Drept

Cuvântul proces provine de la latinescul processus cea ce înseamnă înaintare, avansare. Pe lângă sensul dat el mai are şi alte semnificaţii, ca de exemplu: o secvenţă de acţiuni sau operaţiuni aflate în relaţie; succesiune a stadiilor, etapelor evoluţiei unui fenomen sau ale unui organism; totalitatea schimbărilor care se produc într-o societate determinate, sau generate de interacţiunea componentelor ei contradictorii. Procesul social ca varietate de proces însemnează multiplele modificări ale structurilor ei existente, însoţite de acumulări cantitative care conduc la salturi calitative. Întregul proces social poate fi considerat ca o combinaţie de diverse procese - economice şi sociale, politice şi juridice, culturale şi religioase precum şi de alte procese. Procesul politic este o formă specifică a procesului social-istoric, care vizează atingerea scopurilor comune de către subiecţii politici utilizând puterea politică şi călăuzindu-se de normele politico-juridice şi morale  corespunzătoare.

Termenul proces politic constituie una din categoriile de bază a politologiei. Utilizarea acestui termen necesită mare atenţie, deoarece  el nu  se  înscrie  într-un cadru  strict  determinat  din cauza condiţionării lui multidimensionale, cea ce admite, sau presupune o definiţie cât se poate de flexibilă şi specifică. Spre exemplu, ca concept general procesul politic cuprinde toate activităţile prin care oamenii încearcă să obţină careva statute, favoruri,  bunuri de  tot felul şi să exercite o influenţă legitimă asupra societăţii. Într-un sens mai particular, specializat această noţiune poate semnifica  o abordare ce vizează studiile politice, a cărei preocupare se intersectează şi interpătrunde cu comportamentul politic.

În ştiinţa politică există mai multe abordări vizând esenţa, caracterul şi conţinutul procesului politic. Unii cercetători reduc procesul politic la conceptul de politică, care se contrapune altor sfere a activităţii sociale. Specificul sferei politice este văzut prin acţiunea indivizilor, structurilor puterii orientate către scopuri reale. Aceasta abordare însă nu permite evidenţierea caracterului general al conceptului de proces politic. Adeptul acestui punct de vedere este savantul politolog  R. Douz.

Adepţi abordării instituţionale privesc procesul politic prin prisma modificărilor şi transformărilor instituţiilor puterii, acestea fiind percepute ca subiecţii de bază a procesului politic.

Adepţii abordării behavioriste în calitate de subiecţi ai politicii consideră indivizii şi grupurile sociale. Procesul politic este analizat prin prisma comportamentului politic ghidat de interesele acestor subiecţi şi care pot fi realizate doar prin cucerirea sau menţinerea puterii politice. În acest context, procesul politic este privit ca ansamblul activităţilor oamenilor, structurilor politice în lupta lor pentru putere sau utilizarea acesteia în vederea satisfacerii unor scopuri personale sau de grup, atât pe plan regional, naţional  sau internaţional. Analiza procesului politic în acest caz  este orientată cu precădere asupra statutului actorilor politici, a scopurilor urmărite de aceştia, al metodelor utilizate, a bazei sau resurselor puterii ca instrument de realizare a scopurilor subiective exprimate prin intermediul tipurilor de comportament politic.

Abordarea structural-funcţională scoate în prim plan specificul structural-funcţional intern al sistemului politic şi al mediului social, care condiţionează modalitatea şi caracterul acţiunii şi interacţiunii actorilor politici. Elementul analizei în cazul dat îl constituie  nu  indivizii şi grupurile sociale ci structurile    sistemului politice în cadrul sistemului social global şi îndeplinirea de către elementele lui componente a funcţiilor sale (T. Parsons; D. Easton).

Toate aceste abordări, după cum vedem, acordă atenţie unor aspecte importante, dar particulare ale procesului politic. Evidenţierea şi analiza unei sau altei abordări a fenomenului dat îşi aduce propriul aport cognitiv reieşind din  scopurile cercetării, însă  se dovedesc a fi unilaterale şi insuficiente în formarea unui tablou integru şi complet al acestuia. Totodată aceste tratări sau interpretări ale procesului politic nu pot fi ignorate deoarece ele reflectă interacţiunea reală a subiecţilor vieţii politice, condiţionată nu de intenţiile liderilor şi programelor partidelor politice, ci  de  o adevărată diversitate de factori interni şi externi. Astfel zis, procesul politic reflectă faptul cum individul, grupurile sociale, instituţiile politice ş.a. interacţionează între ele şi cu statul, modul în care aceştia-şi realizează rolurile şi funcţiile sale specifice.

Astfel, procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor subiecţilor instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi ai vieţii social- politice în vederea realizării intereselor lor prin intermediul puterii, condiţionând prin aceste acţiuni constituirea, dezvoltarea şi funcţionarea sistemului politic sau decăderea, degradarea sau degenerarea lui, având ca teren de desfăşurare o societste concretă. Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni politice relativ omogene după natura şi sensul lor, unite prin dependenţe cauzale sau/şi structural funcţionale.

După conţinut, procesul politic reflectă tehnologia realizării puterii, evidenţiind interacţiunea cu caracter local sau general şi relativ stabilă a subiecţilor, structurilor, instituţiilor social-politice legate de interesele şi scopurile acestora de a menţine, conserva sau perfecţiona, schimba sistemul, regimul, forma, modul de conducere politică, sau altfel zis strategiile şi tacticile guvernării.

Componente indispensabile ale procesului politic, fără de manifestarea reală a cărora practic este imposibil de a-l observa şi aprecia, se consideră: angajarea politică, competiţia politică, lupta politică, conflictul politic.

Parametru important al procesului politic este divizarea sa în etape constitutive. Procesele politice pot fi de diferite tipuri, iar analiza lor completă nu exclude ci presupune combinarea, chiar suprapunerea  diferitor  etape.  Varietatea  şi  dimensiunea proceselor politice condiţionează faptul, că evidenţierea unor etape care-ar avea caracter general sau care s-ar potrivi pentru toate tipurile de procese, este una dintre cele mai complicate sarcini. Spre exemplu, diferite vor fi etapele funcţionării sistemului politic, procesului electoral sau procesului creării şi funcţionării partidelor politice etc. De aceea evidenţierea unor etape concrete este raţional să fie raportate la  un  tip concret de proces politic.

Majoritatea interacţiunilor actorilor politici ţin de realizarea puterii politice. În aceste circumstanţe este important de a urmări procesul elaborării şi realizării deciziilor politice. Analiza acestui proces constituie o temă actuală în ştiinţa politică occidentală. Generalizând diferite abordări pot fi evidenţiate următoarele etape ale procesului politic raportat la puterea politică:

• formularea problemei (acumularea informaţiei referitor la problemele existente în societate;
• înaintarea cerinţelor sociale şi căile de soluţionare a lor, evidenţierea problemelor principale şi secundare; aplicarea principiului pluralismului prin formularea mai multor variante de decizii alternative;
• analiza comparată şi alegerea unei (or) decizii optimal eficiente.
• formularea deciziei statului şi legitimarea ei (prin vot sau adoptarea unei legi;
• implementarea în practică a deciziilor primite.
• controlul asupra   realizării  şi   implementării, asigurarea „legăturii inverse”.

Analizat prin prisma funcţionării întregului sistem politic, procesul politic va avea etape cu totul diferite, deoarece se va lua în consideraţie interacţiunea sistemei cu mediul social (societatea).

În acest caz procesul politic va cuprinde următoarele etape:

• articularea intereselor individuale şi de grup.
• agregarea acestor interese (unirea lor într-o singură poziţie).
• elaborarea cursului politic.
• realizarea deciziilor primite.
• controlul asupra executării acestor decizii.

Din punct de vedere structural, procesul politic este compus dintr-un şir de etape care se succed consecutiv şi ciclic în cadrul sistemului politic. Astfel putem evidenţia următoarele etape :

1. Etapa instituţionalizării - presupune formarea unui sistem politic nou (cu caracter legitim şi legal), ce se prezintă ca o acţiune singulară şi în acelaşi timp continuuă. Această etapă începe din momentul creării unui nou din punct de vedere calitativ tip de sistem politic şi care se înnoieşte continuu prin intermediul exprimării adeziunii subiecţilor sociali (exprimate prin valori, interese, norme, principii, etc.) faţă de sistemul politic instaurat sau adaptării structurii politico-juridice a sistemului vechi la noua situaţie. Procesul de instituţionalizare se impune prin diferite tehnologii sau metode – răscoala armată, revoluţie, câştigarea alegerilor
2. Etapa funcţionării - presupune dezvoltarea sau realizarea de către instituţiile sistemului politic a funcţiilor sale (ca acţiune şi interacţiune în vederea asigurării viabilităţii şi stabilităţii sale). Aceasta etapă include mai multe elemente, printre care: reproducerea componentelor, elementelor şi semnelor distinctive ale sistemului politic dat şi presupune repetarea, fixarea, schimbarea şi înnoirea tipurilor istorice ale sistemului politic; asigurarea legăturii adecvate, corespunzătoare cu alte subsisteme sociale; se creează relaţii ăi instituţii politice, norme şi valori politice, simboluri, limbaj politic; se reproduc însăşi subiecţii procesului politic ca exponenţi ai unor poziţii, convingeri sau unor roluri politice determinate clar. Pentru sesizarea acestei etape este important de a reţine, că sistemul politic se formează nu din sine însăşi, ci este format, redă şi reflectă societatea, că reproducerea lui constituie un fragment al procesului general de reproducere socială.
3. Etapa elaborării şi transpunerii în practică a deciziilor politice (de conducere). Elaborarea şi implementarea deciziilor politice reflectă conţinutul substanţional şi funcţional al sistemului politic, doar ea ne vorbeşte convingător despre cursul politic, strategia şi tactica politică etc.). Deciziile politice au menirea să satisfacă, realizeze interesele generale ale grupului social sau a societăţii în ansamblu atât în aspect de politică internă cât şi externă. Elaborarea deciziilor politice poate fi calificată ca un segment de proces
4. Etapa controlului asupra funcţionării şi dezvoltării sistemului politic. Ea presupune supravegherea îndeplinirii întocmai a deciziilor elaborate şi adoptate, preîntâmpinarea sau înlăturarea oricăror devieri, care se manifeată în  comportamentul unei părţi,   a unui subiect sau al sistemului politic în ansamblu, a participanţilor procesului politic de la cursul politic elaborat anterior. Acest control trebuie asigurat de instituţii profesioniste, abilitate şi responsabile - poliţia, judecătoriile, Mass Media etc. Acest control mai poate fi asigurat de instituţii, care vin din afara sistemului politic. El mai este denumit „controlul de jos”, reprezentând structurile societăţii civile, ONG-urile, care, fiind active şi competente, ridică simţitor eficienţa sau randamentul lui.

5. Etapa degradării, degenerării, decăderii sistemului politic, sau modernizarea lui. Această etapă îşi găseşte expresie în descompunerea, destrămarea integrităţii sistemului politic dat, în tot felul de încordări, crize, disfuncţionalităţi, care pot fi apreciate ca formă regresivă a politicii. Semne sau indicatori ale  acestei etape mai pot fi: delegitimarea structurilor puterii; blocarea unui centru a puterii de către altele; crearea unor structuri politice în paralel (legale, ilegale); pierderea de către deciziile politice luate de puterea politică a capacităţii de a conduce şi reglementa relaţiile

Fiecare din etapele evidenţiate ale procesului politic se condiţionează reciproc şi concomitent îşi păstrează caracteristicile sale specifice, se manifestă şi realizează prin metode, procedee şi tehnologii proprii.