Noţiuni care reflectă funcţionarea, lucrul sistemului politic, organelor statale şi a altor elemente ale lui sunt activitatea politică, acţiunea politică, participarea politică. Deşi aceste noţiuni sunt aproape după sens, se intersectează şi se interpătrund, ele se cer separate, identificate. Ne vom pronunţa asupra acestora apelând la diferite dicţionare, în primul rând, enciclopedice româneşti.
Prin activitate se defineşte (subînţelege) un ansamblu de acte fizice, intelectuale, morale, etc. făcute în vederea unui anumit rezultat; folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu; muncă, ocupaţie, îndeletnicire.
Prin act se subînţelege o manifestare a activităţii umane; acţiune, faptă;- rezultat al unei activităţi conştiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop.
Termenul acţiune semnifică desfăşurarea unei activităţi, faptă întreprinsă în vederea atingerii unui anumit scop.
Verbul a participa înseamnă a lua parte la o activitate, la o acţiune, la o discuţie etc.:- a contribui cu bani sau alte bunuri la o activitate economică cu scopul de a obţine un câştig; a împărtăşi starea de spirit sau sentimentele cuiva. Substantivul participaţie, înseamnă faptul de a participa la o activitate economică, la o întreprindere comercială etc., contribuind cu bani sau cu alte bunuri materiale (cu scopul de a obţine un câştig)... (A se vedea Cartier. Dicţionar enciclopedic, 2003 pag. 17; 18; -642).
În prelegerile precedente nu o dată a fost vorba şi despre polisemia cuvântului politică. Vom aminti unele din ele, subliniind momentele care ţin de această temă: a) ştiinţa şi arta de a guverna un stat; b) formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane, prin care se instituie şi se menţine o anumită ordine internă şi se garantează, se asigură securitatea externă; c) activitate, orientare, acţiune a unei clase sociale, a unor partide, a unor grupuri sociale (în raport cu statul), determinată de interesele şi de scopurile lor (în domeniul conducerii treburilor interne şi externe); d) activitate, orientare, acţiune a organelor puterii şi a conducerii într-un stat, care reflectă orânduirea socială şi structura economică a ţării; e) ideologie, care reflectă această activitate, orientare, acţiune.
Din aceste spicuiri din dicţionar putem deduce că totalitatea de acte, acţiuni, fapte prin care subiectele vieţii sociale îşi satisfac interesele lor politice sau iau atitudine de felul şi modul, nivelul de satisfacere a acestor nevoi şi interese de către factorii politici pot fi definite prin noţiunile participare, acţiune şi activitate politică, întrucât acestea vizează constituirea organelor puterii (prin participare la alegeri), corespunderea funcţionării instituţiilor statale necesităţilor, nevoilor societăţii (implicit a membrilor ei,- clase, grupuri sociale etc.) prin susţinerea sau adresarea de critici la adresa lor, sau chiar proteste etc. din partea cetăţenilor, instituţiilor societăţii civile.
Este productivă analiza aceluiaşi fenomen-implicarea subiectului în politică prin noţiunea comportament politic, pe care analiştii o divizează în participare politică şi absenteism politic.
Participarea politică include ansamblul modalităţilor de influenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului politic, formarea (constituirea) instituţiilor politice şi elaborarea deciziilor politice (acţiunile de delegare a împuternicirilor candidaţilor în parlament din perioada campaniilor electorale, susţinerea activă a candidaţilor, partidelor în aceiaşi perioadă, participarea la mitinguri şi demonstraţii, în activitatea partidelor, grupurilor de interese ş.a.). Participarea politică se mai clasifică în ortodoxă în sens de sancţionată, adică acceptată de Putere. (o astfel de participare politică îi asigură sistemului stabilitate şi funcţionare normală, înaintându-i acestuia cerinţe, revendicări, pretenţii în forme legitime, în limitele legii) - şi neortodoxă - acestea manifestându-se în acţiuni nesancţionate, care pot lua amploare şi să se termine cu consecinţe catastrofale pentru Putere şi sistem, amplitudă acesteia, începând cu boicotări de tot felul, manifestări stradale, greve şi terminând cu revoluţia, războiul civil ş.a.
Alte clasificări sunt analoage, şi se deosebesc doar după denumiri: participare convenţională (legală şi reglementată juridic) şi neconvenţională (nelegitimă, inacceptată de putere şi chiar de partea majoritară a societăţii din diferite considerente - morale,religioase etc.).
Participarea politică mai poate fi distinsă după gradul (nivelul) activismului politic al cetăţenilor. Astfel poate fi vorba de o participare activă (atât în aspect acceptabil, cât şi inacceptabil, pozitiv sau negativ), cât şi pasivă de asemenea acceptabilă (participarea sau absenteismul electoral, respectarea (supunerea) legii sau încălcarea ei, ignorarea prevederilor legislaţiei). Ea mai poate fi clasificată în autonomă, adică independentă, de sinestătător, autoconştientă - şi impusă, adică forţată, obligată, mobilizată.
În orice societate, în cadrul oricărui sistem politic putem atesta astfel de forme, tipuri şi niveluri de participare politică.
Motivaţiile participării politice pot fi diferite - doctrinele ideologice, normele şi rolurile. În primul caz cetăţeanul (personalitatea) se încadrează (participă) în viaţa politică împărtăşind şi susţinând ideologia oficială a societăţii; în al doilea - această participare este determinată de regulile, normele dictate (impuse) de sistemul politic; în al treilea această participare este determinată de acel rol social, pe care personalitatea îl îndeplineşte în cadrul sistemului politic dat, adică de starea lui socială şi propria autoafirmare, respectare şi evaluare.
În societatea în care nu sunt acoperite (satisfăcute) necesităţile vitale ale personalităţii comportamentul şi participarea ei politică nu va fi determinat de setea (străduinţa) de autorealizare şi autoafirmare, de aprobarea propriilor interese şi valori, ci de necesităţile de natură economică şi socială, de imperativul securităţii juridice. Într-o atare situaţia cetăţeanului nu-i este de politică, cu atât mai mult de participare de înaltă probă.
Din contra - într-o societate prosperă - stabilă, dezvoltată din punct de vedere economic, unde cetăţenii nu duc lipsă privind necesităţile vitale,- omul, cetăţeanul, personalitatea avansează considerabil, altele fiindu-i orientările: îmbunătăţirea calităţii vieţii, ameliorarea situaţiei ecologice, implicarea în procesul decizional, în armonizarea relaţiilor sociale. Astfel apare un larg câmp de autoafirmare şi realizare (împlinire) a personalităţii.
Din rândul celor mai răspândite tipuri (feluri) de participare politică politologii atrag atenţie îndeosebi comportamentului electoral. Aici se constată, spre exemplu că bărbaţii sunt mai activi decât femeile - cetăţenii cu studii demonstrează o participare mai activă decât cei fără studii (nu importă gradul, nivelul, deşi aici sunt şi lucruri ieşite din comun); sunt mai activi pensionarii (la noi) decât tineretul; se mai atestă şi faptul că persoanele între 35-55 ani sunt mai activi decât cei tineri şi în vârstă (bătrânii); tineretul înclină spre radicalism; generaţia de vârstă a treia dau preferinţă partidelor de stânga ş.a.. Desigur aceste tendinţe nu trebuie absolutizate, deoarece nu rareori alegerile se dovedesc a fi în mare măsură enigmatice, greu previzibile.
În comportamentul politic specialiştii disting şi alte forme de comportament numit protestatar - alt fel zis forme negative „de susţinere” a regimului politic, sistemului, orânduirii existente - care se manifestă în diferite forme - mitinguri, marşuri, demonstraţii, greve, pichetări, acţiuni violente (formă extremă a acestora fiind tot felul de acte de terorism) ale forţelor opoziţioniste extremiste, a anumitor persoane cu scop de a ameninţa guvernanţii şi populaţia cu aplicarea forţei (violenţei). În cazul, când aceste acţiuni nu sunt instituţionalizate (nu sunt organizate şi civilizate, nu sunt reglementate juridic ele pot aduce mult rău societăţii, cum ar fi destabilizarea situaţiei, dezordini, ciocniri violente cu structurile de forţă etc. De aceea în multe din ţările avansate din punct de vedere democratic aceste „revărsări” de activism politic sunt reglementate de lege, sunt prevăzute măsuri care ar anihila acele consecinţe nefaste, negative, la care ar aduce aceste acţiuni. Legislaţia prevede ca protestatarii să prevină din timp oficialităţile despre măsurile, sau acţiunile de protest preconizate, despre revendicările sau nemulţumirile care afectează anumite pături sociale, despre numărul participanţilor ş.a.m.d. pentru ca forţele de ordine să asigure paşnica lor desfăşurare şi ordinea, pentru a nu admite ca situaţia să iasă de sub control. Iată de ce sancţionarea a astfel de acţiuni sau manifestări de către organele puterii este importantă şi necesară, deşi unii o califică drept atentat asupra democraţiei.
Forme (tipuri) de comportament politic violent (neconvenţional) sunt acţiunile teroriste.
Noţiunea terorism nu trebuie identificată cu noţiunea „activitate teroristă”, în conţinutul căreia se include atât teroarea operată de către stat contra propriului popor sau demnitarilor politici ale altor state, lichidarea concurenţilor politici cât şi terorismul propriu-zis.
Unii autori subînţeleg prin terorism activitatea opoziţionistă a organizaţiilor extremiste sau a anumitor persoane, scopul cărora este utilizarea - episodică sau sistematică - a violenţei, sau ameninţarea cu ea pentru intimidarea guvernării şi populaţiei. Trăsătură distinctă a terorismului, spre deosebire de alte acţiuni criminale, este săvârşirea a astfel de acţiuni violente, care ar şoca totalmente societatea, ar avea o rezonanţă puternică în rândul populaţiei, ar influinţa mersul evenimentelor politice şi elaborarea deciziilor în direcţia aşteptată de terorişti.
Se disting mai multe feluri de terorism politic, această depinzând de criteriile după care se fac clasificările: a) după orientările ideologice se distinge terorismul de dreapta (fascist, neofascist, autoritar de dreapta) şi de stânga (revoluţionar, anarhist, troţchist, stalinist, etc.); b) după scopurile urmărite de către terorişti, se disting terorismul cultural-creativ, care „irită, animează” conştiinţa socială prin acţiuni sângeroase, terorismul raţional, care se califică ca mijloc de participare politică şi ideologic, care influenţează asupra întregului sistem politic şi a normelor lui; c) după direcţionarea istorică se disting terorismul anarho-ideologic, care tinde să deregleze sistemul politic tradiţional, să tulbure lumea, să întrerupă contuitatea istorică; terorismul naţional-separatist, care din contra încearcă să restabilească lumea strămoşilor, măreţia de odinioară şi unitatea naţiunii, independenţa şi suveranitatea, să recupereze teritoriile pierdute, să se răzbune pentru obidele şi traumele pe care le-a suportat în trecut.
Un fel aparte de terorism este cel religios. Pentru începutul noului secol şi mileniu un pericol real îl prezintă mai ales terorismul fundamentalist-islamic. Pentru omenire s-ar deschide o perspectivă net-pesimistă dacă adepţii celor trei religii mondiale şi-ar declara războaie „sfinte” unii contra altora.
În arsenalul terorismului intră: omorurile oamenilor politici, răpirile ostatecilor, şantajul, organizarea de explozii în locuri publice cu mari aglomeraţii de oameni, ocuparea de edificii şi organizaţii, provocarea ciocnirilor înarmate ş.a. Membrii organizaţiilor teroriste neavând alte posibilităţi de a influinţa asupra situaţiei, încearcă să-şi justifice acţiunile prin scopuri măreţe, nobile, care la o simplă verificare se dovedesc a fi, dacă nu absolut false, apoi incontestabil înguste şi unilaterale, obţinute prin tehnologii murdare, inumane. Terorismul este o practică socială condamnată atât de istorie cât şi de contemporaneitate, întrucât el se bazează pe violenţă, ameninţări cu aplicarea ei sau pe alte mijloace de intimidare în scopul impunerii fie a unei puteri politice, a unei ideologii sau credinţe religioase etc. Din istorie este cunoscut faptul, că toate regimurile politice nedemocratice sau instaurat şi menţinut anume pe astfel de baze şi tehnologii de obţinere a „autorităţii”.
Pentru contemporaneitate terorismul politic de ce sorginte n- ar fi, sub ce scopuri nu s-ar camufla, reprezintă o ameninţare şi un pericol general uman, rămâne cu aceiaşi calificare: una din cele mai grave crime politice. El urmăreşte scopuri înguste şi egoiste - de a obţine careva avantaje strategice, politice etc., de a crea un climat de insecuritate de tip anarhic. Anume de atâta comunitatea internaţională recunoaşte problema luptei cu terorismul ca una din cele mai prioritare.
O chestiune actuală şi interesantă este cea a rezultativităţii, posibilităţilor şi limitelor participării politice a diferitor subiecte sociale. Este ştiut, că cu cât subiectul (omul) este mai aproape de putere, o are mai aproape de inima sa, cu atât de mai mari şi multe posibilităţi şi stimulente dispune el spre a influenţa asupra procesului decizional. Influenţa cetăţenilor de rând însă asupra structurilor puterii, procesului decizional, chiar în condiţiile regimurilor democratice, este minimă sau simbolică, adică neînsemnată. Cea mai mare parte de responsabilitate şi competenţă în exercitarea puterii o duc pe spetele lor diferite instituţii politice şi îndeosebi liderii.
Unele instituţii politice în genere rămân închise adică, nu sunt controlate de cetăţeni, de populaţie. Aceştia din urmă nu dispun de nici o posibilitate spre a le influenţa. După unele date ale politologilor apuseni în jur de 90 % din populaţia planetei nu dispune de nici o posibilitate de a controla acţiunile instituţiilor puterii, care afectează (ţin) de soarta, de destinul lor. Majoritatea politologilor sunt de părerea că indice al funcţionării normale a sistemului de relaţii politice este nu politizarea absolută a populaţiei, ci activitatea normală a cetăţenilor şi politicienilor - fiecare în domeniile lor. Se consideră, că personalitatea care se ocupă de treburile sale, de afacerea sa şi care-şi asigură în mod deplin viaţa dar nu existenţa, de regulă, nu se implică (amestecă) în politică. Astfel de oameni îşi limitează activitatea lor politică doar la participarea în alegeri sau referendumuri. Pe dată însă ce aceşti oameni simt şi constată limite şi presiuni asupra lor din partea oficialităţilor, adică a puterii politice existente, cum ar fi sporirea nejustificată a impozitelor, a tarifelor la serviciile comunale etc., se face vădită discriminarea (de care gen n-ar fi rasială sau religioasă), devine bătătoare la ochi imperfecţiunea legislaţiei ş.a.m.d.,- activismul lor politic sporeşte neîntârziat.
Cercetătorii americani G. Almond şi S. Verba au ajuns la următoarea concluzie: deşi este larg răspândită norma care necesită de la om participarea în treburile obşteşti, participarea lor activă în acestea din urmă nu este din cele mai importante forme de activitate pentru majoritatea oamenilor. Ea nu este nici ocupaţia lor de bază în timpul liber, nici principala sursă de satisfacţie, bucurie sau retrăire... (A se vedea Almond G.A. Verba C, „Grajdanscaia culitura i stabilinosti democratii” Jurnalul Polis, 1992, nr.4, pag. 125).
Cercetătorii occidentali constată interesul redus al americanilor faţă de politică, activismul cetăţenesc aceştia demostrîndu-l numai la alegeri. Situaţie similară este atestată şi în alte ţări ale Europei Occidentale.
Din punctul de vedere al cercetătorilor occidentali participarea politică are anumite limite raţionale absolut necesare pentru dezvoltarea stabilă a societăţii: participarea limitată sau chiar neparticiparea pot fi calificate drept factor stabilizator. Adică nimeni nu le amestecă politicienilor să-şi facă datoria. Acceptăm aşa concluzie cu o singură condiţie, şi anume, ca politicienii să-şi realizeze profesionist lucrul, încât n-ar deranja cetăţenii, oamenii, populaţia, aceştia din urmă căutându-şi de nevoile lor. Este adevărat, că activitatea păturilor largi ale populaţiei, includerea lor în procesul politic, poate provoca destabilizarea sistemului politic. Caracterul destructiv al activităţii păturilor apolitice ale populaţiei le permite unor analişti să facă concluzia, că este periculos a lărgi dimensiunile participării politice în afara limitelor, formelor tradiţionale de activism democratic al cetăţenilor... Lozincii „o mai mare participare în interesele dezvoltării democratice” i se contrapune principiul „nu iritaţi/zădărâţi câinele care doarme”...
Participării politice i se contrapune absenteismul ca tip de comportament, adică refuzul cetăţenilor de a participa în viaţa politică (campanii electorale, scrutine, acţiuni de protest, activitatea partidelor şi a grupurilor de interese etc.), pierderea interesului faţă de politică şi normele politice, altfel zis apatia politică. Astfel de comportament politic întâlnim în orice societate, însă creşterea lui vorbeşte convingător despre criza profundă şi serioasă a legitimităţii sistemului politic existent, normelor şi valorilor lui.
Absenteismul politic poate fi alimentat de: a) subcultura pesonalităţilor respective, care exclude (nu acceptă, nu recunoaşte) normele general societale ale culturii; omul primeşte lumea din exteriorul său ca una străină sau iluzorie; b) nivelul înalt de satisfacere a necesităţilor personale,- anume atunci când omul se descurcă independent în problemele cu care se confruntă, el trăieşte cu senzaţia că nu-i mai trebuie nici o participare politică. Poate fi şi viceversa: imposibilitatea de a se descurca singur, neputinţa de a opune rezistenţă grupurilor mai puternice şi influente, îi trezeşte curajul şi gătinţa de a se implica în politică pentru a-şi ca recupera, apăra propriile sale interese. Apatia politică mai poate fi provocată de sentimentul propriei slăbiciuni, neputinţe, lipsei de sprijin în faţa avalanşei de probleme, care s-au abătut asupra persoanei, pierderea încrederii în instituţiile politice; descompunerea normelor grupale, pierderea de către persoană a sentimentului de apartenenţă la o anumită grupă şi, prin urmare, a scopurilor şi valorilor vieţii sociale, de lipsa de cunoştinţe despre legătura politicii cu viaţa particulară.
Absenteismul politic poate fi atestat în mare măsură la tineret, la persoanele cu un nivel redus de cultură, la reprezentanţii altor subculturi. El mai poate fi şi de altă natură: sabotarea conştientă al alegerilor de către anumite forţe politice sub diferite pretexte; boicotarea alegerii unei anumite persoane într-o funcţie de către parlament prin lipsa conştientă a cvorumului; boicotarea unor legi necorecte, nedrepte de către opoziţie prin absenţa sau părăsirea sălii de şedinţe ş.a. Numai că acest absenteism este apreciat de către unii politologi ca activism politic adevărat.
Absenteismul politic este destul de frecvent în societăţile care parcurg perioada de tranziţie. Cauzele lui pot fi diferite: criza conştiinţei de masă; conflictele valorice; înstrăinarea părţii majoritare a populaţiei de putere şi neîncrederea în ea; nihilismul politico-juridic; menţinerea la o parte impunătoare a populaţiei a credinţei în posibilitatea trimiterii de către providenţă a unui lider de tip carismatic ş.a.
Absenteismul politic nu poate fi apreciat univoc, deoarece pe de o parte el poate fi chiar unicul factor stabilizator pentru societatea în care lipsesc mecanisme eficiente de soluţionare pe cale paşnică a conflictelor sociale şi politice, iar, pe de altă parte, nu poate fi neglijat pericolul când această stabilitate poate fi curmată prin trecerea bruscă de la absenteism la forme de comportament politic radical. De atâta pentru ţările aflate în tranziţie se consideră ca binevenite, recomandabile şi acceptabile formele instituţionalizate de familiarizare a populaţiei cu politica, ceea ce ar exclude
„exploziile” sociale nedorite, prin care starea de lucruri s-ar complica grav.