Drept

În politologia occidentală există, putem spune concurează, două sisteme de tipologii ale procesului politic.

1. Prima se realizează în politologia comparată. Politologul american L. Pye, comparând dezvoltarea politică a statelor occidentale şi ne-occidentale, găseşte deosebirile de bază, destul de clar exprimate, reieşind din „codul” cultural, care după părerea lui vizează orientările practice şi comportamentul populaţiei, adică cetăţenilor, în statele clasificate. Aceste deosebiri sunt condiţionate de specificul civilizaţiei lumii occidentale şi ne-occidentale. În viziunea lui L. Pye deosebirile procesului politic în societăţile ne- occidentale includ 17 poziţii sau puncte. Le vom numi în ordinea în care sunt redate de autor. Aşadar, procesul politic din societăţile ne- occidentale diferă substanţial de cel din cele occidentale după/prin următoarele caracteristici:

• în societăţile ne-occidentale sfera politică nu are o separaţie clară de celelalte, în particular de sfera socială şi a relaţiilor personale;
• tot acolo partidele politice pretind că exprimă concepţia generală despre lume şi reprezintă modul etalon general de viaţă;
• dominarea în cadrul acestui proces a clanurilor, adică a grupărilor politice înguste, sau restrânse;
• diferă caracterul orientărilor politice: în aceste societăţi el este de aşa natură încât oferă destulă libertate grupărilor de partid în elaborarea strategiei şi tacticii, fără a se consulta cu cetăţenii;
• partidele de opoziţie şi elitele politice, care pretind la putere, deseori se manifestă ca mişcări revoluţionare;
• procesul politic se caracterizează prin lipsa integrităţii, adică coeziunii, alianţei de nezdruncinat dintre participanţi, cauzată, printre altele şi de lipsa unui sistem unic de comunicare;
• sunt extrem de seminficative şi evidente proporţiile recrutării noilor elemente pentru exercitarea rolulurilor politice; este enorm de mare numărul celor nemulţumiţi de rezultatele activităţii insituţiilor puterii;
• este tipică diferenţa considerabilă, bruscă a orientaţilor politice a diferitor generaţii;
• este slab, şubred, netrainic consensul privind scopurile legitimate şi mijloacele acţiunii politice;
• intensitatea şi diapazonulul discuţiilor politice sunt slab legate cu adoptarea deciziilor politice;
• procesului politic îi este propriu gradul înalt de suplinire înlocuire reciprocă a rolurilor politice;
• este minimă importanţa adevăratelor grupuril de interese, care-ar juca roluri funcţional specializate;
• conducerea naţională este nevoită să apeleze la comunitatea, adică societatea ne-diferenţiată;
• caracterul neconstructiv al procesului politic din lumea ne- occidentală îi forţează pe liderii politici să se conducă, călăuzească de anumite concepte, viziuni în politica externă, dar nu şi în cea internă;
• în căutarea soluţiilor politice la întrebările şi problemele concrete prevalează aspectul afectiv, mitologic, simbolic dar nu cel cognitiv-raţional;
• sunt suprasolicitaţi liderii politici de tip charismatic; procesul   politic   în   temei   şi   de   obicei   se derulează, desfăşoară fără participarea „brokerilor” ( intermediarilor ) politici;

Astfel L. Pye a creat un tip ideal, clasic în stare să exprime specificul unic al societăţilor occidentale şi celor ne-occidentale. Pornind de la contrariu, urmând principiul logicii formale, fără mari dificultăţi vom sesiza, intui trăsăturile procesului politic de tip occidental. Concomitent nu se poate să nu observăm, că şi lumea Occidentului nu este atât de omogenă. Ea este compusă din  mai multe subculturi, care exprimă specificul civilizaţional al ţărilor concrete. Această neomogenitate are diverse aspecte, de caracter lingvistic, etnic, religios, valoric (Elveţia, Belgia, Luxemburgul) iar comunităţile respective nu pot să nu influenţeze într-un mod sau altul procesul politic din cadrul acestor societăţi.

2. A doua tipologizare a procesului politic porneşte de la aceea că însăşi neomogenitatea culturală a societăţilor occidentale creează temeiul pentru existenţa a două versiuni de proces politic, sau după terminologia lui M. Weber a două tipuri ideale, care corespund celor două tipuri de cultură politică: democratică, neetatistă şi etatistă, tehnocrată, elitară. Aceste două orientări politico-culturale condiţionează existenţa a altor două interpretări ale procesului politic: organizate pe orizontală şi organizate pe verticală. Evident, că şi o aşa separare este cât se poate de convenţională, deoarece ambele tipuri de proces politic se îmbină reciproc, iar în formă pură practic se întâlnesc foarte

Într-o aşa variantă de clasificare a procesului politic, cel organizat pe orizontală va prezenta prin sine o interacţiune a subiecţilor care activează raţional, posedă capacitatea de a-şi  propune scopuri şi de a avea o atitudine valorico-normativă faţă de lume. El se construieşte pe recunoaşterea egalităţii formale şi autonomiei relative a participanţilor principali ai procesului politic, care colaborează şi concurează între ei, respectând regulile generale ale jocului politic. Ei se ghidează de unele şi aceleaşi cerinţe morale şi norme politico-juridice. Logica acţiunilor lor este programată de sistemul neetatist de valori, în care dominante sunt astfel de valori ca libertatea, drepturile social-politice, consensul, toleranţa, pluralismul ş.a. Subiectul raţional este reprezentat de puterea politică, guvern, grupurile de interese şi de presiune, hotarele dintre care sunt clar conturate, adică transparente.

În situaţii ideale acest tip de proces politic se manifestă în mod specific în versiunile sale principale – liberală şi   conservatoare şi pe care politologul american R. Dahl le-a numit poliarhie, unde şi când nici o decizie strategică nu se ia de către conducere – lideri, guvern ş.a. fără consultarea cu exponenţii societăţii civile – sindicatele, reprezentanţii businessului, fermierilor, ONG-rile ş.a. Tip ideal de astfel de proces politic se consideră masa rotundă, consultaţiile multilaterale ale participanţilor principali, în mersul cărora se caută, se găsesc şi se adoptă cele mai importante decizii politice. Formă instituţională a unui astfel de proces politic este comisia tripartită, adică interacţiunea şi colaborarea permanentă, juridic acceptată, a Guvernului, Întreprinzătorilor şi Sindicatelor.

Procesul politic organizat pe verticală are cu totul alte caracteristici: interesele, necesităşile, modul de gândire şi acţiune a maselor se manifestă spontan, iraţional (emoţiile întunecă minţile), iar acestora li se opune puterea de stat, sistemul organizat de valori şi conştiinţa politică. Sensul relaţiilor reciproce dintre stat şi obiectele politicii – indivizii, cetăţenii, grupurile sociale ş.a. – se reduc la definirea regulilor de comportament a guvernanţilor şi guvernaţilor, conducătorilor şi celor conduşi. Primii trebuie să corespundă unor cerinţe, printre care, să posede capacităţi de articulare, integrare a intereselor răzleţe a diferitor grupuri sociale, pe când ai doilea  trebuie să fie în aşa fel educaţi, ca să accepte şi să asculte/respecte legile, valorile, să posede capacitatea de a se supune şi de a fi conduşi. În cadrul acestui gen de proces politic, supuşii recunosc autoritatea puterii, iar guvernanţii le garantează cetăţenilor şi societăţii în ansamblu un anumit grad de libertate.

Raţionalizarea interacţiunii politice este asigurată de către structurile politice, care se strădue să impună cetăţenilor valorile  unei anumite culturi, printre care responsabilitatea, respectarea legii, raţionalitatea, conducerea politică. Acest tip de proces politic presupune întărirea sau consolidarea elementelor raţionale, previzibile şi constructive, datorită capacităţii structurilor puterii de a integra cerinţele grupurilor şi a comunităţilor sociale într-um  anumit şi concrt program de acţiuni. Cea mai adecvată formă de astfel de proces politic este consiliul de experţi, care include politicieni, oameni de ştiinţă, industriaşi, intelectuali etc.

Tipurile de proces politic despre care a fost vorba reprezintă construcţii ideale, care permit înţelegerea caracterului interacţiunii actorilor vieţii politice. În viaţa reală această interacţiune se reduce  la procesul de adoptare a deciziilor politice care satisfac interesele şi cerinţele participaţilor procesului politic. În legătură cu aceasta în cadrul procesului politic pot fi desprinse două componente ale lui: componenta valorică şi componenta tehnologică. Prima include sistemul cultural, normele dominante şi valorile vieţii politice. A doua, care mai este denumită şi stil politic, caracterizează modalităţile de atingere a obiectivelor propuse.

Procesul politic mai poate fi clasificat şi în dependenţă de  alte criterii.

Astfel, după criteriul dimensional procesul politic poate fi:

1. de rutină, adică cu actori şi unităţi de măsurare minimale şi care sunt legate de procesul nemijlocit al interacţiunii individuale, de grup şi actorilor parţial instituţionalizaţi (exemplu ne poate servi procesul legislativ în parlament);
2. proces politic istoric: în acest caz actorii sunt de dimensiuni mai mari, incluzând grupuri sociale mari, instituţii şi care se manifestă mai viguros şi impunător; acesta este legat de un eveniment istoric de anvergură (exemple fiind revoluţia politică, formarea partidului politic;
3. proces politic evoluţionist, care se caracterizează prin participarea marilor actori, instituţiilor sistemului politic unde unitatea temporală este destul de mare şi impunătoare (aici exemple ne pot servi transformarea poliselor în capitală imperială, evoluţia sistemului politic prin tehnologii reformatoare politice, trecerea de la autoritarism sau totalitarism la democraţie, modernizarea politică şi altele);
4. proces politic general, - care cuprinde societatea în ansamblu, vizează schimbarea dinamică, modificările stărilor sistemului politic şi care cunoaşte trei forme de bază: evolutivă, de criză şi revoluţionară;
5. proces politic particular, care caracterizează diversitatea formelor activităţii   politice   a   actorilor   sociali,   orientate   spre atingerea anumitor scopuri politice dar care nu vizează, sau afectează starea sistemului politic în genere; el reflectă formele de adoptare şi realizare a deciziilor politice la diferite nivele – statal, zonal sau regional cu implicarea diferitor grupuri sociale – demografice, clase, naţiuni, colective muncitoreşti, partide politice etc.

După criteriul complexităţii şi profunzimii pot fi evidenţiate următoarele feluri de proces politic, foarte apropiate după direcţie şi conţinut, dar cu conotaţii specifice de manifestare:

• Proces ce exprimă schimbarea politică, - care se manifestă în trecerea de la o stare stabilă, constantă la una nouă, evolutivă;
• Proces ce exprimă transformarea politică, - care se exprimă în schimbări politice evidente, de natură calitativă;
• Proces ce exprimă dezvoltarea politică, - care se manifestă în transformări politice de gen pozitiv, în stare să accelereze mersul înainte al societăţii;
• Proces ce exprimă modernizarea politică, - care se evidenţiază prin dezvoltarea politică armonios corelată cu imperativele timpului, prin alinierea la cele mai performante modele ale democraţiei;
• Proces ce exprimă progresul politic, – acesta într-un fel poate fi apreciat ca cumulativ, deoarece se manifestă în caracterul evident avansat al schimbărilor politice, transformărilor politice, dezvoltării politice, modernizării politice, care în ansamblu aduc procesul politic la o maximă conformitate cu un ideal bine gândit, un suport valoric.

După criteriul intensităţii, care se manifestă ca forţă, ca putere, pot fi distinse următoarele tipuri ale procesului politic:

• Proces politic de tipul reformelor (poate fi liberal, neoconservator, socialist, comunist ).
• Proces politic de tip revoluţionar (care se manifestă printr-o schimbare radicală şi rapidă a unei structuri vechi, depăşite cu una calitativ nouă).
• Proces politic de tip reacţionar (este o formă retrogradă care cheamă înapopi, spre trecut, însoţit de reanimarea unor structuri politice învechite).

După criteriul direcţiei dezvoltării atestăm următoarele tipuri de proces politic:

• Proces politic evolutiv (reformator sau revoluţionar);

• Proces politic regresiv; (semnifică revenirea la vechile structuri şi valori);

O altă tipologie a procesului politic ţine de formele sau direcţia mişcării, după care distingem:

• Proces politic ciclic (acesta se referă mai mult la statele în tranziţie);
• Proces politic continuu – se referă la statele occidentale;
• Proces politic discontinuu (exemplu poate servi tentaţia de a reveni la ceva ce a mai fost sau existat adineaori – URSS, de-o vorbă).

În conformitate cu gradul de implicare a agentului politic se disting astfel de tipuri ca:

• Proces politic spontan (ad-hoc);
• Proces politic planificat sau prevăzut (implementarea reformelor, consecutivitatea etapelor);
• Proces politic controlat (dirijat).

După cum putem vedea, tipologia procesului politic este extrem de variată şi se efectuează după un şir de dimensiuni sau criterii: caracterul acţiunii, interacţiunii între actorii politici, după profunzime, forme, orientare, scopuri etc. Nici o variantă de tipologizare nu poate fi sub- sau supra- apreciată, deoarece toate împreună ne vorbesc convingător despre complexitatea acestui fenomen.