Pentru explicaţia ştiinţifică a politologiei se impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupă în sistemul ştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială. Legile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi, ceea ce implică precauţie, prudenţă, elasticitate, relativitate în stabilirea şi definirea lor. Pornind de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este esenţial, comun şi se repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul respectiv, putem considera că politologia studiază legile domeniului politic, care ar putea fi prezentate sub forma unor principii generale, cum ar fi :
- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;
- organizarea şi conducerea democratică a societăţii;
Experienţa istorică demonstrează că, de regulă, numai în condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile progresul social stabil, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, cu toate că «nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau autoînţeleaptă; mai mult decât atât: democraţia este cea mai rea formă de guvernare, dar toate celelalte s-au dovedit a fi mult mai rele (Winston Churchill);
- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât şi a celor de grup sau individuale;
- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituie un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţi membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;
- unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică este probată în primul rând de capacitatea sa de a asigura bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsi rezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizare democratică. [Călin Vîlsan]
Formulând asemenea principii trebuie să avem permanent în vedere că acestea nu sunt singurele şi este important modul în care factorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în activitatea lor.
Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a domeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic, categoriile de bază studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare. Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât categoriile ştiinţelor sociale speciale, angajate în cercetare unor sfere sociale ale instituţiilor politice, proceselor şi fenomenelor politice. Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic, cultură politică, societate civilă, relaţii politice internaţionale etc. Ca şi legităţile politologiei, categoriile de bază au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate într-o relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.
Ca teorie generală a politicului, politologia exercită în cadrul societăţilor, în special a celor democratice o serie de funcţii. Prin aceste funcţii, ea îşi exprimă, manifestă, rolul, utilitatea şi eficienţa socială. Amploarea acestor funcţii, utilitatea lor nu sunt aceleaşi în toate societăţile şi sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsură determinate de o serie de factori, cum ar fi natura regimului social şi a forţelor social-politice aflate la putere; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale; gradul dezvoltării vieţii politice şi în special a democratismului; sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate. În esenţă, politologia exercită următoarele funcţii:
Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este obiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcătură ideologică.
Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia antrenează implicit un sistem de valori în numele căreia face prognoza, exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi tendinţele domeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât mai eficientă a societăţii.
Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie se materializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că se întemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar fi libertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiind îndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentru ameliorarea guvernământului.
Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şi cognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ci un fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul predicţiei reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pe cât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică. Singură sau împreună cu alte ştiinţe sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele şi alternativele de dezvoltare sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.
Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă teoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele alternative de dezvoltare social-politică fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a acestuia. Această funcţie reprezintă dimensiunea practică a ştiinţei politice, definind-o drept ştiinţa despre acţiunea eficientă a politicii, a deciziilor politice. Chiar dacă nu va oferi «reţete » infailibile, ştiinţa politică va stabili în schimb cadrul general, liniile majore ale acţiunii politice.
Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politice create şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură la formarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, a conştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor general-umane.
Fiind o ştiinţa a studiului politicului, care nu poate fi înţeles decât în cadrul sociumului, adică al societăţii, politologia face parte atât din cadrul ştiinţelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla în relaţii de comunitate, dar şi de identitate, particularitate cu ştiinţele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relaţia, raportul de comunitate dintre politologie şi ştiinţele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie şi ştiinţele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societăţii, specific fiecărei ştiinţe în parte. Între politologie şi ştiinţele sociale istoriceşte s-au constituit şi se dezvoltă relaţii de interacţiune, interdependenţă, de complementaritate reciprocă. Cunoştinţele, datele, informaţiile acestor ştiinţe sociale sunt folosite de politologie în studiul politicului. La rândul lor şi aceste ştiinţe se pot folosi de datele şi cunoştinţele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliată şi profundă a societăţii.
Un al doilea plan al relaţiilor, raporturilor este cel dintre politologie şi ştiinţele politice de ramura: filosofia politică, sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică, ştiinţa puterii, ştiinţa partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea elementelor de comunitate între politologie şi ştiinţele politice de ramura, dar îndeosebi şi mult mai important, a celor de distincţie, de individualitate.
Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politicul în ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar unele segmente, părţi ale acestuia. În studiul său, politologia porneşte de la condiţiile generale ale societăţii, rezultatele cercetării sale fiind un bun al întregii societăţi, ele regăsindu-se în cadrul spiritualităţii politice generale ale societăţii; în ideologiile, programele, strategiile unor partide, forţe social politice. Nefiind legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în serviciul acestuia, politologia realizează o cunoaştere obiectivă, cât mai apropiată de realitatea social-politică.
Concluzionând putem aprecia că relaţiile de interdependenţă, interdisciplinaritate şi complementaritate se menţin şi se amplifica între politologie şi ştiinţele politice de ramura. Astăzi ca urmare a creşterii rolului politicului în societate se amplifică şi consolidează statutul sistemic şi plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot mai mult ca o ştiinţa fundamentala cu rol coordonator în studiul politicului şi al ştiinţelor politice.
După cum aţi putut observa şi după cum vă veţi convinge în continuare politologia, prin obiectul şi funcţiile sale, legăturile cu alte ştiinţe din ciclul umanitar, interacţionează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale: autoritate, obligaţiuni, libertate, egalitate, echitate, dreptate, democraţie, pace civică, consens, pluralism, responsabilitate ş.a., ceea ce îi conferă un prestigiu şi o autoritate deosebită în sistemul ştiinţelor umanitare contemporane.
Întrucât tineretul este viitorul oricărei societăţi, iar acest viitor în mare măsură este determinat de eficienţa şi calitatea guvernării, el este chemat să se implice în viaţa matură cât mai bine instruit şi pregătit, inclusiv în aspect politologic, mai întâi de toate ca alegător, iar în perspectivă ca potenţială persoană publică.