Cuvântul lider este de origine engleză („leader”) şi în traducere înseamnă literalmente cel ce stă în frunte, conduce pe alţi oameni, membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influenţă vădită asupra tuturor celorlalţi. Liderului îi sunt proprii anumite capacităţi de a influenţa asupra altora în vederea organizării activităţii în comun spre atingerea scopurilor comunităţii, manifestându-se atât în grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunităţi de proporţii mai mari - statale, zonale (regionale) sau chiar mondiale.
Noţiunea „liderism politic” este bogată după conţinut. În aspect teoretic - un aspect specific al activităţii de conducere cu o anumită comunitate de oameni în domeniul politic. În al doilea rând, ea caracterizează specificitatea activităţii de conducere dintre subiectul şi obiectul ei. Liderismul politic reprezintă o latură importantă a conducerii politice. În al treilea rând, această noţiune integrează în sine şi alte momente, fiind după părerea lui Parsons, unul din instituţiile fundamentale ale sistemului politic al societăţii. Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării activităţii de grup, când individul se manifestă în rolul de lider, adică uneşte, direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă, acceptă şi susţine acţiunile lui. Doar este bine cunoscut că politica este legată cu relaţiile dintre oameni şi exprimă activitatea oamenilor între semenii săi. Subiecte şi obiecte ale politicii întotdeauna au fost şi sunt oamenii cu interesele lor experienţa, idealurile, orientările valorile, emoţiile şi cultura lor.
În condiţiile dominaţiei regimului totalitar după câte se ştie nu există o cerere de lideri, nici condiţii cât de cât adecvate de educare, formare, recrutare, toate acestea practic fiind neglijate. Liderii se formau în cabinete, exista un sistem de amplasare a cadrelor la posturi de conducere elaborate de birourile de partid de diferite nivele. Forgerie universală de cadre de conducere era CC PCUS, Secretariatul CC, Biroul politic al CC ş.a. Lipseau condiţiile democratice adecvate de amplasare a persoanelor concrete la posturi politice alegerile prin concurs, concurenţă, luptă cinstită, care ar demonstra publicului, că conducerea politică o constituie cei mai pregătiţi, experimentaţi, cumsecade şi profesionişti dintre membrii societăţii. Şi nici elaborări ştiinţifice pe tema liderismului politic în cadrul învăţături marxiste n-au fost efectuate. Chiar în dicţionarele sociologice sau politice aspectul politic al liderismului nu era prezent. Liderismul era recunoscut doar într-o organizaţie sindicală, într-o competiţie sportivă, iar mai târziu conducători de partid, lideri. În occident, din contra, problema a fost studiată destul de multiaspectual: psihologia şi psihiatria s-au ocupat cu studiul particularităţilor personalităţii liderului; psihologia socială precaută liderismul ca pe un proces de interacţiune a diferitor factori sociali şi psihologici; sociologia îl studiază prin prisma structurii sociale, în mare măsură au condus la aceea, că în literatura politologică nu există o interpretare univocă a noţiunii „liderism politic". Se înaintează diferite variante de interpretare a fenomenului. Concepţia psihologică reduce fenomenul liderismului politic la trăsăturile acestuia. Prin studiul biografic, căii de viaţă, trăsăturilor de caracter ale militanţilor politici se evidenţiază ansamblul de calităţi prin care ei s-au evidenţiata fermitatea, rezistenţa clarviziunea, iniţiativa, elasticitatea, arta de a comunica cu masele, a găsi compromisurile efective. Această abordare este destul de autoritară în psihologia politică.
A doua variantă de abordare a problemei poate fi convenţional numită situaţională. Pentru ea este caracteristic faptul că nu atât calităţile şi trăsăturile pe care le are liderul contează sau valorează, ci înţelegerea de către lider a situaţiei, aprecierea a ceea ce vor sau aşteaptă masele, poporul. Într-o aşa situaţie liderul este mereu strâmtorat de mediu, este obligat să se considere cu întreaga gama de factori economici, culturali, corelaţia forţelor sociale ş.a.m.d.
A treia variantă de abordare a problemei liderismului rezultă dintr-o înţelegere mai generală a politicii şi anume ,,Politica ca realizare a puterii” şi „Politica ca liderisrn”. Adepţii acestei interpretări a fenomenului dat se deosebesc de prima şi a doua variantă în dependenţă de recunoaşterea faptului include sau nu include liderismul politic elementul puterii. Prima o include, presupunând, că liderul politic într-un mod sau altul realizează puterea, pe dând a doua neagă faptul că liderismul ar include şi exercitarea puterii. În cazul dat se aduc şi anumite exemple: unele persoane au fost lideri politici nedispunând de careva împuterniciri constituţionale şi nedeţinând posturi politice oficiale (Mahatma Gândi, Andrei Saharov ş.a.).
În fiecare din aceste abordări a chestiunii sunt elemente raţionale, de aceea ele nu trebuiesc neglijate sau contrapuse, deoarece ele ne prezintă fenomenul în diferite ipostaze existenţiale.
Politologia a mers pe calea sintetizării lor, iar ca rezultat avem mai multe definiţii ale liderismului politic, ca spre exemplu: liderismul politic este definit ca puterea realizată de un sau câţiva indivizi în scopul orientării membrilor comunităţii la anumite acţiuni... El se manifestă în capacitatea liderului de a-i forţa pe alţii să facă lucruri (bune sau rele), pe care nu le-ar face, sau în orice caz, ar putea să nu le facă independent (I. Blondelle). Mult mai răspândită este definiţia dată liderismului politic prin intermediul noţiunii „relaţii". Liderismul politic (asemenea puterii politice) este o noţiune relaţională. Esenţa lui îl constituie relaţiile dintre lider şi subalterni (conduşi), în care liderul exercită puterea sau influenţează asupra celor conduşi în vederea atingerii anumitor scopuri.
Încercarea de a sintetiza şi generaliza deferite concepte (abordări) aparţine psihologiei politice. Una din reprezentantele ei Margaret Herman susţine, că pentru a înţelege liderismul politic este important a şti câte ceva despre:
personalitatea liderului, trecutul lui, procesul recrutării; caracteristicile grupurilor şi indivizilor, pe care el îi conduce
şi care îl acceptă/susţin;
natura relaţiilor dintre lider şi cei conduşi - adepţi, susţinători;
mediul social în care se produce liderismul;
rezultatul interacţiunilor dintre lider şi conduşi în condiţii specifice.
Tipul concret de liderism politic va fi rezultatul îmbinării acestor cinci componente. O astfel de concepere a liderismului politic ni se pare productivă, deoarece permite a ţine cont de diferite aspecte ale manifestării lui existenţiale.
În politologia apuseană problema liderismului este precăutată la două nivele: 1.general-teoretic şi 2.utilitar-practic. În primul caz se întreprind eforturi susţinute în rezolvarea general-teoretică a problemei printr-un şir de concepţii istorico-filozofice şi politologice ale liderismului. În al doilea, soluţionarea problemei are loc prin cercetări empirice şi elaborarea de recomandări practice. Problema, în genere face parte din rândul celor complicate şi insuficient elaborate, mai ales, în ceea ce priveşte locul, rolul, conţinutul subiectivului şi obiectivului în dezvoltarea socială, fapt ce oferă posibilităţi pentru diverse speculaţii ideologice. În viaţa reală acţionează oameni înzestraţi cu conştiinţa şi voinţă. Ei îşi pun în faţa lor anumite scopuri şi luptă pentru atingerea lor. Această circumstanţă în anumite condiţii generează iluzii de tipul-conştiinţa este forţa principală a procesului istoric, iar istoria este nu altceva decât realizarea ideilor, purtători ale cărora sunt personalităţile.
În literatura ştiinţifică occidentală (filosofică, psihologică, sociologice etc.) există o variantă destul de puternică de interpretare psihologică a liderismului. După Freud, un şir de alţi cercetători, califică liderismul, nu alt fel decât ca o nebunie, ca urmare a unor dereglări psihice, nevroze etc. insistând că psihicul este primar... De fapt atestăm cazuri de netăgăduit, conform mărturiilor şi argumentele istoricilor, (biografiilor diferitor lideri, printre ei au fost neuropaţi Napoleon, Lincoln, Robespiere, Roosvelt, Hitler, Stalin). Ar fi însă incorect a ridica aceste cazuri la rangul de generalităţi.
Liderismul politic reprezintă o varietate specifică de liderism. Vizavi de problema dată sunt lansate diferite păreri, unii autori califică drept lider politic pe orice persoană care deţine posturi înalte în politică şi îndeplineşte diferite funcţii vizând organizaţia politică sau mişcarea respectivă, conducerea societăţii. Alţii relevă neordinaritatea liderismului politic, subliniind că nu orice monarh, prim-ministru, conducător al unui partid sau orice parlamentar este şi lider politic. Se subliniază faptul, că liderul politic este doar acela, care este în stare să schimbe mersul evenimentelor, direcţia proceselor politice. El activează procesele politice în societate, înaintează programe, ce determină mersul istoric al dezvoltării societăţii. Politica reală niciodată nu s-a înfăptuit fără participarea liderilor politici, care erau şi sunt animatorii, agenţii principali ai proceselor politice.
După cum demonstrează istoria, lideri de înalt calibru apar în perioade cruciale în dezvoltarea societăţii, perioade de criză, de grele încercări pentru societate. Ca atare lideri sunt consideraţi Franclin Roosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de specialişti profesionişti de excepţie, a elaborat şi realizat un program de depăşire a celei mai acute crize din istoria capitalismului; Ghelmut Kohl pentru nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale), Margaret Tatcher pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea capitalismului ş.a.
Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii, fixează raporturile de putere dintre subiectul şi obiectul politicii pe obiectul piramidei politice. Pentru liderismul politic este caracteristică influenţa personală a liderului asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei, energiei, activismului politic al cetăţenilor.
Trei aspecte vizând liderismul politic sunt determinante:
- trăsăturile personale ale liderilor, calităţile lor omeneşti (naturale, morale, profesionale);
- instrumentele, mecanismele realizării de către lider a puterii. Acestea includ, sau reprezintă, acel suport pe care se poate bizui, sau conta, liderul în atingerea scopurilor propuse (partidele politice, organele legislative, judecătoreşti, aparatul birocratic, mijloacele de comunicare în masă ş.a., care-i pot asigura liderului contactele necesare cu masele).
- situaţia cu care se confruntă liderul, care poate fi I) normală, liniştită; II) grava, complicată, de criză, sau de mijloc, adică intermediară.
Combinaţia acestor trei aspecte în multe privinţe predetermină constituirea tipului de lider politic, eficienţa şi rezultativitatea (randamentul) activităţii lui.