Drept

Dat fiind faptul, că puterea este conceptul fundamental al ştiinţelor sociale, este firesc ca pe parcursul secolelor în jurul ei să  fie expuse, iar astăzi să existe şi coexiste o sumedenie de poziţii, aprecieri, atitudini destul de diferite despre ea. Şi dacă Ş. Montesqueu avertiza că „cei care au deţinut o funcţie un timp mai îndelungat, tind să abuzeze de ea”, iar N.Machiavelli, mult mai înainte sugera ideea că abuzul de putere în anumite circumstanţe poate fi acceptat, adică justificat, la vârful piramidei politice, atunci Hume ne oferă una dintre primele versiuni clare, care tinde să aprecieze şi să studieze politica fără echivoc, în mod pozitiv. După Hume puterea este mai degrabă forţa de facto a dreptului, pentru că acapararea puterii conduce la instituirea autorităţii şi înrădăcinarea credinţei.

Termenul de „legitimitate” a apărut la începutul sec. XIX în Franţa şi însemna iniţial puterea instituită legal. Această legitimitate reflectă convingerea oamenilor în faptul că puterea instalată are dreptul să conducă societatea şi deciziile ei sunt obligatorii pentru toţi, şi deci, necesită a fi executate fără careva dezbateri sau îndoieli. Istoria însă înregistrează două tipuri de manifestare a legitimităţii: divină şi civilă. Cea divină a luat naştere încă în antichitate, când puterea monarhului era considerată divină. Această situaţie s-a păstrat şi în evul mediu şi, chiar mai târziu, într-o formă mai slab pronunţată, în perioada monarhiilor constituţionale. Legitimitatea civilă a puterii politice poate fi considerată forma superioară de legitimitate, având la bază acordul şi voinţa cetăţenilor cu privire la exercitarea puterii. Legitimitatea civilă a puterii se realizează prin alegeri libere cu caracter universal, direct şi secret, prin referendumuri, diferite sondaje etc.

Legimitatea puterii politice se realizează la diverse niveluri: la nivel ideologic puterea este recunoscută ca valoare prin prezenţa sa însăşi, ori în calitate de forţă ce realizează valorile caracteristice societăţii date;

la nivel de personalitate legimitatea puterii se realizează ca o acceptare de către cetăţeni a acţiunilor persoanei sau grupei sociale, care deţin puterea;

la nivel de structură legimitatea puterii se realizează ca o acceptare  de către cetăţeni şi grupurile sociale a normelor şi legilor politice, care au fost înaintate sau impuse de către puterea politică.

Orice putere se străduieşte de a fi legitimă, adică recunoscută şi acceptată de societate. În acest scop pot fi utilizate cele mai diverse mijloace: sprijinul pe tradiţiile şi mentalitatea existentă în societate; asigurarea ordinii necesare în societate, ce constituie conomitent un scop şi sarcină a puterii politice, o condiţie de bază a progresului social; modificarea bazei legislative şi adaptarea ei la cerinţele transformărilor preconizate de societate şi la condiţiile dictate de etapa curentă a progresului social.

Pentru a asimila mai bine noţiunea de „legimitate”, trebuie de subliniat că există mai multe modalităţi şi mecanisme prin care puterea politică se impune ca legitimă.

În legătură cu aceasta considerăm necesar a ne pronunţa asupra noţiunii „dominaţie politică”. Ea poate fi percepută ca supunere relativă sau absolută a unui subiect, unei clase sau a unui grup social altui subiect individual, personificat sau colectiv. Dominaţia apare atunci când se instituţionalizează puterea, când relaţiile ei devin stabile, când în societate se afirmă unele poziţii, pe care ocupându-le, poţi decide, ordona, permite sau interzice. De exemplu, puterea politică, cu ajutorul forţelor armate poate să se afirme înaintea dominaţiei, adică până la instituţionalizarea puterii, însă după cum a demonstrat nu o dată istoria, în aşa cazuri ea nu se va menţine timp îndelungat, cu atât mai mult că ea nu este legitimă.

Vestitul sociolog şi politolog german Max Weber ne-a lăsat ca moştenire o tipologie ideală, putem spune clasică, a dominaţiei politice bazate pe legitimitate, pe încredere în validitatea autorităţilor şi actelor lor. Analizând în mod dialectic problema ordinii politice atât la nivelul guvernanţilor care distribuie comenzile, cât şi la  nivelul guvernanţilor care le acceptă, Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate politică:

• legitimitate politică tradiţională - formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în caracterul divin, sacru al tradiţiilor, care dictează, sau stabilesc, regulile vieţii publice. Autoritatea cu care este investit şeful statului poate varia în dependenţă de esenţa puterii pe care o concentrează în mâinile sale şi de capacităţile  sale, dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii chiar relativ  mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre;

• legitimitate raţional-legală, sau raţional-juridică, care este o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea membrilor societăţii, cetăţenilor în legalitatea şi raţionalitatea titlurilor şi deciziilor elaborate de autorităţile politice centrale. Legitimitatea raţional-legală îşi găseşte expresia cea mai vie în statul modern şi mai ales în administraţia de tip raţional-birocratic pe care se bazează pentru a-şi realiza obiectivele;
• legitimitatea charismatică, care desemnează o formă de dominaţie politică fondată pe încrederea oamenilor, cetăţenilor, dacă nu a tuturora, apoi a unei părţi însemnate din ei, în capacităţile ieşite din comun, supranaturale ale conducătorilor, guvernanţilor. Aceştea, după credinţa şi convingerile lor sunt dotaţi cu „charismă” - adică cu capacităţi fără egal, dumnezăieşti. Regimul charismatic şi eroul se distinge printr-o solicitare permanentă de adepţi, susţinători şi o teatralizare nevrotică a scenei politice. Practica dictaturilor cunoscute - comuniste şi fasciste prin idolii lor (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) a demonstrat cu toată claritatea acest lucru.

Aceste tipuri de legitimitate practic nu există în stare pură în realitate. Care din tipurile de legitimitate nu l-am lua, el conţine în sine într-o doză mai mare sau mai mică anumite elemente împrumutate din celelalte, apropiindu-se de modelul  modern, raţional legal.

Pentru îndeplinirea rolului său, independent de forma de manifestare, Puterea politică trebuie să facă faţă mai multor funcţii:

• elaborarea liniilor directoare şi a deciziilor, în conformitate cu care trebuie să acţioneze;
• găsirea celor mai adecvate forme de organizare a grupurilor sociale şi a societăţii în întregime pentru a acţiona în conformitate cu direcţiile schiţate;
• constrângerea prin diferite mijloace pentru a-i determina pe oameni să acţionate în conformitate cu directivele adoptate, ori de reprimare a celor ce se împotrivesc;
• controlul şi supravegherea după modul şi felul în care se transpun în viaţă deciziile politice, linia politică trasată, dacă ele sunt respectate, iar, măsurile ce se impun, sunt în conformitate cu legea;
• păstrarea integrităţii şi unităţii societăţii.

Generalizând ultima întrebare a prelegerii date vom  menţiona, că puterea politică are meniea de a asigura ordinea şi stabilitatea socială, pacea civică, bunăstarea cetăţenilor, de a veghea ca procesul social global să se desfăşoare în conformitate cu normele şi legile democratice. Dat fiind faptul, că mai devreme sau mai târziu orice putere tinde spre abuzuri, problemă principală şi mereu actuală a politicii nu este cine trebuie să conducă, ci cum poate fi limitată puterea politică pentru a preveni abuzurile.

La finalul acestei prelegeri se impun următoarele concluzii: 1). Puterea este proprie oricărei societăţi, fiind o proprietate a

relaţiilor sociale, rezultat al conflictelor şi tensiunilor cu care se confruntă societatea umană, necesitând găsirea unor metode şi forme de rezolvare a lor.

• Totodată puterii i se mai adaogă şi o necesitate externă, dat fiind faptul, că societatea are nevoie de a se proteja de pericolele externe, reale sau potenţiale.
• Puterea se instituţionalizează în cele mai diverse domenii, de aici şi o diversitate de expresii, care o identifică: putere politică, legislativă, economică, judecătorească etc..
• Puterea politică constituie capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiunile pe care le impun obiectivele colective.
• Dacă puterea înseamnă posibilitatea de a face să triumfe propria voinţă, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop, apoi dominaţia presupune din partea celor ce se supun nu numai disciplină, ci şi o anumită voinţă de a se supune, oricare ar fi motivaţia ei.
• Legitimitatea puterii este caracteristică unei instituţii de a fi constituită conform legii sau accepţiuni sociale (alegeri). Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate: tradiţională, raţional-legală şi charismatică.