Analiza concret-istorică a vieţii social-politice dintr-o ţară concretă sau din lume ne permite să ne convingem de diversitatea partidelor politice. Acestea din urmă se identifică după mai mulţi indici, sau criterii. Şi totuna tipologiile partidelor politice nu vor cuprinde niciodată diversitatea pe care ne-o oferă realitatea socială dintr-o ţară sau alta, sau, cu atât mai mult, din lumea întreagă. Din bogăţia de caracteristici pe care le are la dispoziţie politologia, ea încearcă să le sublinieze mai ales pe cele care fac mai uşoară detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre partide. Acestea pot fi clasificate după o mulţime de criterii, cele mai importante fiind prezentate mai jos:
Clasificarea în funcţie de gradul de organizare ne prezintă tabloul partidelor după cum urmează:
În această ordine de idei se disting partidele de cadre. Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puţini membri. Cetăţenii mai activi şi de vază au hotărât să se asocieze, activităţile lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucru înţelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid este de cele mai multe ori slabă.
Alt tip de partide după acest criteriu sunt partidele de masă. În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din fracţiuni parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus încă de timpuriu de un aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de membri (partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt şi ele foarte bine organizate. De aceea, ele îşi pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor.
Clasificarea partidelor se mai face după funcţiile şi poziţia ocupată de acestea în cadrul sistemului politic, după care criteriu deosebim:
partide de guvernământ - tip de partide care a ieşit câştigător în urma alegerilor, constituind guvernul până la următoarele alegeri. În acest sens pot exista mai multe partide de guvernământ în acelaşi timp care alcătuiesc guvernul împreună, într-o coaliţie;
partide de opoziţie - tip de partide care au pierdut alegerile, ffind nevoite să formeze astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a avansa în faţa alegătorilor prin mesage-program constructive, realiste şi mai elevate, oferind o alternativă în perspectiva alegerilor viitoare. După indicii cantitativi se cunosc partide mari şi partide mici (tipologia lui Tocqueville). Într-o anumită măsură clasificarea aceasta vine în tangenţă cu cea după gradul de organizare.
Mai pot fi enumerate şi alte feluri de clasificări ale partidelor: partide ideologice, partide personale, partide istorice, partide de tendinţe, partide de interese etc.
Unii politologi din Occident deosebesc partidele politice după: a) deosebirea în construcţia organizaţională; b) caracterul şi ordinea de a fi membru; c) după modul de recrutare, selectare şi înaintare a elitei politice, evidenţiind 4 tipuri de partide – necentralizate (exemplu fiind partidele conservatoare şi liberale din Europa Apuseană şi SUA), centralizate de masă (exemplu fiind partidele socialiste ale Europei continentale), partide strict centralizate (exemple tipice fiind partidele fasciste şi comuniste).
Partidele politice mai pot să difere după structura lăuntrică (partide de tip militar, autocratice şi democratice); după atitudinea faţă de realitatea socială existentă (partide conservatoare, reformiste şi revoluşionare); după caracterul acţiunilor politice (partide moderate, radicale şi extremiste); după modul de existenţă şi activitate (legale, semilegale, ilegale).
Suprapunerea câtorva criteri – social-clasial, doctrinar- ideologic şi scopurile politice – ne dă clasificarea partidelor politice în radicale de dreapta (partidele fasciste şi neofasciste), radiale de stânga (partide socialiste de stânga şi comuniste), partide conservatoare, partide liberal-burgheze, reformiste-burgheze, partide social-democratice.
Este cazul să ne pronunţăm aici pe chestiunea clasificării partidelor politice în de stânga şi de dreapta, să facem o mică remarcă istorică. Delimitarea acestor două extreme în spectrul forţelor politice îşi are începutul istoric în evenimentul Marii revoluţii burgheze franceze de la sfârşitul sec.XVIII. În sala adunării constituante în dreapta Preşedintelui, care conducea adunarea se aflau, şedeau adepţii acestei revoluţii de orientare conservativă, care limitau revoluţia la decapitarea vârfurilor (regelui), iar în stânga – acei susţinători ai ei, care pledau pentru continuarea ei în tempuri rapizi şi în mod radical, pentru modificarea tuturor domeniilor vieţii sociale.În timpurile noastre termenii aceştea se aplică în aprecierea sau caracteristica atât partidelor politice cât şi a mişcărilor obşteşti, a anumitor ediţii – ziare, posturi de radio sau televiziune, agenţii informaţionale, a convingerilor politice şi poziţiilor anumitor personalităţi, nu numai oameni politici, de conucere, dar şi simpli. Din acele timpuri - nu fără contribuţia marxizmului - stângiste sunt calificate partidele, mişcările, forţele păturilor de jos ale societăţii, iar de dreapta – cele care reprezintă vârfurile acesteea. Cei de dreapta sunt consideraţi ocrotitori, apologeţi ai orânduelilor burgheze existente, conservatorii lor, iar stângişti sunt cei dispuşi radical să schimbe pe căi revoluţionare şi în mod cardinal, în tempuri rapizi aceste orândueli.
De regulă biruinţa opoziţiei stângiste într-o ţară sau alta impun forţele venite la putere să ocupe poziţii centriste, fapt care conduce la o nouă diferenţiere a forţelor şi la conturarea unei noi stângi. La rândul lor, forţele de dreapta sub presiunea opoziţiei stângiste, sunt impuse să încline spre poziţia de centru-dreapta, ceea ce condiţionează formarea în mediul lor a noi curente, tendinţe radicale de dreapra. Astfel aceşti termeni capătă un nou conţinut în situaţii politice concrete.
În a doua jumătate a sec. XX pe arena politică se impun noii de stânga şi noii de dreapta – nici unii şi nici alţii eînscriindu-se în schemele clasice. Drept noii de stânga a fost numită mişcarea tineretului studios şi a unei părţi a inteligenţiei ţărilor Occidentului
a.a. 60-70 ai secolului trecut, pe care-i caracteriza critica dură şi necruţătoare a rânduelilor social-politice şi economice existente în ţările lor de pe poziţiile radicalismului, ceea ce afecta însăşi temeliile capitalizmului acelor timpuri. Noii de dreapta a fost numită mişcarea intelectualităţii, tehnocraţiei şi a unor altor pături cu statut privilegiat în societăţile respective - ale aceloraşi ţări din aceiaşi perioadă - care se baza pe ideologia neoconservatorismului.
Cele relatate sunt suficiente pentru înţelegerea criteriilor de tipologizare a partidelor politice.Aceste clasificări vorbesc despre numărul mare şi varietatea partidelor politice. Nici una din ele nu poate fi absolutizată sau ignorată sau primită ca o schemă împietrită. Ele se completează una pe alta, unele parţial coincid. Spre exemplu, din mai multe ungiuri de vedere, după diferite baze sau criterii unul şi acelaşi partid poate fi de-o vorbă legal, de masă, de guvernământ, conservator, cu o organizare dură ş.a.m.d.