Drept

Întrebarea privind concepţiile şi formele contemporane ale democraţiei este interesantă prin conţinutul diferit al răspunsurilor  pe care le dau diferiţi autori la întrebările:

• Cine este poporul, şi, poate oare el în mod real conduce statul şi, dacă da, atunci în ce mod ?
• Cum se formează reprezentanţa poporului?
• Care sunt regulile democratice ale relaţiilor politice ? Concepţiile care scot în prim plan întrebarea “cine conduce”

recunosc în calitate de subiect de bază a puterii poporul în ansamblu sau o parte a lui - grupuri mari sociale, clasele. Aceste concepţii aparţin aşa numitelor tipuri de democraţii colectiviste.

Concepţiile, care iau drept bază a puterii politice individul, şi care califică drept subiect adevărat al democraţiei cetăţenii în particular, formează sau alcătuesc seria de concepţii individualiste  ale democraţiei. Din acest tip fac parte concepţiile liberale, în cadrul cărora accentul se pune pe “cum trebuie de guvernat” - ceea ce înseamnă definirea democraţiei din punct de vedere al tehnologiei realizării ei, şi anume a mecanismelor participării  membrilor societăţii în viaţa politică, la adoptarea deciziilor politice.

Astfel, democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, care nu este identic cu guvernarea de către popor, dar  care se manifestă ca putere pentru popor. În aceste concepţii personalitatea se separă de societate şi stat, şi atenţia principală îndreptată asupra asigurării membrilor societăţii a unui şir de garanţii

• instituţionale şi de alt gen, inclusiv a libertăţii individuale, - care ar preîntâmpina orice mod de intimidare a personalităţii, întru a se afirma, realiza, de către putere. Democraţia liberală este apreciată ca un pas considerabil înainte pe calea emancipării omului, eliberării lui, respectării drepturilor lui fundamentale. Desigur şi acest model de democraţie nu este perfect, are neajunsurile sale, primul dintre care este acela, că subiect al puterii este nu demosul (poporul), ci reprezentanţii lui. După cum menţiona M.Weber, maselor li se oferă periodic posibilitatea să aleagă dintre elitele concurente. Democraţia aici ni se prezintă ca guvernarea politicienilor şi nu a poporului. Cel mai important în acestă formă de democraţie este scrutinul universal, concurenţa, lupta partidelor, alegerile.

În concepţiile colectiviste ale democraţiei în prim plan se pune nivelul participării nemijlocite a maselor de cetăţeni în conducerea cu statul. Ideal al democraţiei este considerată participarea maselor la conducere. Conform unei teze a lui Lenin orice gospodină, bucătăreasă, poate conduce cu statul.

Democraţia identitară se construieşte pe fundamentul unităţii societăţii. Ea se caracterizează prin dominarea unei voinţe de stat asupra voinţei cetăţenilor. Ea nu recunoaşte competitivitatea intereselor si valorilor, acestea practic se exclud. Acesta de fapt este tabloul parţial al democraţiei socialiste, unde se absolutizează rolul voinţei generale a poporului depersonificat - fundament al democraţiei, şi se ignorează autonomia unor subiecţi aparte, inclusiv al indivizilor. Ca rezultat se subminează libertatea alegerii si autodeterminării politice a personalităţii, adică adevărata premiză şi veritabilul fundament al democraţiei. Posibilitatea reală si potenţa de transformare a democraţiei identitare în autoritarism, şi chiar totalitarism, nu exclude aceasta concepţie din rândul celor care pretind să-i exploreze procesele politice contemporane.

Modelul teoretic al democraţiei concurente stă la baza formelor concrete de democraţii contemporane în mai multe ţări din Occident. Aceste democraţii sunt reprezentate în câteva concepţii contemporane: concepţia tradiţional-liberală, concepţia democraţiei elitiste, concepţia democraţiei participative. Diametral opusă concepţiei tradiţional-liberale a democraţiei este concepţia democraţiei socialiste.

Câteva specificări ale acestor concepte divergente ale democraţiei.

Concepţia tradiţional-liberală izvorăşte din doctrinele liberale. Ideea majoră a ei o constituie primatul personalităţii asupra statului. Anume ea este izvorul puterii, fundamentul societăţii civile şi a statului. Altă trăsătură a acestei concepţii este preferinţa democraţiei reprezentative celei directe. Elemente fundamentale a democraţiei reprezentative sunt constituţionalitatea şi limitarea dominaţiei politice. Voinţa poporului se exprimă nu direct, ci prin reprezentanţii lui, aleşi de către popor. Democraţiile liberale de cele mai multe ori se percep ca fiind pluraliste. Preferinţele lui R. Dahl democraţiilor pluraliste se bazează pe următoarele argumente:

• aceasta democraţie presupune existenţa unui număr mare de interese organizate;
• interesele organizate concurează între ele în vederea obţinerii şi posedării puterii politice şi a influenţei;
• interesele concurente se controlează reciproc şi limitează puterea ;

• această concurenţă pluralistă a intereselor conduce spre echilibru social, în modul cel mai reuşit ţine cont de interesele general sociale şi de grup în adoptarea deciziilor politice.

Concepţia democraţiei elitiste porneşte de la teza, că în realitate, chiar în cazul obţinerii dominaţiei politice a majorităţii democratice, deciziile politice se adoptă totuna şi preponderent de minoritate (elita politică).

Aceasta concepţie are drept alternativă teoria democraţiei participative. Prin participare aici se subînţeleg toate felurile de participare a cetăţenilor în viaţa politică cu scopul de a influenţa asupra adoptării deciziilor politice la diferite niveluri şi de diferite instituţii ale sistemului politic. Această concepţie argumentează necesitatea democratizării multilaterale a vieţii sociale, politizării populaţiei şi dreptul participării personalităţii în adoptarea deciziilor în toate domeniile vieţii prin dreptul la vot. Literatura politologică sesizează caracterul utopic al acestei interpretări.

Concepţia socialistă a democraţiei se fundamentează pe recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui politice. Ea porneşte de la caracterul şi conţinutul clasial al democraţiei şi este contradictorie din însăşi interiorul ei. Ea poartă  un caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului, adică, individualului, nu recunoaşte pluralismul, diversitatea socială şi ideologică a oamenilor şi cetăţenilor. Teza principală a democraţiei socialiste este înţelegerea democraţiei ca stat, în care conduce poporul. Participarea maselor în conducerea cu statul este teza de căpetenie a democraţiei socialiste. Identificarea democraţiei cu statul a avut în calitate de dezvoltare teza leninistă despre dispariţia statului şi respectiv a democraţiei ca formă de organizare politică a societăţii.

Ştiinţa politică contemporană este în căutare de noi forme ale democraţiei. În rândurile de mai jos vom trece în revistă principalele ei achiziţii în acest sens.

„Democraţia informaţională” este forma pe care o elaborează M.Rocar – savant şi politician francez. Ea reprezintă forma contemporană de organizare a societăţii ca reacţie la revoluţia informaţională, care-a continuat-o pe cea ştiinţifico-tehnică.

Filosoful  canadian  M.  Bunghe  dezvoltă  ideea  aşa numitei „căi  a  treia”  de  construcţie  socială,  utilizând   contrapunerea  -   capitalismul şi socialismul - propunând concepţia „tehno- democraţiei integrale”. Acest sistem se întemeiază pe ştiinţă şi este chemat să îmbogăţescă şi să lărgească formele democraţiei politice contemporane.

Acestor concepţii le face companie „teoria economică a democraţiei”, care ocupă un loc tot mai important printre ele. Ea este construită în baza chipului Homo ekonomikus – Omului economic – omului informat multilateral, capabil să acţioneze raţional şi să obţină maximum de câştiguri pentru sine. Ex-preşedintele   american

1. Clinton a calificat democraţia occidentală contemporană ca democraţie de piaţă.

Din aceste înregistrări rezultă multitudinea de abordări a democraţiei, adecvate complexităţii realităţii contemporane, şi varietatea formelor ei existenţiale, inclusiv diversităţii ideologice şi conceptuale.

Democraţia are atât avantaje cât şi neajunsuri, laturi  puternice cât şi slabe. Prin posibilităţile sale largi şi perspectivele sale democraţia a provocat aşteptările pe care, spre regret, nu le-a realizat, adică îndreptăţit. Iar prin spiritul său tolerant şi de acceptare a pluralismului de păreri, ea a deschis un spaţiu întins şi  o multitudine de direcţii, care tind s-o mistuie, să o nimicească. Alta nici nu poate fi democraţia, întrucât acesta este elixirul ei, avantajul ei. Pentru zilele noastre cu atât mai mult ne putem solidariza cu observaţia lui W. Churcill: „democraţia este o formă rea de conducere, dar nimic mai bun omenirea încă nu a inventat...”

Mai sus deja a fost relatat, că democraţiile competitive sunt proprii ţărilor dezvoltate. Reieşind din principiul „caracterul sistemului partidist” pot fi evidenţiate trei varietăţi de democraţie concurentă – bipartide, pluripartidiste şi cu partid dominant.

Ţările Europei Occidentale se caracterizează ca democraţii cu sistem pluripartidist (de la 12 partide în Olanda până la 4 sau 3, în Belgia, Germania ş.a.)

Modelul american este marcat de bipartidism – în baza tradiţiei politice. În SUA există regimul democratic în forma prezidenţială. Este vorba de regimul constituţional în care puterea executivă – compusă prin exclusivitate din Preşedinte, şi cea Legislativă – Congresul – sunt juridic independente una faţă de alta, deşi interacţionează şi se controlează reciproc în limitele    prevăzute de Constituţie. Separaţia puterilor nu este strictă. Preşedintele participă la procesul legislativ, folosindu-se de dreptul „veto”, pe de altă parte Congresul participă la funcţia executivă, întrucât numeşte un şir de figuri politice înalte – funcţionari înalţi, şi ratifică tratatele. Congresul îndeplineşte şi funcţii judecătoreşti: dispune de dreptul de „impeachement” (demisia Preşedintelui) – în caz de încălcare de către acesta a Constituţiei.

Trăsături importante ale sistemului american de separaţie a puterilor se consideră:

• tehnologiile diferite de formare a organelor supreme ale puterii ( Congresul este ales prin alegeri directe după circumscripţii electorale, iar preşedintele – prin alegeri indirecte, de către Colegiul alegătorilor, ultimii fiind aleşi prin scrutin general);
• diferă termenele competenţelor fiecăruia din organele Puterii de Stat: pentru membrii Congresului şi a Camerei reprezentanţilor, acest termen este de 2 ani, pentru Senatori – de 5 ani, pentru Preşedinte – de 4 ani, iar membrii Judecătoriei supreme se numesc pe viaţă;
• fiecare din ramurile puterii nu dispune de împuterniciri monopoliste în domeniul său de activitate, dar într-o anumită măsură sunt limitate de împuternicirile altora din Puteri – mecanism care este calificat ca sistem de „reţineri” şi contragreutăţi.

Democraţia americană este pluralistă, ea este legată cu diversitatea grupurilor de interese, conţine un adevărat mozaic de diverse asociaţii (religioase, de caritate, profesionale, familiale, locale etc.) ale societăţii civile.

La baza democraţiei americane stau 3 principii:

1. egalitatea tuturor oamenilor, adică a tuturor membrilor societăţii (toţi sunt creaţi egali);
2. libertatea de autorealizare a tuturor oamenilor, membrilor societăţii;
3. recunoaşterea capacităţii tuturora, şi a societăţii în ansamblu, de a se perfecţiona

Aceste principii constituie esenţa valorilor liberale, individualiste americane, care în totalitatea lor formează credinţa americană.

Democraţia americană este apreciată drept model al puterii poporului.  Aceasta nu  înseamnă că ea este  absolut  perfectă.  Prima observaţie, care i se face, ţine de faptul că principiul majorităţii,  după cum observă politologul american Parenty, a fost confundat cu dreptul „veto”. Cu acest drept este investită minoritatea. Şi sistemul electoral îşi are contradicţiile sale: la alegerea Preşedintelui, de exemplu, participă doar 1/3 sau chiar 1/4 din alegători. Aproximativ jumătate din cetăţenii cuprinşi în vârstele de 18-25 ani nici nu se înregistrează pentru a participa în alegeri. La sectoarele electorale se prezintă ceva mai bine de jumătate din alegătorii înregistraţi.

De acelaşi tip de democraţie, tradiţional–liberală, ţine şi modelul anglo–european al democraţiei, inclusiv poliarhia (pluralismul elitelor) , care influenţează substanţial asupra adoptării deciziilor politice. Acest model este de asemenea pluralist. Pe lângă aceasta modelul anglo–european îşi are specificul său: el se  consideră formă clasică a democraţiei europene. Bazele ei teoretice le-a elaborat J. Lock – unul din clasicii ştiinţei politice. Aceasta este democraţia reprezentativă a Marii Britanii – patria parlamentarismului. Latură inalienabilă a acestei democraţii este dominaţia drepturilor. În această democraţie este minimă constrângerea politică; poliţia este nenumeroasă, poliţiştii nu sunt înarmaţi cu pistoale sau alte forme de armament. Şi totuşi în Irlanda de Nord violenţele politice par a fi ceva obişnuit. Aceasta este o dovadă a contradictoriului modelului anglo–european de democraţie. Specificul său o are şi separaţia puterilor: Supremaţia Puterii Legislative asupra celei Executive şi investirea Guvernului cu  dreptul de iniţiativă legislativă; altă particularitate a democraţiei britanice este convieţuirea ei cu forma monarhică a statului. Englezii se autoapreciază ca democraţi prin tradiţie: este cunoscută în acest sens fraza înaripată a lui W.Churchil: „Eu sunt democrat, pentru că sunt englez ”.

Specificul său îl are şi modelul francez al democraţiei, căruia îi sunt proprii următoarele:

• trăinicia şi autoritatea legitimităţii puterii executive;
• Preşedintele este ales prin scrutin general direct şi astfel, în esenţă, nu depinde de parlament, întrucât după legitimitate este egal cu Parlamentul;
• Guvernul este responsabil în faţa Preşedintelui şi Parlamentului, deoarece numai aceştia sunt aleşi de popor;

• Parlamentul dispune de împuterniciri legislative /de a elabora legi/ şi de control /controlează Guvernul în limitele prevăzute de lege, iar în caz de necesitate îi poate cere demisia.

Democraţia franceză este fidelă tradiţiei care provine de la Marea Revoluţie franceză: ea include drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, proclamate în vestita Declaraţie de la 1789.