdicție pentru a judeca contestații referitoare la decizii administrative.
Protecţia legală a cetăţenilor în faţa abuzurilor administraţiei se realiza prin tribunalele ordinare care exercitau jurisdicţia în materie de proprietate, plata datoriilor, iar în rest jurisdicţia se exercita în urma plângerilor la organele executive superioare, până la Coroană care pronunţa o hotărâre judecătorească după ce analiza opinia Consiliului de Stat.
La sfârşitul sec. XIX dreptul privat era aplicat in general pentru a obţine compensaţii în urma intervenţiei ilegale a executivului, în vreme ce prevederile de drept administrativ erau complementare, constituind excepţia. Treptat, în urma extinderii serviciilor publice administrative, dreptul public devine un sistem propriu şi independent ce guvernează acest sector alături de dreptul contractelor. Sec. XX marchează apariţia legislaţiei administrative privind protecţia legală a cetăţeanului împotriva executivului, jurisdicţia fiind exercitată de tribunalele administrative speciale (în materie de taxe şi asigurări sociale). În paralel s-a accelerat reglementarea procedurală şi instituţională a rezolvării reclamaţiilor pe cale administrativă, faţă de organele locale, apoi centrale, chiar în baza unei proceduri cvasi-judecătoreşti.
În 1970 a fost creată o secţie judecătorească a Consiliului de Stat, după model francez, având jurisdicţie în materia contestaţiilor vizând deciziile administrative.
Izvoarele dreptului administrativ
Baza dreptului constituțional și administrativ în Olanda este Constituția din 17 februarie 1983. Constituția din 1815, care fusese în vigoare până la acea dată, în ciuda nenumăratelor amendamente, și-a pierdut o mare parte din autoritate. În multe departamente, înfăptuirea noii Constituții a produs ajustări la realitatea constituțională existentă. Nu au fost făcute modificări fundamentele privind tipul de stat sau forma de guvernământ – monarhie constituțională și parlamentară, responsabilitate ministerială individuală - și au fost menținute prioritatea dreptului statuar și independența justiției. De o importanță particulară pentru dreptul administrativ a fost extinderea acelor chestiuni care, conform art.89, au fost rezervate legiuitorului. Articolul 110 a ridicat la statutul de lege constituțională principiul referitor la administrație, care fusese deja recunoscut prin statut. Articolul 107 prevede că „statutele vor conține legi referitoare la dreptul administrativ general”. Această prevedere trebuie să fie înțeleasă ca o injuncțiune pentru a legifera aici, în condițiile absenței în continuare a unui cod general de drept administrativ, care fusese deja considerat necesar de J.R. Thorbecke, autor de specialitate care urma să devină ministru în 1971. În orice caz, din 1983, un comitet legislativ stabilit de guvern a fost angajat în munca de formulare a unui set de prevederi de drept administrativ general. Acest comitet și-a prezentat primul raport intermediar în octombrie 1985.
Pe lângă Constituție, un alt izvor de drept important al dreptului administrativ, este legea referitoare la acțiunile împotriva deciziilor administrative. Legea conține, între altele, o definiție a conceptului de „decizie administrativă” și specifică patru motive pentru a acționa în vederea revendicării judecătorești:
- decizia violează o prevedere care are aplicabilitate generală;
- luând decizia respectivă, corpul administrativ și-a folosit în mod clar puterea în alt scop decât cel prevăzut prin statut.[1]
Constituţia din 1983 consacră monarhia constituţională şi parlamentară recunoscându-se natura publică a administraţiei si necesitatea elaborării de statute privind dreptul administrativ general, deşi lucrările pentru elaborarea unui cod general sunt mult întârziate.
Legea referitoare la acţiunile împotriva deciziilor administrative (contenciosul general) indică motivele unui astfel de demers judiciar şi anume :
- • decizia încalcă o prevedere generală ;
- • scopul actului diferă de cel al legii ( statutului);
- • decizia contravine ideii de administraţie competentă ;
- • decizia nu a avut în vedere toate interesele implicate prin respectivul act;
Multe din aceste principii s-au dezvoltat în practica judiciară a instanţelor de drept comun şi a celor administrative. Dreptul cutumiar are o relevanţă secundară ca izvor de drept dar nu pentru dreptul administrativ general.
Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă
Statul de drept reprezintă puterea publică guvernată de propriile legi precum şi de reglementările sau acordurile internaţionale la care acel stat este parte. Statul de drept democratic este guvernat de legi care se legitimează prin voinţa reprezentanţilor naţiunii aleşi în mod liber, caracterizat prin separaţia puterilor în stat, pluralismul politic, o gamă largă de drepturi, libertăţi şi inviolabilităţi recunoscute cetăţenilor săi, precum şi garantarea reală a acestora pe fondul unui control riguros a respectării lor în caz de încălcare, inclusiv din partea autorităţilor menite a le apăra.
O caracteristică esenţială a statului de drept este acţiunea principiului legalităţii în conformitate cu care toate subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, cetăţeni sau străini, particulari sau oficiali, autorităţi sau organizaţii neguvernamentale trebuie să respecte în relaţiile lor legea, precum şi toate celelalte acte juridice şi măsuri întemeiate pe lege aplicabile raporturilor sociale in care se afla.
În Olanda ca şi în Germenia principiul legalităţii administraţiei este recunoscut. Desigur, există în acest sens, primatul legii scrise, promulgate de Coroană şi de Adunarea Generală, care se impune în faţă de orice altă sursă derivată de drept.
Principiul constituţional al separaţiei puterilor şi distincţia funcţiilor fundamentale ale acestora, realizate conform Constituţiei, obligă administraţia să acţioneze numai în temeiul legii scrise, iar drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi limitate administrativ numai în baza acesteia.
Emiterea reglementărilor administrative se face numai în temeiul şi în vederea aplicării legii scrise. Primatul legii scrise este afectat, conform Constituţiei (art.94), de tratatele internaţionale la care Olanda este parte, în cazul în care legislaţia nu se pune în acord cu prevederile din tratate şi din decizii ale organizaţiilor internaţionale.
[1] Olanda http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinta-administratiei/olanda-geografie-272076.html